Peste noapte plouase, dar acum se oprise, nu era chiar senin, dar important era să nu plouă.
Am plecat să vedem Mănăstirea Ostrov. Și aici ca și în multe alte locuri, trecusem prin Călimănești de nenumărate ori și Mănăstirea Ostrov este la vreo 200 m distanță de șoseaua principală, dar nu am avut niciodată curiozitatea să o vedem. Acum după ce am mai citit una, alta, am aflat că Mănăstirea Ostrov are o oarecare vechime și brusc a devenit interesantă.
Mănăstirea este numită sugestiv Ostrov, ea fiind situate pe o insuliță chiar în mijlocul Oltului. Cred că insulița aparține mănăstirii în întregime pentru că nu am mai văzut și alte construcții, iar o străduță îngustă înconjoară insula chiar pe lângă gardul mănăstirii.
Aici am găsit măicuțele trebăluind ca niște albinuțe, unele prin casă, altele prin grădină și îți dădeau impresia că fiecare își cunoaște bine rolul și își face treaba pe pătrățica ei.
Am observat că pe Vârful Cozia fulguise peste noapte.
Aveam impresia că Mănăstirea Cornet este înapoi spre Râmnicu Vâlcea, așa că ne-am întors puțin, până unde începe centura Călimăneștiului. Acolo îmi aduceam aminte că văzusem un indicator către o biserică seara anterioară, când am ajuns în Călimănești. Nu era ce căutam noi, așa că pornim spre Brezoi. Mergând așa pe Valea Oltului apare și Mănăstirea Cornet la un moment dat pe partea dreaptă. De teamă că nu vom avea unde să parcăm în fața mănăstirii și Valea Oltului nu prea îți lasă prea des locuri de întoarcere, am oprit pe partea stângă la vreo 100 metri înainte de mănăstire, unde am văzut că părea să înceapă un drum forestier și avea o intrare destul de lată. Dar există câteva locuri de parcare chiar în fața mănăstirii și nu era niciunul ocupat. Și pe-aici am trecut de nenumărate ori, dar nu mi-a sărit niciodată în ochi nici mănăstirea, nici indicatorul și doar aceasta este situată chiar pe marginea drumului. Construită în secolul al XVII-lea, are și ea un pic de vechime.
Uite și aici crucea altarului are pictat un craniu dedesubt.
Următoarea țintă pe listă era biserica fortificată din Cristian. Am ajuns noi la Sibiu, intrăm pe centura Sibiului și mergem. Mergem câțiva zeci de kilometri și zic eu, dar nu se mai termină centura asta?! Ultima oară când am trecut pe aici, autostradă era doar pe centura Sibiului. Gândeam că ieșim de pe centură și ne continuăm drumul spre Cristian. Hm, stai că aseară când m-am uitat pe google maps parcă am observat un marcaj de autostradă mult mai lung decât centura Sibiului, dar de-abia acum am făcut legătura. În cazul ăsta am zis că nu mai are sens să ieșim de pe autostradă și să ne întoarcem la Cristian, ci să ieșim de pe autostradă la Orăștie, adică la următorul punct de pe listă. Ieșind de pe autostradă spre Orăștie, vedem un indicator spre Geoagiu-Băi și atunci își aduce aminte Cornelia că aveam pe o listă mai veche de văzut o cascadă la Geoagiu-Băi, Cascada Clocota. Hai să mergem să o vedem. Am mai fost în Geoagiu-Băi în urmă cu vreo 6 ani și am văzut doar băile romane. Știam și atunci de existența unei cascade, dar nu am găsit-o. Acum am fost plăcut impresionați să observăm că din centrul orașului erau indicatoare spre mai multe obiective, spre dreapta era Cascada Clocota. Și am urmărit indicatoarele, la un moment dat nu mai puteam continua cu mașina, am lăsat-o acolo și am continuat pe jos. În 10 minute aveam în față Cascada Clocota, o cădere foarte frumoasă de apă. Gândeam, cum am putut să ratăm o asemenea frumusețe până acum.
Am găsit aici un panou informativ mare pe care erau enumerate mai multe obiective turistice din zonă. Multe dintre ele păreau atractive, așa că ne-am propus să schimbăm complet planul zilei de azi și să stăm în zona asta să le vedem.
Din centrul orașului Geoagiu-Băi se făcea indicator și spre Grota Haiducilor. La fel, am urmat indicatorul cât am putut cu mașina și apoi pe jos. Am ajuns numaidecât la grotă. Pe drum am văzut și niște rațe sălbatice.
Am zis să mergem în continuare să vedem Cetățuia dacică de la Ardeu. Șoseaua până la Ardeu este foarte bună, iar pe drum am văzut la un moment dat indicator spre Cheile Măzii și Peștera Zidită Mada pe un drum pietruit. Am zis inițial că nu vreau să mă bag 7 km pe drumul ăsta, dar hai să mergem mai întâi la Ardeu și vedem la întoarcere dacă mergem au ba, că doar trebuie să ne întoarcem tot pe aici. Chiar înainte de a ajunge la Ardeu am văzut panoul informativ de la baza dealului pe care este situată Cetățuia dacică.
De aici am urcat vreo jumătate de oră pe un traseu ușurel, dar nu chiar drept ca-n palmă.
