A fost ultima noapte petrecută la Păuliș, la Dulce Ambient. Diseară urma să parcăm peste noapte la Moneasa. Dar drumul spre Moneasa am ales să îl facem puțin ocolit. Dacă voiam să mai vedem o dată Mănăstiriea Hodoș - Bodrog și Mănăstirea Bezdin și pe timpul zilei, acum era cam ultima ocazie, pentru că apoi urma să ne depărtăm din ce în ce mai tare de această zonă.
Mai aveam pe listă Mănăstirea Bizere din Frumușeni, o mănăstire ce data de prin secolul al XII-lea. Vechimea ei ne-a atras foarte mult. Nu știam sigur dacă vom găsi aici o mănăstire funcțională, doar ruine sau poate doar amintirea existenței ei.
Am plecat de la Păuliș spre Frumșeni. Am constatat că Frumușeni este pe un drum pe unde fug arădenii în weekend, că doar era duminică. Am ajuns în Frumușeni și ne așteptam să găsim un indicator spre Mănăstirea Bizere, dar nu am văzut nimic. Am oprit în centrul localității, unde am văzut o biserică într-o grădină mare și frumoasă și foarte mulți oameni adunați. Am gândit: "Aici o fi oare?!".
Nu chiar; și apoi fiind duminică, e normal să fie atâția oameni adunați la biserică. Am intrat măcar să culegem niște informații despre Mănăstirea Bizere. La ieșirea din biserică ne-au întâmpinat mai mulți oameni cu diverse pachețele cu dulciuri, ce le dădeau de pomană, probabil. Cornelia a pus ochii pe niște cornuri și nu a vrut niciun alt pachețel decât cel cu cornuri. Și erau într-adevăr foarte gustoase cornurile alea. Am aflat între timp cum putem ajunge și la Mănăstirea Bizere. Trebuia să mergem puțin înapoi, pe drumul pe care venisem dinspre Păuliș, și aproape de ieșirea din Frumușeni, pornea spre stânga un drum pietruit și la începutul drumului era și un indicator, dar nu cred că era așa vizibil și din direcția din care venisem noi inițial. Am ținut drumul pietruit tot înainte până la intrarea în pădure. Aici, pe dreapta se întindea o rezervație arheologică împrejumuită cu un gard, probabil să nu intre oile. Dar chiar și așa, în interiorul gardului erau o grămadă de "măsline" de oi.
Singurul lucru mai evident din acest sit arheologic este un turn cu fântână datând din secolul al XII-lea.
Aici este o schiță cu mozaicul găsit în interiorul mănăstirii.
Nu știu unde pot fi văzute astăzi aceste mozaicuri, pentru că am găsit niște poze pe site-ul medievistica, care par a fi făcute chiar la fața locului.
De asemenea, mai scotocind ulterior după mai multe detalii referitoare la această mănăstire am găsit pe site-ul cimec niște poze care nu pot să îmi dau seama unde ar trebui să le fi văzut în teren.
Iar despre poza expusă pe wikipedia, ce să mai zic?!
Chiar dacă nu am găsit noi prea multe elemente în teren, eram încântați că am găsit locația. Iar prezența turnului cu fântână a fost mulțumitoare ca să putem spune că am atins obiectivul.
Am urmat apoi drumul spre Arad, l-am ocolit pe la periferia sudică. Pe aici am găsit suprafețe întinse acoperite cu deșeuri menajere. Până la vederea acestui peisaj aveam o imagine mai bună despre Arad. Dar până la urmă, fiecare pădure își are uscăturile ei. Cred că imaginea depinde până la urmă de cât de bine știe fiecare să își ascundă gunoaiele sub preș.
Dar noi să ne continuăm drumul cu lucruri mai frumoase: Mănăstirea Hodoș - Bodrog, acum pe zi.
E o atmosferă foarte liniștitoare aici, în părculețul mănăstirii.
Să aruncăm câte o privire în interiorul fiecăreia dintre cele 2 biserici.
Aș fi urcat puțin și în turnul acesta, să văd cum arată mănăstirea văzută de sus.
Dar treptele scării erau acoperite cu diverse unelte, printre care și niște ciocănele, cel mai probabil cu acestea se bate toaca. Și nu ai fi putut trece fără să calci sau să atingi o parte din ele. Apoi nu mi-aș fi permis să le mut de acolo, întrucât nu păreau a avea vreun loc anume de depozitare, iar felul cum erau așezate pe trepte îți dădea impresia că așa trebuie să stea, pentru ca cel care urma a bate toaca să le poată agăța din zbor și să urce repede în turn să bată toaca. Oare toaca o fi sus în turn, alături de clopot?! Oricum, am tras concluzia că urcatul în turn nu este permis vizitatorilor.
Mănăstirea Bezdin pe timp de zi.
