Ne trezim dimineață, ne uităm pe geam și ne uităm întrebători unde e vremea aia pe care o văzusem pe prognoză. Ieri a plouat în a doua parte a zilei, toată noaptea a plouat, acum în continuare plouă. Hai să mai sperăm că poate până urcăm noi se va mai lumina! Între timp prognoza și-a schimbat expunerea, va ploua până în jurul orei 12. Vom mai aștepta sus. De renunțat la urcare nu se pune problema. Dacă merge telecabina, mergem și noi cu ea, că nu mai avem când să revenim în altă zi.
Când am intrat în Germania am făcut poze la panouri, însă abia acasă am descoperit semnul acela interesant din dreptul autostradei.
Ajungem în parcarea căreia îi notasem coordonatele.
Cu toate că există barieră, care acum este ridicată, și există automate de plătit parcarea, acum, nu știu din ce motiv, pare a fi gratis. Stația de telecabină care urcă până pe vârf este în reconstrucție. O grămadă de panouri ne informează că din această toamnă va circula o telecabină ce va bate vreo 3 recorduri mondiale; nu prea am înțeles la ce capitole. Bine, bine, dar acum cu ce urcăm sus? Asta era întrebarea adresată unui paznic la parcare. Păi cu trenul și apoi cu o altă telecabină. Și funcționează telecabina astăzi? Da. Perfect! Când e următorul tren? Circulă la vreo jumătate de oră și tocmai ce l-am ratat pe anteriorul. Nu-i nicio problemă. De-abia avem timp să ne pregătim și să cumpărăm bilete.
Vine trenul, urcăm în el și așteptăm.
Se face ora de plecare și trenul nu mai pleca.
Ne-am fi așteptat să fie adevărată vorba cu punctualitatea nemțească, dar nu, trenul nostru a plecat cu o întârziere de aproape 10 minute.
Nu avem mare lucru de văzut pe drum, doar copaci, ploaie și ceață.
După ce am intrat în tunel nici măcar atât nu mai vedeam. Dacă există o singură linie în tunel, înseamnă că ne vom întâlni pe la mijlocul drumului cu trenul de coborâre. Da, da, așa este, pe la mijlocul tunelului ne întâlnim cu trenul ce cobora și era cam gol. Nici al nostru nu era cine știe ce plin. Poate că vremea i-a speriat. Aveam să aflăm mai târziu că, de fapt, era prea devreme, marea de oameni urma să vină puțin mai târziu. Cele 40 de minute de urcare au trecut destul de repede. Coborâm din tren
și urmăm indicatoarele spre telecabină. Lucrurile s-au legat destul de bine, urcăm în telecabină și pornim în sus. Aici mai vedeai una alta, însă de la mijlocul traseului telecabinei am intrat complet în nori și nu mai vedeam nimic.
Sus ploua mărunt și era un frig! Am scos din rucsaci gecile de iarnă, l-am îmbrăcat bine și pe Răzvan și am ieșit să vedem pentru ce am urcat până aici.
Vârful Zugspitze cred că este cel din apropiere, unde se poate urca ajutându-te de cablul metalic montat. Erau câteva persoane care urcau, unele își puneau hamul și se ancorau de cablul metalic, alții urcau doar ținându-se de acel cablu.
Cert este că nu prea găseam momentul în care să putem face poză vârfului fără personaje.
Corneliei parcă îi venea și ei să urce, mie însă nu prea. Erau și stâncile ude, pe alocuri era zăpadă și ploua. Poate m-aș fi încumetat dacă ar fi fost vreme frumoasă.
Ne-am mai plimbat pe aici pe terasă, în așteptarea orei la care urma să se însenineze.
Aici e totul un mare șantier și se lucrează la noua telecabină indiferent de vreme.
Toate chioșcurile de mâncare sau suveniruri erau închise. Ia uite! De aici se poate coborî spre Tirol, adică spre Austria.
