Azi se anunță a fi o zi ploioasă. Și chiar așa a pornit de dimineață, cu o vreme închisă, de parcă nu voia să se mai facă ziuă.
Când am plecat de acasă nu ploua, dar nu aveam speranțe de înseninare, ci mai degrabă speram a ne putea strecura printre picături să ne facem programul planificat. Astăzi vrem să vedem 2 peșteri, una din ele fiind cea pe care am amânat-o de ieri: Peștera Yagodina, iar cealaltă, Peștera Gâtul Diavolului.
Mai întâi să mergem la Peștera Yagodina. Aceasta se află în Cheile Buynovo, niște chei spectaculoase. Am oprit pe drum să le facem câteva poze, cu toate că nu prea ai refugii să oprești fără a bloca circulația, dar nici traficul nu era prea intens.
Am ajuns la peșteră odată cu ploaia. Am găsit un loc numai bun de parcare în apropierea intrării în peșteră. Am coborât din mașină și chiar atunci intra un mare grup. Hop și noi în urma lor. După noi s-a închis poarta, astfel următorul grup urma să intre după o oră. Nu-i rău, am început ziua bine.
Frumoasă peștera, n-am ce zice, și foarte mare.
Am schimbat vreo 3 ghizi de la un capăt la celălalt. Însă nicinul din ei, cu toate că știau engleza, nu au binevoit să ne spună și nouă două cuvinte despre peșteră. Când au avut nevoie să afle dacă a mai rămas cineva în urmă și-au găsit foarte bine cuvintele să ne întrebe.
Ne-am obișnuit ca peșterile să aibă ieșirea în același loc cu intrarea, pentru că așa sunt majoritatea peșterilor din România. Însă în Bulgaria am întâlnit destul de multe cu ieșirea în altă parte față de intrare. Așa am pățit și cu Peștera Yagodina, am ieșit în cu totul altă parte și acum nu știam în ce direcție trebuie să mergem pentru a ajunge înapoi la mașină. La stânga sau la dreapta? Panourile indicatoare nu erau deloc edificatoare. Am pornit spre stânga căci așa ni s-a părut că trebuie și în plus scria ceva de Yagodina la stânga, "Yagodina Dwellings" parcă. După 100 m vedem un mini-grup ce se îndreptau să intre într-o altă peșteră. Stai să vezi că urcăm 50 m pe potecă,
intrăm în peșteră pe aici și ieșim aproape de mașină. Nu mică ne-a fost surpriza când ne-a cerut altă taxă de intrare și apoi să observăm că înăuntru este vorba doar de o grotă. A mai și închis poarta după noi. O fi povestind el cu patos câte jumătate de oră la fiecare pietricică, dar noi nu înțelegem un bob. Mai mult ca sigur el zice lucruri foarte interesante din moment ce ceilalți îi sorb cu așa interes vorbele și mai pun și întrebări. Iar importanța peșterii este fără doar și poate una foarte mare căci aici s-au găsit urmele unor așezăminte foarte vechi. Noroc cu plăcuțele astea scrise și în engleză.
Stai așa că parcă am văzut pe cineva îndreptându-se spre ieșire. Și chiar a ieșit. Ce țeapă am luat așteptând atât crezând că ușa este încuiată. Hai să mergem că nu cred că mai are să ne arate vreun cotlon nou. Am coborât și ne-am continuat drumul pe asfalt în aceeași direcție. După câteva minute bune de mers începem să ne ridicăm semne de întrebare: Oare chiar mergem în direcția care trebuie? Pentru că nu ne mai întâlneam cu niciun turist care să meargă pe jos pe aici. Scot gps-ul. Ce prostie am făcut că nu am marcat punctul de intrare în peșteră! Stai puțin, dacă mă uit mai cu atenție se poate vedea o linie punctată, adică track-ul înregistrat cât am mers cu mașina, iar noi ne depărtăm de acea linie punctată, mergând în direcția opusă. Mă întreb cum de nu am observat asta până acum. Hai să schimbăm direcția de mers, înapoi.
He, he, dar am mers ceva, ceva, că mergem și parcă nu mai ajungem. Uite de-abia acum ajungem înapoi la ieșirea din peșteră. Alt grup de turiști doar ce ieșiseră și toți păreau să știe care e direcția bună, înapoi spre mașini. Hai că a început și ploaia. Stați voi aici sub streașina asta că mă duc eu să aduc mașina, că ploaia asta nu pare a avea vreun gând să se mai și termine. Se pare că așa au făcut majoritatea, dacă la plecare după mașină sub crâmpeiul acela de acoperiș era o densitate de oameni precum de sardine, la întoarcere nu mai rămăsese decât gașca noastră, rând pe rând a oprit câte o mașină încărcând pasageri.
Ne îndreptăm acum spre Cheile Trigrad și Peștera Gâtul Diavolului. Gps-ul ne-a dirijat la țanc, de am ajuns să parcăm, fără să ne dăm seama, chiar în poarta peșterii.
Am trecut prin chei ca să ajungem aici, dar am zis să le vedem pe-ndelete după ce vizităm peștera că nu știm care îi este programul. Am cumpărat bilete și nu au trecut 10 minute că am și intrat.
După ce am traversat un coridor săpat în stâncă
și am coborât un rând de scări, am ajuns într-o sală imensă
și într-o extremă o cameră bine păzită.