Nu mai era nicio slujbă acum. De fapt nu era nimeni în biserică la ora aceasta. Acum știam că nu e interzis să faci poze în biserică, doar să nu prinzi sfintele moaște în fotografii.
Așa că am tot făcut poze.
Se cunoaște că au o vârstă picturile astea.
Hai să ocolim acum Aradul prin partea nordică și să facem o escală la Mănăstirea Gai. Ne-a cam dus în eroare un indicator spre mănăstire, ce ne dirija spre dreapta, când de fapt mănăstirea s-a dovedit a fi până la urmă în direcția opusă.
Monumentul istoric din incinta Mănăstirii Gai este biserica de lemn, veche din secolul al XVIII-lea.
Foarte impresionant mi se pare cum se păstrează picturile originale de pe pereții de lemn ai bisericilor de lemn în general.
Nu cumva turla trebuia să fie deasupra altarului?!
Am continuat apoi spre Castelul Purgly din Șofronea.
Toată lumea cunoaște acest castel întrucât aici vin oamenii la ștrand; mă refer la oamenii din zonă, nu cred că ai să găsești prea mulți bucureșteni să fi auzit de acest castel.
Am trecut prin orașul Curtici. Nu aveam nimic pe listă de vizitat aici, așa că am trecut mai departe spre Macea, unde aveam de văzut Castelul Cernovici. Parcă am tot auzit de familia Cernovici, cred că mai corect ar fi scris Cernovics, în ultimele zile. Grădina castelului a fost amenajată ca Grădina Botanică Universitară Pavel Covaci.
De fapt noi am plătit intrarea în grădina botanică ca să vedem castelul.
Hai să ne îndreptăm spre Șiria. Am făcut un pic cale întoarsă. Aveam impresia de pe google maps că ar mai exista un drum mai scurt, care ajunge la Șiria, trecând prin Sântana, dar gps-ul nu voia să urmeze drumul acela și pace. Cei drept privind din zbor cum arată drumul spre Sântana nu prea mi-a făcut cu ochiul să o luăm pe acolo. Dacă la dus nu am dat prea mare importanță că am traversat calea ferată de vreo câteva ori, la întors s-a întâmplat să treacă trenul. L-am așteptat noi pașnici să treacă și apoi am traversat calea ferată și am continuat drumul spre Arad. Dar și trenul mergea în aceeași direcție. Așa că ne-am luat la întrecere cu el și chiar l-am depășit. Dar nu a durat prea mult bucuria pentru că a venit următoarea trecere la nivel și a trebuit să îl așteptăm să treacă.
Am ajuns în Șiria. Nu era chiar devreme. Acum mă gândeam, dacă ar fi să urcăm la cetate, s-ar face cam târziu, poate chiar să se și însereze înainte să coborâm. Hai mai bine să mergem spre Mănăstirea Feredeu și să lăsăm Cetatea Șiria pe mâine. Pornim noi spre Mănăstirea Feredeu și vedem un indicator din stradă spre Cetatea Șiria 1 km. Vai, dar e chiar aproape. Hai să mergem acum! Lasă mănăstirea, că o putem vedea și pe-nserat. Urmăm noi indicatorul, dar hai totuși să oprim să ne asigurăm că nu greșim drumul, că nu prea e timp de orbecăit. Oprim în dreptul unei case și întrebăm un nene mai în vârstă. Acesta ne asigură că acesta e drumul și în plus de asta putem ajunge până sus cu mașina. Asta da veste bună. Păi înseamnă că în 10 minute suntem sus. Însă vestea bună nu dură prea mult, mergem cam 100 metri și mai vedem un panou pe care scria Cetatea Șiria 2 km. Hai că asta e tare, cetatea asta și-a luat picioarele la spinare și fuge de noi. Nici drumul parcă nu voia să țină cu noi, ca să ajungem la cetate cu mașina. Parcăm mașina într-un, hai să-i zicem refugiu, și ne facem câteva calcule. 2 km de urcat pe jos însemna cam 1 oră și jumate. Eram cam la limită cu timpul, dar dacă tot am pornit în direcția asta, hai să mergem până la capăt. Dacă totul mergea după calculele noastre, ne întorceam pe lumină la mașină.
Hm, de-aici nu mai pare așa îngrozitor drumul.
Dar dacă Cornelia poate urca, eu nu am de ce să mă plâng. La un moment dat am observat că drumul pentru mașină ocolea destul de mult prin dreapta, iar mai spre stânga se forma o potecă, cei drept un pic mai abruptă, dar nu chiar de speriat. Am zis să o urmăm, că drumul sigur ocolea tot dealul până la releul acela din zare și de-abia apoi probabil o lua spre cetate.
Hai că ne-apropiem din ce în ce.
Ba chiar o și depășim puțin.
Ultima porțiune de urcuș a fost chiar și mai pronunțat decât până acum.
După asta eram ca și ajunși.
Hai că am dat și peste traseul marcat. Pe unde o fi venit?!
