Azi ne-am propus să ajungem unde se agață harta-n cui. Am pornit de la Tăuții Măgherăuş spre Săpânța. Mai fusesem pe acolo în urmă cu vreo 6 ani, când am vizitat doar Cimitirul Vesel. Au fost și ai mei de curând și ne-au povestit despre Mănăstirea Săpânța - Peri și despre Cascada Şipot. A fost de ajuns să ne convingă să mai mergem încă o dată pe acolo. Pentru diseară am făcut rezervare la Gura Humorului, așa că aveam câteva sute de kilometri de parcurs. Și la câte voiam să mai vizităm pe drum nu ne ajungea o zi lumină. Astfel am început să mai tăiem din ele, care ni se păreau mai puțin importante sau care erau mai consumatoare de timp. După ce am eliminat câteva obiective de pe listă ne-am dat seama că nu am economisit mare lucru cu ele. Hai că facem altfel, punem pe listă obiectivele la care vrem neapărat să ajungem, cu orele estimative pentru fiecare, astfel încât să putem ajunge la toate pe lumină. Apoi facem o listă secundară de obiective și dacă undeva pe drum ne-om mișca mai repede decât estimarea, ne-om mai agăța și de vreunul din cele secundare. Cele mai consumatoare de timp erau ocolul pe la Săpânța și deturul pe la Şarul Dornei. Dar amândouă erau pe lista scurtă. La Săpânța voiam să vedem Mănăstirea Săpânța - Peri, cea mai înaltă construcție de lemn din Europa și la Şarul Dornei voiam să umplem toate bidoanele de plastic adunate de-a lungul excursiei cu apa minerală parțial carbogazificată natural, de care ne îndrăgostisem în excursia din Călimani.
Pe drum spre Săpânța am observat la un moment dat, când urcam drumul pe serpentine, că a început sa se aglomereze și să circulăm bară la bară. Ne-am dat seama că trebuie să fie vreo sărbătoare, că doar e duminică. Și locul de desfășurare părea a fi vârful dealului, spre care ne îndreptam acum. Stai că au început să se aprindă beculețele, să facem niște conexiuni. Doamna care ne-a povestit cu foc de Vasile Lucaciu, ne-a zis ceva în treacăt și de o sărbătoare ce are loc în fiecare an în această perioadă, în această zonă. Era vorba de Sâmbra Oilor, când se adună oameni din toată Țara Oaşului să prezinte și în același timp să celebreze tradițiile ciobanilor înainte de urcarea oilor la munte. Nu-mi era foarte clar în ce constă, de fapt, acest obicei. Se pare că acum se adună toți proprietarii de oi și, după numărătoarea și împărțirea acestora în turme, sunt predate la ciobani. De asemenea, tot acum, are loc și măsurişul laptelui: fiecare proprietar își mulge oile, se măsoară laptele și se estimează productivitatea oilor din anul curent. Foarte frumos, foarte interesant, dar timpul e comprimat astăzi. Așa că admirăm din zborul mașinii ce se poate și fugim mai departe, pentru că o oprire aici, pe lângă faptul că nu era planificată, ne-ar fi luat destul de mult să găsim un loc de parcare. O întârziere de o oră, că în mai puțin de-atât nu am fi apucat să vedem mare lucru, ne-ar fi dat peste cap tot programul zilei. Am trecut munții pe partea cealaltă și am mers o bună bucată de drum chiar prin apropierea graniței cu vecinii noștri de la nord. Cred că la un moment dat, privind peste Tisa, puteam să vedem gospodăriile ucrainienilor.
Am ajuns la Săpânța, am văzut repede indicatoarele spre Mănăstirea Peri și ne-am oprit în parcarea mânăstirii. Biserica este într-adevăr foarte înaltă. Bine că aleea ce ne-a condus până în incinta propriu-zisă a mânăstirii a fost destul de lungă ca să o putem admira pe-ndelete. Parcă tot peisajul era scos din poveste.
