Ne-am trezit aproape de ora 10, că a reușit Răzvan să doarmă mai mult. Și am plecat, după cum estimasem, pe la ora 12.
Când am trecut anul trecut sau în urmă cu 2 ani prin zonă am observat că se poate trece granița peste Porțile de Fier și mi-am zis că ar trebui să trecem și noi o dată pe aici. Acum a venit timpul.
La punctul de trecere vamal nu am stat decât foarte puțin, având doar o mașină în față la controlul românesc și vreo 2 mașini la controlul sârbesc.
Și iacătă-ne ajunși într-o țară în care nu mai fusesem până acum.
Bebe are acum la activ 2 țări și nu a împlinit încă 11 luni.
Am făcut 2 pași pe teritoriul Serbiei și ne-am dat seama că gps-ul nostru este pe arătură. Chiar dacă are Serbia printre țările cu hărți, nu știe de Kladovo. Bine că am cumpărat o hartă pe hârtie, să nu rămânem chiar în aer. Dar stai că am mai instalat eu pe telefon vreo 2 aplicații gps cu harta Serbiei. Din 2 poate o funcționa măcar una. Prima încercată nu a vrut să ne lase să facem nimic că nu am cumpărat licență. Păi cum să dau banii pe ea dacă nu mă pot baza că este ce am eu nevoie?! Și cum pot afla dacă se mulează pe nevoile mele decât testând-o. Bun, să trecem la următoarea. La a doua cică mi-au expirat cele 7 zile de probă. Fain! Dar stai că mă lasă să navighez și chiar pot introduce coordonate pentru a-mi genera traseul. Cred că suntem salvați cu cea din urmă aplicație.
Până una alta, nu am intrat bine pe teritoriul Serbiei că ne-au și întâmpinat indicatoare de culoare maro, asemănătoare cu cele de la noi, care să te dirijeze spre obiective. Cel mai apropiat a fost Cetatea Diana. Nu știu dacă am mers 2 km și am ajuns.
Aici ne-a întâmpinat un paznic să ne spună că ne putem plimba cât vrem prin interior, dar să nu facem poze. Nu știu cum de am înțeles aceste lucruri că engleză el nu știa ioc, eu sârbă nici atât. Am impresia că a rupt un pic de română. Înclin să cred că a primit și el aceste ordine, doar că partea cu poze este mai mult pentru protecția Porților de Fier.
Foarte frumoasă cetatea și foarte mare lanul de buruieni.
Să continuăm spre Kladovo, să vedem Piciorul Podului lui Traian. În Kladovo aveam un indicator înainte spre Piciorul Podului lui Traian și dreapta spre Situl Arheologic Felix Romuliana la 116 km. Trebuie să fie foarte important acest Felix Romuliana de are indicator de la o așa mare distanță. Să vedem mai întâi Piciorul Podului.
Am ținut tot înainte până am ajuns în câmp. Parcă n-aş continua pe aici dacă nu sunt sigur ca e direcția bună. Când mă uit în zare spre Dunăre, peste câmp, văd o mașină care merge cu viteză. Hm, aia sigur nu merge pe drumul ăsta de pământ. Hai înapoi și să căutăm o străduță care să facă dreapta și să dea în aceea. Am ajuns și noi pe drumul acela. Mergem ce mergem, ieșim din Kladovo, intrăm în Kostol. Nu am mai întâlnit niciun indicator, însă parcă citisem că Piciorul Podului se află, de fapt, în Kostol. Deci trebuie să fim pe drumul bun. Dar am ieșit și din Kostol. Am mai mers puțin și am întâlnit un indicator la stânga spre Piciorul Podului lui Traian și Situl arheologic Pontes. Drumul a fost foarte bun până la locația cu pricina, spre deosebire de la noi. Unde s-a terminat asfaltul au instalat o măsuță de lemn cu 2 băncuțe tot din lemn, la fix ca să ia masa bebelușul nostru. Am zis ca mai întâi să facem un tur al piciorului.
Era un nene aici care am crezut inițial că e vreun sărman fără casă, pe care l-a prins ploaia și acum stă aici să își usuce hainele. Dar de fapt omul venise la pescuit, avea 2 vărgi aruncate în baltă și urmărea amărât plutele.
De aici nu se vede așa bine Piciorul Podului de pe partea românească. Pare-se că Piciorul sârbesc ori e mai înalt ori mai bine evidențiat pentru că se vedea de pe partea cealaltă.
Când să ne întoarcem la masă observăm că două doamne de-abia sosite ocupaseră deja masa. Lasă că ne facem și noi loc acolo lângă ele. Intrăm în vorbă cu ele datorită lui Răzvan care, sociabil cum este el, a vrut să le cunoască. Și pentru că engleza nu era punctul forte a nimănui am scotocit mai bine la origini. Așa am aflat că una din doamne era medic, făcuse medicina la București și știa destul de bine limba română. După ce le-am prezentat itinerariul nostru, cunoscând foarte bine cam toată Serbia, s-au apucat să ne completeze itinerariul cu ce ar mai fi interesant de văzut prin zonele prin care urma să trecem.
Să ne vedem acum de masă. În acest timp am tras o fugă să caut Situl Pontes. Era pe dealul de vis-a-vis.
