Astăzi am plecat sa vizităm o parte din bisericile de lemn din Maramureș. Astfel să putem face o comparație între acestea și cele din Sălaj. Nu știam care biserici sunt cu adevărat reprezentative pentru această zonă, așa că am optat să vizităm tot ce ne iese în cale cu indicator de monument istoric sau de patrimoniu național. Bineînțeles că aveam o schiță încotro să o luăm și cam ce ar trebui să vedem, dar nu știu în ce măsură am și respectat-o.
Era o vreme cam mohorâtă, ploua mărunțel. Dar nimic nu ne ține pe noi în casă. Drumul nostru trecea prin Tăuții de Sus. Nu aveam în plan vreo oprire aici, dar pentru că am văzut un indicator de monument istoric am oprit. Era Biserica de zid "Sfinții Apostoli Petru și Pavel". Dar din mașină nu-mi venea să cobor că aș fi udat aparatul foto. Așa că am făcut poză din mașină și am plecat mai departe.
Am văzut apoi indicator spre ansamblul bisericii din Şişeşti. L-am urmat de curiozitate, puțin neîncrezători că vom găsi ceva interesant. Nu am deviat foarte mult de la șoseaua principală. Am ajuns în fața porții. Am văzut biserica. Nu părea a fi una veche.
În curte mai erau vreo 2 clădiri în apropierea porții, probabil un muzeu
și cealaltă aveam să aflăm mai târziu că e casă memorială.
Ăsta era cel mai probabil motivul pentru care se numea ansamblu. Ploaia se mai liniştise. Dacă mai ploua sigur făceam cale întoarsă, bineînțeles după ce i-am fi făcut o poză din mașină. Dar pentru că ploaia ne-a dat pace puțin, am intrat în curte sperând că undeva, în spatele bisericii, este o biserică de lemn care nu se poate observa din stradă. Am ajuns în spatele bisericii și ni s-a spulberat și această speranță.
Era cât pe ce să plecăm, când ne-au oprit 2 oameni ce veniseră de la un priveghi: "Nu vreți să vizitați biserica în interior, că o sunăm pe doamna [...] și vine imediat". Și chiar a venit imediat, doar că a venit inițial fără cheile de la biserică. A plecat apoi să recupereze cheile de nu-ştiu-unde. S-a întors cu un ciorchine de chei dintre care cel puțin una ieșea în evidență prin extra-dimensiunile ei, de parcă ar deschide poarta unui castel. Cred că a fost păstrată mai mult ca simbol ca să se înțeleagă importanța lăcașului ferecat de ea.
Am intrat sfioși în interior, cu un oarecare sentiment de vinovăție că am deranjat femeia să vină să ne deschidă nouă, niște neica nimeni, să intrăm în biserică. Și pe deasupra nici nu eram foarte interesați, dar hai totuși să nu ne dăm de gol și să arătăm puțin respect doamnei care s-a deranjat așa. În biserică era o atmosferă foarte liniștitoare. Un culoar pe mijloc ce înaintează spre altar, cu bănci de-o parte și de alta, în stilul unei biserici catolice, doar că era o biserică greco-catolică.
Am aflat că biserica greco-catolică se închină la Fecioara Maria și nu la Iisus. Această biserică a fost construită de Vasile Lucaciu.
Era prima oară când auzeam acest nume. Dar de aici încolo l-am tot auzit. Întreg ansamblul în care ne aflam era legat de numele lui. Chiar la intrare în curte, pe dreapta, este casa memorială, în care a locuit. Vis-a-vis de aceasta este muzeul a cărui clădire a servit drept școală, aceasta fiind construită sub directa lui îngrijire.
După ce am admirat interiorul bisericii, am fost invitați să vedem și biserica de lemn, care se presupune a fi cea mai veche biserică de lemn. Opa! Dar unde-or fi ascuns-o că noi în căutarea ei am ajuns aici. Și când te gândești că era să plecăm cu coada între picioare fără să o vedem... Am urmat-o pe doamna ghid prin iarba umedă, avansând spre capătul îndepărtat și invizibil al grădinei. Se pare că bisericuța de lemn era foarte bine ascunsă privirilor curioase, așa ca ale noastre, de către vegetația abundentă. Am zis bisericuță pentru că e chiar mică. La prima vedere am avut senzația că a fost efectiv tăiată.
Parcă zicea doamna ghid că atât ar mai fi scăpat dintr-un mare incendiu. Printre lucrurile salvate din incendiu a fost și o icoană foarte valoroasă datorită vechimii.
Am fost invitați apoi să vedem și casa memorială și muzeul. Acum după ce am aflat ce rol important a avut Vasile Lucaciu pentru vremea respectivă nu am mai putut sa refuzăm. Casa mi s-a părut a fi o casă normală. Bucătăria nu avea nimic ieșit din comun.
Însă în camera cu biroul mi-au sărit în ochi mai multe dulapuri cu rafturi pline de cărți.
Asta dovedește că domnul Vasile Lucaciu era un om foarte cultivat.
La școală am văzut o sală de cursuri cu băncuțe.
Parcă în niște băncuțe asemănătoare am învățat și noi.
Vis-a-vis de sala de clasă este sala de rugăciune.
Iar undeva în lateral cancelaria.
Înainte de plecare doamna ghid ne-a sugerat să ajungem și pe la Memorialul durerii din Sighetu Marmației, dacă nu am fost pe acolo. Până acum nu eram prea deciși dacă să mergem au ba la Memorialul durerii, dar acum ne hotărâsem că trebuie să facem o escală și pe acolo.