De aici am fi vrut să mergem și la Cascada Şipot, dar nu prea știam încotro să o apucăm. Așa că am plecat spre Sighetu Marmației, să vedem Memorialul victimelor comunismului.
Acesta a fost amenajat în cadrul unui fost penitenciar.
Și cred că ideea a fost foarte bună pentru ca prezentarea faptelor să fie făcută chiar într-unul din locurile de desfășurare a acțiunilor. Astfel poți înțelege mai bine adâncimea tragică a acestor file de istorie.
N-aş putea spune că mi-a plăcut acest muzeu, dar cred că nu mi-a plăcut prin natura a ceea ce prezintă.
Am găsit totuși și o cămăruță care prezintă imaginea comunismului într-un mod mai puțin morbid, folosind elemente comune din viața cotidiană.
Mai jos uniformele de pionier și şoim al patriei, alături de revista Șoimii patriei.
Publicația Ghidul pionierului nu-mi sună cunoscută.
Astea trebuie să fie diferite carnete de membri și medalii.
Canistre de benzină
Sticle de lapte, sana și sifoane
Sticle de Pepsi, ulei și bulion
Pickup, radio, magnetofon, aspirator, televizor, telefon și altele asemenea.
Și parcă cea mai neagră imagine este dată de Cortegiul Sacrificaților din curtea interioară.
De aici am plecat spre Mănăstirea Bârsana. Când am ajuns în localitatea Bârsana am dat peste un indicator către o biserică monument istoric și l-am urmat crezând că este vorba de Mănăstirea Bârsana pe care o căutam. Ne-am dat seama într-un final că nu e Mănăstirea Bârsana, dar am zis să vizităm totuși și biserica asta având în vedere vechimea pe care o are.
Am continuat apoi drumul, să căutăm și Mănăstirea Bârsana. Lungă mai e localitatea asta. La un moment dat aveam impresia că Mânăstirea Bârsana nu se află în localitatea Bârsana. Cred că mai aveam puțin până la ieșirea din localitate când, într-un final, am ajuns. Era o parcare mare plină cu mașini. Ar fi cam greu să o ratezi. Am recunoscut ușor stilul moroşănesc de construcție a bisericilor de lemn cu turle înalte. Parcă seamănă foarte bine cu Mănăstirea Săpânța - Peri.
Nu am zăbovit prea mult pe aici. Am plecat mai departe spre Biserica de lemn din Rozavlea. Aici am nimerit mai întâi la biserica nouă
și abia apoi la cea veche.
Am mers apoi spre Biserica de lemn din Ieud - Deal.
Pentru Mănăstirea Moisei am făcut un detur ceva mai mare,
dar a meritat.
Ne-a prins aici toaca și trasul clopotelor de seară. De la Mănăstirea Moisei se puteau vedea vârfurile înzăpezite ale Munților Rodnei.
Nu am mai făcut mult până la Borșa. De aici însă știu că ne aștepta un drum bombardat până la Iacobeni. Am mai făcut un popas fulger în Pasul Prislop să facem câteva poze la alte vârfuri înzăpezite, tot din Parcul Național Munții Rodnei.
Iar de la Iacobeni în loc să mergem spre Câmpulung și apoi Gura Humorului, am luat-o spre Vatra Dornei și apoi Şarul Dornei. Așa de mult ne-a plăcut apa minerală de aici, luată direct din fântână, încât de fiecare dată când trecem prin apropiere ne abatem și până la Şarul Dornei să ne umplem toate bidoanele cu această apă. Că urma să trecem și pe aici spre finalul concediului știam deja de prin primele zile și am avut timp berechet să adunăm bidoane de plastic.
Acum putea să se înnopteze de-a binelea că bifasem toate punctele pe lumină.
Am ajuns destul de târziu la Gura Humorului, dar ne-a mai primit gazda. Oricum o avertizasem dinainte că o să ajungem târziu, că aveam drum lung de făcut.