Un panou ne avertizează, în special pe cei cu diverse afecțiuni: epilepsie, rău de înălțime și încă vreo 4, că tronsonul următor ar putea să creeze probleme. Nu am mai văzut un asemenea panou de avertizare la nicio peșteră până acum. Îl și văd pe Nelu că începe să se frământe.
Privind în sus, pe ce scară urma să urcăm, cu hăul alături, îmi dau seama că mesajul acela chiar este bine intenționat. Nu prea înțeleg de ce este pus înăuntru, după ce ți-a luat deja banii. Poate ar fi trebuit să te anunțe dinainte de a plăti biletul.
Am pornit să urcăm pe scări. Urcam ca printr-un horn, la capăt văzându-se lumina de afară.
Cred că pe acolo urmează să ieșim. De la acest pasaj trebuie să îi fi venit numele Diavolski Garlo, în traducere Gâtul Diavolului.
Probabil aceasta era inițial singura intrare, iar peștera era de fapt un aven. Tunelul pe unde am intrat noi pare să fi fost săpat ulterior, de oameni, pentru că arată ca intrarea într-o mină.
Putem spune că și această peșteră are ceva aparte, această ieșire prin aven. Cred că am mai coborât așa pe scări într-un aven, la Ghețarul Scărișoara, dar acolo deschiderea este mult mai largă.
Pe măsură ce ne apropiam de ieșire ne stropeau din ce în ce mai multe picături de ploaie. Când am ieșit am constatat că ploua chiar sănătos. Degeaba așteptam noi sub umbrela fixă a vânzătorului de suveniruri, căci ploaia nu se dădea dusă. Așa că ne-am hotărât să ne udăm puțin în drum spre mașină. Deja nu mai era o noutate că peștera are ieșirea prin altă parte decât intrarea.
Am ajuns înapoi la mașină un pic uzi, dar nu exagerat. Bine că nu am avut prea mult de mers pe jos prin ploaie. Acum cine mai coboară din mașină să cumpere un magnet? Nimeni, nimeni? Nu se oferă nimeni? Bine, lasă că mă sacrific tot eu. Dar pozele la Cheile Trigrad, care ziceam că le facem după ce vom vizita peștera? Astea cred că le vom face din mașină.
Cam atât aveam pe lista de azi. Dar mai avem timp de una, alta. Pe drum, la venire, mai văzusem niște indicatoare cu obiective.
Am putea să le vedem pe acelea. Unul din ele ne îndruma către o fortăreață tracică. L-am urmat.
Am mers ceva, ceva, un nou indicator ne confirma că suntem pe drumul cel bun. Toate bune și frumoase până la un indicator pe care scria că mai avem 2,5 km până la cetate.
Însă de aici se continua pe un drum nu tocmai plăcut, pe lângă faptul că era nepavat, mai era și îngust și cam nămolos ca după ploaie. Dacă ar fi să te întâlnești cu o mașină din contra-sens, cred că ar fi o situație cam dificil de rezolvat. Pe de altă parte dacă ar fi frumos afară, să nu riscăm să ne ude, cu toate că nu ar fi fost prima oară pe ziua de azi, am fi mers pe jos. Trebuie să o lăsăm pe altă dată, cu toate ca știu că nu o să revenim prea curând pe aici. Facem cale întoarsă.
A mai citit Nelu în ghid că în Sheron Laka sunt vreo 3 poduri romane. Nu sunt foarte sigur că sunt cele văzute la șosea, dar oprim la unul din ele să îi facem o poză. Mai bine așa decât să aflăm ulterior că alea erau într-adevăr podurile romane și noi nu am făcut nici măcar o poză.
Pe drumul de întoarcere
am mai prins un indicator de obiectiv, spre Cetatea Smolyan. Nu l-am interpretat corect din prima. Era înainte spre cetate sau cel puțin așa l-am interpretat eu, așa că am mers tot înainte, mai ales că la stânga se făcea drumul de acces spre mănăstire. Nu trec 100 m și trăgând cu ochiul în retrovizoare văd că și pentru ceilalți tot înainte este Cetatea Smolyan. În cazul ăsta nu rămâne decât să mergem spre mănăstire. Dar ce să caute cetatea în mănăstire?! După ce viram spre mănăstire mai văd un indicator tot înainte spre cetate. Pentru un șofer înainte ar fi exact drumul spre mănăstire, putin stânga și în jos, că e singurul drum de mașină. De data aceasta încerc să urmez indicatorul ca și cum aș merge pe jos.
O luăm pe iarbă, dar tot înainte intra în pădure și nu mai avem nicio șansă să continuăm cu mașina. Hai pe jos, dar încotro? Că sunt două poteci mai bătute. N-ar fi putut să ne zică și nouă cineva: "Uite ăsta e cel bun!"? Fetele au decis că drumul bun este cel spre dreapta. Eu nu eram așa sigur, așa că am rămas pe loc. După ceva timp îmi trece prin cap să scot gps-ul montan. Am rămas puțin surprins când am văzut ca are pe hartă traseul spre Cetatea Smolyan. Și nu era cel pe care porniseră fetele. Era la propriu drept înainte, că bine a mai zis indicatorul ăla! Am sunat din trâmbiță adunarea și am pornit pe traseul cel bun.
În nici jumătate de oră eram la cetate, numai bine să prindem apusul soarelui aici.
Are câteva ziduri.
Consider că merită vizitată ca bonus într-o zi ca aceasta.
Cam așa se vedea orașul Chepelare noaptea.