După ce am plecat de aici, am mai oprit la câteva biserici, unele greco-catolice, altele ortodoxe, la majoritatea am reușit să intrăm și în interior, dar informații așa multe nu am mai primit.
La Biserica din Dăneşti am oprit și o doamnă, care locuia în curtea vecină bisericii, s-a sesizat imediat și a venit să ne deschidă biserica să o vizităm.
Însă informațiile le scoteam cu cleștele. Sau poate nu știa prea bine limba română!? Era o biserică greco-catolică. Cred că a fost singura biserică în care am urcat undeva deasupra, în pod sau cum s-o fi numind. Aici era o expoziție de diverse icoane, unele chiar foarte vechi.
Am vizitat apoi Biserica de lemn din Şurdeşti.
Bag seama că și prin zona asta se dau in vânt oamenii după denumiri cu mulți de ş: Şişeşti, Şurdeşti.
A urmat Biserica de lemn de la Plopiş.
Nicio biserică fără măcar un ș. De aici am aflat că o dată la 30 de ani trebuie înlocuit acoperișul pentru a nu risca degradarea picturilor.
Biserica de la Lăschia am văzut-o doar pe exterior. Hai că am găsit una fără ș.
Mănăstirea de la Rohia, un monument de arhitectură.
Mănăstirea Rohița din Boierești.
La Biserica de lemn din Rogoz l-am prins pe preot chiar când era pe picior de plecare, chiar încuiase biserica.
Dar nu l-a deranjat deloc să se întoarcă din drum și să ne zică și nouă două cuvinte despre biserică.
Prima întrebare care ne-a adresat-o a fost cât timp avem noi la dispoziție și cât suntem dispuși să ascultăm căci el poate să ne povestească 1 oră, 2 ore, 1 zi, 1 săptămână. Avea într-adevăr la el un bagaj foarte mare de informații, că doar scrisese o carte despre istoria satului. Biserica este construită din lemn de ulm, în timp ce majoritatea sunt construite din lemn de stejar. Intrarea în biserică se face pe o ușă de joasă înălțime, astfel încât să fii nevoit să te apleci, să demonstrezi smerenie. Căci în biserică nu se intră precum turcii călare pe cai.
De jur împrejurul bisericii se poate observa o coloană a infinitului realizată pe orizontală.
Capetele de grindă sunt sculptate sub forma unor capete de cai.
În partea de sud caii au capetele orientate în sus, iar în partea de nord au capetele în jos. În orice mic detaliu din construcția bisericii, preotul ne oferea cel puțin un simbol. Fereastra care dă înspre altar este orientată între 62 si 68 de grade, astfel încât să pătrundă soarele în altar timp de 7 zile de după Schimbarea la față până la Adormirea Maicii Domnului. Pe asta nu prea am înțeles-o cum vine, dar am reținut informația pentru o digerare ulterioară.
În spatele bisericii se află masa bătrânilor, unde fiecare familie își are locul însemnat. Iar în Joia Mare, o dată pe an, se pune de mâncare pe masă să se ospăteze morții.
Privind picturile din biserică, este prima oară când aflam de asocierea fiecăruia dintre evangheliști cu câte un animal: Luca este pictat alături de un taur, Marcu alături de un leu, Ioan alături de un vultur, în timp ce Matei este însoțit de un înger.
Nu prea am găsit biserici în care să ni se permită să intrăm în altar, măcar și în pragul altarului, cât să vezi picturile de pe toți pereții interiori ai altarului.
Icoana făcătoare de minuni cică ar fi ajutat multe persoane [...] Preotul ne-a povestit despre o persoană, în mod special, care nu putea să rămână însărcinată și a reușit în cele din urmă rugându-se la această icoană și purtând-o zi de zi la asupră-i.
Încântați de toate lucrurile interesante aflate aici, am plecat spre Cavnic, ca să facem întoarcerea spre cazare sub forma unui circuit. Când am ales acest traseu nu aveam idee că din acest punct urma să traversăm munții printr-un pas, pe la o înălțime destul de mare. Când am intrat pe acest sector de drum am văzut cu coada ochiului panouri de atenționare, acest drum este închis, drum înzăpezit, dar nu am reușit să observ un interval de timp, gen de la data până la data. Nu se poate, că doar nu mai e iarnă, nu poate fi înzăpezit. Hm, și totuși fiind primăvară la munte încă mai e zăpadă. De exemplu, Transfăgăraşanul nu s-a deschis încă. Acum depinde ce înălțime are trecătoarea asta. Noi tot mergeam în acest timp și din contrasens nu venea nicio mașină, lucru care nu făcea decât să ne alimenteze neliniștea. Dar stai așa, ce atâta neliniște, dacă o fi înzăpezit ne întoarcem și o luăm pe unde am venit, chit că facem o veșnicie și vom ajunge mâine la pensiune. Se uită Cornelia pe hartă și vede că înălțimea pasului ar avea în jur de 1100 m. La altitudinea asta nu are cum să mai fie zăpadă, așa că să ne continuăm drumul liniștiți. Acum au început să apară și mașini din contrasens. Am ajuns noi în cel mai înalt punct al trecătorii și am găsit totuși un petec de zăpadă.
De Stâlpul tătarilor nu auzisem nimic, dar pentru că am văzut indicator și nu era mult de mers, i-am făcut o vizită. Mai mult de atât, Stâlpul tătarilor se află chiar lângă șosea și reprezintă punctul până unde au reușit să ajungă tătarii în 1771.
Ultima oprire pe ziua de azi, tot așa neplanificată, a fost la Biserica de piatră din Cetățele.