Cum și-alegeau și dacii aștia locurile unde să-și construiască cetățile, doar în vârf de munte, unde să fie greu accesibile. Spre deosebire de ei, romanii și le construiau în locuri ușor accesibile. Asta ca să știm, când vrem să vizităm o cetate dacică o să ne aștepte în mod sigur și un traseu de drumeție de munte mai lung sau mai scurt. Cred că le plăcea să admire asemenea panorame.
Acesta fiind locul cel mai înalt din cetate trebuie să fi fost casa lui tarabostes.
La întoarcere ne-am hotarît să mergem și spre Mada. Drumul nu a fost chiar așa de speriat, ba chiar după prima parte din drum, unde am mers cu 30 km/h, a urmat o bucată, în apropierea satului unde era chiar asfaltat. Acest lucru mai rar, de obicei când un drum începe prost, acesta va deveni de cele mai multe ori și mai prost, în niciun caz mai bun. În cazul ăsta mi-a zis Cornelia că va deveni mai bun, dar eu nu am vrut să o cred, dar a avut dreptate. De unde o fi știut?! Înclin să cred că a nimerit-o, zicându-mi așa doar ca să mă convingă să mergem și aici. Am ajuns la o bifurcație în sat și ne uitam acum încotro să o luăm, în stânga se vedea câmp, niciun deal, nimic, în dreapta se vedeau undeva mai în depărtare niște stânci. Așa că am luat-o spre dreapta. Asfaltul s-a terminat imediat și drumul se subția din ce în ce mai tare, astfel încât nu prea îți mai permitea să întorci și devenea și mai supărat, cu riduri și cocoașe. Când am prins o intrare în livada unui om, am băgat și am lăsat mașina acolo ca să nu blochez nici drumul și am continuat pe jos. Păreau destul de departe stâncile, dar nu ne-a luat mult până să ajungem la ele. Cred că într-un sfert de oră eram deja la intrare în Cheile Măzii.
Acum unde o fi Peștera zidită Mada?! Că nu mai există panouri indicatoare. Hai să deschidem de pe camera foto poza făcută la panoul de prezentare, că acolo trebuie să scrie ceva indicații despre cum putem ajunge la peșteră. Citim acolo că peștera este situată la baza peretelui stâncos. Am căutat puțin cu privirea să vedem care ar putea fi peretele stâncos despre care vorbește acolo, am mers puțin prin pădurice căutând pe unde se formează o potecă care să urce spre stâncă. Și parcă am văzut o potecă mai sus, dar nu vedeam de unde pornește. Am pornit așa pe de-a dreptul și am lăsat-o pe Cornelia să ma aștepte jos pentru că urcușul era destul de abrupt. Acum puteam vedea de ce este denumită Peștera zidită.
Și cam așa se vedea din față.
La coborîre am urmat poteca până jos și am văzut că ieșea în pădurice la vreo 50 de metri distanță față de locul de unde plecasem eu.
Întorcându-ne spre mașină, acum știam încotro să privim din depărtare să vedem peștera zidită, căci aceasta se poate distinge printre ramurile copacilor neînfrunziți încă, chiar la baza peretelui stâncos.
În orașul Geoagiu am mers curioși să vedem și Capela Romanică. Inițial cuvântul romanică ne-a dus cu gândul la romani, dar văzând că datează din secolele XI – XII, nu văd cum am mai putea vorbi de romani. Poate este vorba de romanic, care o fi originea religiei romano – catolice. Interesantă forma acestei biserici romanice.
În aceeași curte cu Rotonda am găsit și o biserică reformată de prin secolul al XVII-lea.
Am luat apoi drumul spre Cigmău. Și cum mergeam noi așa repejor spre Cigmău, căci drumul era bun și mai aveam de mers câțiva kilometri până acolo, parcă zăresc cu coada ochiului un panou la baza unui deal, la câțiva zeci de metri distanță de șosea. Oprim și vedem că pe panou este descris chiar obiectivul căutat, Castrul de la Cigmău. Bine că l-am observat din zbor că alt indicator nu aveam șanse să mai găsim. Urcăm noi pe deal și, neștiind exact încotro să o luăm, alegem și noi direcția drumului mai umblat. Nu facem 100 de metri și vedem mai în depărtare mai multe arajamente de pietre ce păreau a face parte dintr-o cetate. Nu avea ce altceva să fie, decât Cetatea Urieșilor, că așa se mai numește Castrul de la Cigmău. Doar că acolo mai vedeam și niște paznici din regnul canin. Am stat puțin pe gânduri dacă să înaintăm au ba. Am continuat să înaintăm ușurel spre ei fluierându-i să văd cum reacționează. Văzând că au început să latre defensiv, depărtându-se, am continuat. Până să ajungem noi în dreptul primelor ziduri din castru, câinii ieșiseră deja din raza vizuală. Destul de multe ziduri au fost descoperite aici, dar după cum arată valurile de pământ mai trebuie săpat destul de mult pentru a scoate și alte ziduri la suprafață.
De la Castrul Cigmău am plecat spre Orăștie. I-am dat un tur Cetății de la Orăștie și am plecat mai departe, că se făcuse târziu.
De aici ne-am îndreptat spre Sarmizegetusa, unde aveam cazare. Mănăstirea Prislop și Biserica de piatră din Strei, pe care le aveam în planul zilei de azi, au rămas să le vizităm a doua zi.