Frumoasă priveliștea, nu-i așa?
Am urcat un pic...
Hai să mai și coborâm, să nu ne prindă noaptea pe aici. Cu o ultimă privire înapoi surprindem cetatea învăluită în culorile apusului de soare.
Tot mergând așa agale pe drum, ne ajunge din urmă o mașină. Aceasta oprește în dreptul nostru și ne întreabă dacă nu vrem să ne ducă până jos. La care noi răspundem că nu e nevoie că mai avem puțin până la mașină. Dacă ne-ar fi întrebat când urcam, cel mai probabil că nu am fi refuzat. Dar la coborâre chiar era ca o plimbare de seară și vremea era frumoasă. Intrăm totuși în vorbă cu șoferul și acesta se miră tare când auzi că am urcat noi până la cetate pe picioarele noastre, privind, în special, spre Cornelia. Apoi aflarăm că ei au făcut pană ceva mai sus. Eh, atunci bine că nu am urcat și noi cu mașina, că cine știe pe unde rămâneam agățați.
Ajunși înapoi, ne-am bucurat să vedem că Pumița ne-a așteptat în tot acest timp acolo unde am lăsat-o. Ne-am îmbarcat și am plecat spre Mănăstirea Feredeu. Am urmat noi indicatoarele și la un moment dat am simțit că ar fi trebuit să ajungem și am oprit să întrebăm. Am primit răspuns de la un nene că Mănăstirea Feredeu este chiar acolo unde oprisem, dar mai este una și mai sus și putem merge pe drumul asfaltat până la ea. Păi aia de sus trebuie să fie Mănăstirea Feredeu, cea pe care o căutăm noi, adică cea veche. Urcușul fu unul destul de pronunțat, plin de serpentine, dar șoseaua foarte bună, parcă era proaspăt asfaltată. Pe drum am dat și peste o gașcă de bicicliști care urcau anevoie: să fi fost vreo 7-8 copii însoțiți de un adult. Pesemne că își fac plimbarea de seară. Or fi urcând până la mănăstirea din deal. Dar parcă îmi era milă de ei când îi vedeam cum dădeau din greu la pedale. Și pe măsură ce urcam cu mașina, treceam serpentine după serpentine, îmi era și mai milă de ei văzând ce-i așteaptă, dacă chiar voiau să ajungă până la mănăstire. Parcă tot urcam și nu mai ajungeam. Am ajuns într-un final.
Era destul de târziu. Oare o mai fi deschis?! Am pășit așa neîncrezători în curtea mănăstirii.
Chiar ieși la un moment dat și un călugăr dintr-o chilie. Stai să vezi că ne zice acum cu părere de rău că e cam târziu și au închis. Dar nu. Ne-a dat omul binețe și ne-a lăsat. Taci că e de bine. Dar unde o fi biserica?! Am continuat să înaintăm pe drum, am lăsat în urmă toate chiliile. Drumul s-a îngustat, dar noi tot înainte, am zis că mergem până la capăt, că trebuie să găsim ceva. Și la capăt am descoperit ascunzătoarea.
Am fost surprinși să observăm că nu suntem singurii. Mai era un cuplu aici, care tocmai pleca. Și biserica era deschisă. Am intrat, am făcut câteva poze.
Și chiar când să ieșim din biserică intră un călugăr. Pe semne că acesta venise să încuie după noi și să stingă lumina. Ia uite ce bine ne-am încadrat în timp!
Ne întoarcem în Șiria și apoi să ne continuăm drumul spre Moneasa. Pe drum, am trecut pe lângă Castelul Bohuș. Ne luasem gândul de a-l mai vedea astăzi, căci era noapte de-a binelea și vorba aia, obiectivele sunt dificil de găsit pe timpul zilei, d-apăi noaptea. Dar acesta se află chiar la strada principală și era așa de bine luminat, încât nu prea văd cum l-am fi putut rata. Am oprit să îi facem o poză.
Putem spune că am umplut ziua la maxim. Acum ne putem continua liniștiți drumul spre Moneasa. Vorba vine liniștiți, că nu știam încă ce ne așteaptă, greul de-abia de-acum începea. Nu știu cum facem că alegem drumurile bombardate să le parcurgem după ce s-a lăsat întunericul. Aveam în față 70 de kilometri de drum plin de hârtoape, iar lumina lunii parcă adâncea și mai tare craterele. Cred că mai am și eu un defect, vreau să merg pe astfel de drumuri noaptea cu o viteză cu care probabil nu aș putea merge nici ziua. Dar am ajuns într-un final și la Moneasa, am luat vreo 2 zdruncinături mai zdravene. Iar gazda, foarte amabilă, ne-a așteptat și, la sosire, aflând prin ce am trecut, ne-a încurajat că e foarte bine dacă am scăpat doar cu niște zguduituri, se putea și mai rău.
