Azi avem pe lista principală Mănăstirea Rila și Piramidele Stob. În completare am mai avea 2 posibile obiective pentru care am văzut indicatoare de la șosea. Pornim spre Piramidele Stob. Știam că într-una din localitățile din drumul nostru, dar nu departe de Sapareva Banya, văzusem un indicator "vodopad". Nu aveam prea multe speranțe că ar putea fi chiar o cascadă. Mă gândeam mai mult că ar fi vreun restaurant. Dar să fim cu ochii în patru ca nu cumva să trecem pe lângă el și să nu aflăm ce ne indică cu adevărat. În localitatea Ovchartsi găsim și indicatorul după care îmi lungisem gâtul, de-acum credeam că l-am ratat.
Au urmat vreo 500 m de drum de țară și la capăt o grămadă de mașini parcate, care pe stânga, care pe dreapta. Hai că s-ar putea să fie ceva interesant și foarte cunoscut de este atâta lume venită aici. Este un traseu marcat care duce chiar la o cascadă, Cascada Goritsa. Dar o fi departe?
Nu am mers decât vreo jumătate de oră și am ajuns la cascadă.
Pe drum însă am mai văzut indicatoare care scriau de numele altei cascade.
Or fi două? Ca parcă am ajuns prea repede. Am întrebat o doamnă, ceva mai tânără, de altfel singura care știa engleză prin zonă. Nu știa nici ea foarte sigur dacă există au ba 2 cascade, a apelat și ea la rândul său la cunoștințele mamei ei. Am aflat că este vorba de una și aceeași cascadă. La întoarcere mi s-a aprins beculețul, cealaltă denumire seamănă mult prea tare cu numele localității Ovchartsi, deci trebuie să fie ceva derivat de la aceasta.
Acum, după ce am citit panoul informativ, știu că sunt 7 cascade pe râul Goritsa, însă aceasta este cea mai înaltă, cu 39 metri.
Oprim în parcare la Piramidele Stob.
Nu știu de ce aveam impresia că le vom vedea de jos, de la mașină.
M-o fi cuprins așa tare lenea azi? Sau o fi răceala de vină? Aici e cu intrare.
Părea a fi cam pustiu. Or fi știind ăștia ceva despre vreme și noi nu știm? E puțin închisă, dar nu cred că are să plouă în următoarea oră.
Hai să intrăm!
Am pornit pe cărare parcă în direcția opusă piramidelor. Practic am ocolit dealul ca să putem urca mai domol.
Pe partea cealaltă este foarte abrupt și terenul instabil. În jumătate de oră eram cumva deasupra lor.
Undeva în depărtare se vedea cum toarnă cu găleata din nori. Cred că asta se întâmplă în Munții Pirin.
Era probabil unul din punctele de unde puteau fi văzute cel mai bine.
De aici poteca mai urca puțin, însă este o porțiune foarte expusă, barele de susținere au plecat la vale odată cu o alunecare de teren, iar instabilitatea pământului de sub picioare îmi dă fiori. Mai bine ne întoarcem.
Seamănă puțin cu Davolja Varos din Serbia. Probabil au la bază același fenomen.
Ia, ia, parcă aud urcând din vale dulcele grai de acasă. Ah, nu, e de-acasă, dar nu e ăla dulce. Mai bine facem liniște, că ne e rușine dacă se prinde cineva că suntem din aceeași țară cu ăștia.
Următoarea pe listă este Mănăstirea Rila. Deja ne este foarte familiar drumul ăsta. Nu am mai fost la Mănăstirea Rila, dar am fost spre Kulata, am fost la Bansko și am văzut indicatorul spre Mănăstirea Rila de mai multe ori, însă distanța de 30 km ne-a dezarmat de fiecare dată. Acum am plecat hotărâți să ajungem la mănăstire. Știind că drumul merge doar până la Mănăstirea Rila și nu continua mai departe, am mers fără să urmăresc distanța parcursă. Nici alte indicatoare nu am mai văzut. La un moment dat, observând că e destul de intens traficul, mi-a trecut prin cap: Nu cumva aceasta este o șosea de tranzit dintr-o parte în cealaltă a muntelui? Și apoi au urmat o inșiruire de întrebări. Oare cât am mers? E posibil să fi trecut de mănăstire? Că parcă am mers destul de mult. Apoi îmi dau seama de ce sunt așa aerian, nu mai instalasem gps-ul pentru că am considerat că nu mai e nevoie ca fiind un singur drum și mănăstirea la capăt de linie. Am fixat gps-ul în parbriz, i-am dat coordonatele mănăstirii și m-am liniștit, mai aveam vreo 10 km de mers înainte.
Lume multă aici, parcare mare, multe autocare! Câteva mașini opriseră la vreo 100 m înainte de a ajunge. Am înțeles ulterior de ce, după ce mi-au cerut băieții taxa de parcare.
Frumușică mănăstirea și foarte mare, nu degeaba este patrimoniu UNESCO.
A mai citit Nelu în ghid despre o chilie rupestră a nu știu cărui sihastru, așa că am pornit în căutarea ei. Nu am găsit-o, în schimb am găsit un cimitir unde erau îngropați mai mulți reprezentanți din tagma clericilor.
Pe la 16:30 observ că începe să se micșoreze numărul vizitatorilor. Magazinul de suveniruri de la baza turnului cu ceas, turnul și o expoziție muzeală și-au tras obloanele. Mă gândeam acum că o să ne împingă ușor, ușor spre ieșire. Dar nu, porțile mănăstirii au rămas deschise și totodată biserica și un magazin de obiecte bisericești. Noi însă făcusem turul mănăstirii așa că ne îndreptăm spre mașină. La ieșire observăm și programul de vizitare a mănăstirii. Era până pe la 19, dacă îmi aduc bine aminte, deci nu se punea problema închiderii acum, ci probabil doar o restrângere a activității.
Am mai avea timp să mai vizităm ceva. Hai să mergem la cetatea aia spre care văzusem ieri seara indicator.
Ajunși acolo aflăm că se numește Tsari Mali Grad. Am urcat vreo jumătate de oră pe o potecă largă, bine amenajată, dar urcuș destul de intens.
Sus am descoperit o cetate mare, frumos restaurată, însă era închisă, programul de vizitare fusese până la 17:30. Măcar o putem privi dintr-un tur exterior.
Iar în spatele cetății se întinde un mare parc cu locuri de joacă, cu sculpturi și cu un pod mare din frânghii și stinghii de lemn ce îl traversează dintr-un capăt în altul.
Hai că a fost frumos și aici. Acum cică putem coborî prin altă parte, pe un drum forestier de 2 ori mai lung dar mai puțin abrupt decât cel pe care am urcat.
Ce nu am luat noi în calcul a fost că ne va prinde noaptea, ca se va lăsa rece, că Nelu se va pierde de grup și că drumul forestier s-ar putea să nu ne ducă în același loc de unde am plecat. Am observat că din când în când trebuie să mai facem noi și câte o nefăcută. Dar totul e bine când se termină cu bine.
