Pentru că seara dinainte am ajuns foarte târziu la Valea lui Liman, nu observasem nimic de pe drum, să vedem și noi pe unde trecem. Dar acum, dimineață, la plecare, am văzut și noi ce frumos este pe aici.
Consider că este o destinație unde merită să petreci câteva zile, având în vedere că ești în mijlocul naturii, de jur împrejur fiind înconjurat de pădure. Noi am ajuns să facem cunoștință cu această locație pentru că voiam o cazare în apropiere de Românești și, pe lângă faptul că tragi cu praștia după o pensiune, mai erau și toate ocupate.
Am ajuns imediat în localitatea Românești și aici am stat cu ochii în patru după semne, marcaje, indicatoare, orice ar putea să ne dea de înțeles că pe acolo trebuie să o luăm spre Peștera Românești. Am găsit un panou mare informativ, dar pe care nu prea se mai putea citi mare lucru.
Am reușit, totuși, să distingem pe hartă 3 peșteri, dar niciuna dintre ele nu era Peștera Românești. Întrebăm și noi o mamaie ieșită la poartă, încotro este peștera și culmea, chiar pe acolo, pe ulița care se desprindea din șoseaua principală în dreptul casei ei trebuia să o luăm.
Am mai continuat cu mașina vreo 3 km, până la o pantă destul de serioasă, unde nu am mai avut aderență pentru a putea continua și nici din viteză nu prea îmi venea să urc pentru că nu puteam să văd ce urmează după viraj și ar fi fost timpul prea scurt pentru a alege varianta optimă de a călări cel mai bine făgașele. Așa că am lăsat-o pe Cornelia să profite de drumul urcat cu mașina, iar eu am coborât în marșarier vreo 200 de metri până unde am găsit o porțiune mai largă a drumului ca să o pot lăsa liniștit că mai au loc să treacă și alte mașini. Luând-o de aici pe jos am observat că traseul are și marcaj cruce galbenă. Am urcat eu repejor să o ajung pe Cornelia din urmă și dau la un moment de o bifurcație și pe niciuna din cele 3 variante nu vedeam nici marcajul, dar nici vreo urmă de Cornelia. Noroc că mai aveam semnal la telefon și mi-a explicat ce variantă alesese, nu era foarte departe, dacă strigam cred că m-ar fi auzit. Am mai mers așa prin pădure cred că vreo 500 metri.
Iată-ne și în fața peșterii, chiar mai repede decât ne-am fi așteptat.
Peștera este destul de mare și am întâlnit câteva ramificații, iar pe măsură ce înaintam îmi era teamă ca nu cumva să rătăcim drumul înapoi. Că am pățit-o odată într-o peșteră cu mult mai mică, după ce m-am învârtit pe acolo pe câteva ramificații, când să mă întorc eram convins că merg exact pe drumul pe care intrasem, dar mă trezesc la un moment dat că am urmat mai multe viraje decât la intrare și totuși nu am ajuns la ieșire. Mi-a înghețat puțin inima atunci, cu toate că mai auzeam glasurile altor persoane. Dar mai mult m-am speriat că m-a înșelat simțul de orientare. Așa că de-atunci înaintez mai cu teamă în peșterile cu multe coridoare.
Peștera Românești nu mi-a părut a fi o peșteră cu foarte multe formațiuni, dar totuși am văzut câteva.
Și, de asemenea, am auzit gălăgia făcută de o colonie serioasă de lilieci.
Am continuat ușor, ușor în direcția de unde venea gălăgia mai mare.
Nu voiam să îi deranjăm, dar parcă distingeam undeva mai jos în direcția aceasta o coloană atrăgătoare.
Și pentru că Cornelia nu se lasă așa cu una cu două, ea fiind curajoasa familiei, a trebuit să ajungem și până la coloana respectivă.
Dar mai mult de această coloană nu am înaintat. La întoarcere am încercat să ne imaginăm cum arată scena și unde stau spectatorii când are loc câte un concert în interiorul peșterii. Aici o fi locația oare?!