Ne-am întors la Kladovo că tot de la doamnele de mai devreme am aflat că Cetatea Fetislam se află în centrul localității. Și de data asta chiar am găsit-o. Indicatoatele nu sunt așa evidente ca la restul obiectivelor. Am văzut un singur indicator pe care scria Fetislam înainte 1,2 km. Acesta îl poți vedea doar după ce te întorci în Kladovo de la Piciorul Podului lui Traian. Și am măsurat. Unde s-a terminat măsurătoarea am găsit un mic panou destul de șters, la stradă, chiar în dreptul intrării spre cetate.
Cetatea nu se poate vedea de la șosea. Nu aveam nicio șansă să o găsim altfel. Doar o poartă de piatră ce ar mai putea să îți atragă privirea și să îți încerce curiozitatea: "Oare în spatele acelei intrări ce-o fi?!" Erau 3 terenuri de sport în aer liber, dintre care unul avea și pistă de alergat. Pesemne aici este locația de antrenament a vreunei echipe locale. Acum nu era nimeni pe aici. Însă la plecarea noastră începuseră să se adune unul câte unul, toți purtând același trening.
Și lângă aceste terenuri de sport se află și Cetatea Fetislam.
I-am dat un ocol prin interior, printr-un alt lan de buruieni.
Și am căutat și prin exterior un loc mai reprezentativ pentru a-i face poză. Nu prea am reușit să ne dăm seama de unde fusese făcută poza ce o găsisem pe internet, căci zidurile exterioare erau obturate de copaci din toate unghiurile.
Să mergem acum spre Zaječar. În română ar fi Zaiecear, cu toate că eu știam că numele proprii nu se traduc... Pe drum poate mai reușim să vedem una alta. Să testăm puțin aplicația! Am introdus coordonatele Cascadei Blederije și am urmat traseul generat de aplicație. Prima încercare a fost un eșec. Ne-a dus pe un drum și apoi nu îl mai recunoștea. Înclin să cred că am pierdut la un moment dat indicațiile aplicației de a devia la un moment dat de la drumul principal.
Hai să mai încercăm o dată cu Portalurile din Vratna. Hai că de data asta ne-a dus pe același drum pe care ne îndrumau și niște indicatoare spre Mănăstirea Vratna. Deci tot Vratna, sigur nu e coincidență. Am ajuns la mănăstire.
Nu aveam în plan să o vizităm, dar nu ne-a părut rău. Era o mănăstire foarte veche, înființată de Sfântul Nicodim de la Tismana.
Da, da, adică din România. Aici Răzvan a făcut o nouă cucerire, de data asta o măicuță.
Iar traseul spre Portalurile din Vratna de la această mănăstire pornea.
Probabil din acest motiv nici nu am mai trecut pe listă mănăstirea, pentru că oricum trebuia să trecem pe la ea, în drum spre portaluri. Până la primele 2 portaluri trebuie să mergi pe jos aproximativ 20 minute, deci foarte aproape.
Și chiar merită. Aceste portaluri sunt niște arcade săpate în stâncă de către un râu. Din poze aș fi crezut că sunt mult mai mici. Însă în realitate acestea sunt imense.
Impresionant!
La plecare cu mașina de la mănăstire mai multe căprioare ne-au tăiat calea. Ziceam eu bine că pentru asta era instalat un foișor acolo, pentru a observa aceste căprioare.
Hai să vedem dacă aplicația ne va duce bine folosind coordonatele celei de-a doua cascade de pe lista de azi, Cascada Mokranjske Stene. Hai că începem să prindem încredere în aplicație. Ne-a dus bine. După ce am lăsat mașina la șosea, am mai mers pe jos cam un sfert de oră pe un drum forestier.
Inițial plecasem doar eu în recunoaștere și după ce am început a auzi vuietul cascadei și am văzut că și drumul cotește spre sursa sunetului. Mă întorc repede să iau și gașca și mă întâlnesc cu un grup de mai multe persoane, fiecare cu câte un copil într-o mână și o undiță în cealaltă care mergeau în pas alert parcă să nu piardă partida de pescuit. Îi întreb eu în limba engleză dacă ăsta e drumul spre cascadă. Asta au înțeles și au confirmat. Apoi îi întreb dacă e departe. Aici i-am pierdut. Căutăm noi altă limbă în care să ne înțelegem: germană nu, română da. Acum e clar: sunt 5 minute până la cascadă, maxim 10, după spusele altuia din grup. Se pare că erau cel puțin 2 persoane care știau română în grup. Când ajung la mașină constat că ultimii veniți parcaseră în așa fel mașina cu număr de Germania, încât să nu mai poată ieși nimeni de pe drumeagul ăsta. Și exista sigur o mașină cu 2 apicultori ce-și terminaseră treaba la stupi și se pregăteau de plecare. Prin altă parte nu aveau cum ieși, așa că am mutat eu mașina mai in stradă să deblochez cărarea. Am ajuns într-adevăr foarte repede la cascadă, cred că ne-am încadrat și noi în cele 5-10 minute.
Frumoasă, n-am ce zice.
Pe drumul de întoarcere am surprins o capră mai mult sau mai puțin neagră care ne superviza de la balcon.
Romuliana rămâne pentru mâine. Acum să mergem direct spre cazarea din Zaječar.