Eu așa cred. Îmi imaginez că acum stau pe scenă, și mă uit la spectatori.
Foarte încântați eram că văzusem această peșteră și eram, de asemenea, mulțumiți că reușisem să o vizităm într-un timp mai scurt decât ne planificasem, cu alte cuvinte aveam mai mult timp pentru următoarele obiective.
Să mergem acum spre Peștera Albastră. Traseul spre această peșteră am aflat că pornește din localitatea Pietroasa. Am ajuns acolo, am oprit de vreo 3 ori și am întrebat persoane diferite cerând indicații. Ultimii 2 au fost cei mai tari: "Aa, păi pe aici prin zonă nu găsiți așa ceva". La care noi: "Cum nu?! Că alte 2 persoane ne-au îndrumat în direcția asta." Și ei: "Aa, păi atunci mergeți pe drumul ăsta vreo 2 km și dați de peșteră". Am rămas mască. Am lăsat mașina lângă poliție și am pornit pe jos.
Cu toate că toate indicațiile primite de la săteni ne direcționau înainte, și nicio persoană nu ne avertizase că o să virăm brusc la stânga după vreo 200 m, am găsit pe drum niște săgeți foarte insistente care ne-au tras spre stânga, să urcăm brusc dealul.
Îi zic eu Corneliei că în poveștile descriptive ale traseului citite pe internet cu referire la acest traseu nu am găsit să zică de vreun urcuș așa mai abrupt, ci zicea că traseul este lejer, ca o plimbare în parc. Cornelia zice, păi urcușul ăsta e lejer. Hm, păi dacă ea zice că e lejer, cine sunt eu să o contrazic?! Dar eu tot cred că celălalt e drumul bun.
Mai degrabă ăsta arată ca o plimbare în parc.
Dar celălalt are săgeți, și roșii și albastre,
și benzi roșii și galbene,
și puncte roșii și albastre.
Și am mers și iar am mers, am urcat un deal, am mers pe lângă o livadă, am trecut prin altă livadă. Semnele dispăruseră de ceva vreme. Și când ziceam noi că ne-au părăsit, hop, mai apărea o serie de săgeți.
Iar ne mai însoțeau o bucată de drum, după care iar dispăreau și reapăreau mult mai încolo.
Și ne-au păcălit așa să mergem vreo 5 km, dacă nu chiar mai bine, până au dispărut de tot și noi am ajuns la o răscruce de trasee, vreo 4 la număr. Și acum pe care să îl urmăm?! Pe niciunul. Hai înapoi, că și-așa am mers prea mult. Ne dădusem seama de ceva vreme că nu ne va duce nicidecum unde voiam noi, dar eram intrigați de aceste săgeți. Cine s-ar fi chinuit să picteze copacii pe o distanță de 5 km fără să aibă niciun țel? Trebuie să fi condus undeva săgețile alea, dar noi am renunțat de a mai căuta continuarea. Mersesem deja vreo 2 ore și jumătate și probabil tot atât urma să facem și la întoarcere. În mod clar se cam risipise toată ziua. Ne bucurasem noi degeaba de timpul câștigat la Peștera Românești, că l-am pierdut și cu bonus la Peștera Albastră, și nici măcar nu am găsit-o. A trebuit să ne mulțumim cu o plimbare frumoasă prin natură. Măcar vremea a ținut cu noi.
Ajunși înapoi la mașină, era destul de târziu să mai mergem să mai vizităm ceva, că drumul până la Păuliș era îndeajuns de lung încât să ne prindă noaptea. Până să ieșim la drumul principal am dat peste o mănăstire, Mănăstirea Izvor Miron. Nu o aveam pe listă, am tras concluzia repede că este nouă și acesta este motivul pentru care nu auzisem de ea. Dar hai să oprim să o vedem.
Mai impresionați am fost de acvariul în aer liber.
Iar la pensiune am ajuns, ca de obicei, în noapte, dar porțile pensiunii ne așteptau deschise.