Dar nu e nicio mișcare. Poate nu funcționează astăzi telecabina dinspre Austria.
Ploaia se înteți, deveni lapoviță și nu părea să aibă gânduri de terminare. Eu zic să renunțăm la speranța că se va mai însenina cu noi aici și să ne vedem de drum pentru că tot azi mai avem de văzut și un castel din povești, Castelul Neuschwanstein. Coborâm cu telecabina la punctul intermediar. Ne mai plimbăm pe aici să mai vânăm câte o priveliște.
Lapovița nu ne-a părăsit deloc în acest timp și disconfortul creat de aceasta ne-a împins mai repede spre stația de tren. Aici aglomerație mare spre deosebire de cum a fost la venire. Oare chiar așa mult timp a trecut? Chiar așa mult timp am petrecut sus? Și trenul care veni aduse mai mulți oameni. Oare toată gloata asta adunată in așteptarea trenului să plece va avea loc în primul tren venit!? Nu doar că a avut loc, au mai rămas și foarte multe locuri libere.
La mașină se oprise ploaia. De fapt, cred că nici dimineață la plecare nu ne-a plouat în parcare. Pornim spre Castelul Neuschwanstein! Tema Turul Alpilor nu ar fi inclus în mod normal și vreun castel, dar cred că ar fi fost păcat să trecem pe lângă acest renumit castel și să nu facem un mic popas să-l vedem.
Drumul ne poartă iar pe meleagurile Austriei. Am încercat să ghicim care ar fi Vârful Zugspitze, căci aici se mai lumimase. Dar oare se vede de aici vârful!?
Sau aceștia sunt cu totul alți munți? Ajungem într-un ambuteiaj. După mai bine de 10 km de mers bară la bară ajungem să aflăm sursa. Era un castel a cărui parcări erau neîncăpătoare. Și am impresia că pentru a ajunge la castel trebuia să traversezi o pasarelă suspendată deasupra văii. Cred că ar fi fost interesant să îl vizităm și pe acesta, mai mult pentru podul suspendat decât pentru castel în sine.
Trecem din nou în Germania și ajungem numaidecât în Schwangau, unde trebuia să lăsăm mașina. Aici sunt parcări foarte multe, nu pot să îmi imaginez să se umple toate vreodată. Casa de bilete am găsit-o imediat. Și drumul spre castel l-am găsit căci sunt o grămadă de indicatoare. Însă ceea ce nu am văzut este un indicator spre Podul Mariei (Marienbrucke). Până la castel este de urcat ceva, ceva. Cred că urci vreo 45 de minute. Din acest motiv s-au găsit mijloace alternative de a te conduce până la castel: cu microbuzul sau cu trăsura. Bineînțeles că ambele sunt contra cost. Și dacă vrei să vizitezi castelul ar fi bine să nu uiți a-ți cumpăra de jos, pentru a nu te trezi în fața castelului că nu ai de unde să cumperi bilete acolo și să fii nevoit să cobori din nou până în sat și apoi să urci din nou. Nu mi se pare deloc prietenos acest mod de a organiza lucrurile. În sfârșit, pe noi nu ne interesează să vizităm castelul, ci să-l admirăm de pe Podul Mariei. Și încă nu am aflat cum putem ajunge acolo.
Ia stai puțin, că pe microbuzul ăla scrie Marienbrucke. Întrebăm șoferul dacă ne duce acolo, aflăm cu bucurie că da, plătim 2 bilete și urcăm. Constatăm că microbuzele urcă pe o rută special construită pentru microbuze, pe unde este interzis accesul pietonal și cu bicicleta, tocmai pentru a fluidiza traficul. Trăsurile, în schimb, urcă pe drumul pe care circulă și pietonii. Trăsurile oricum merg cu încetinitorul și pietonii au suficient timp să se ferească din calea lor. Pentru autobuze ar fi fost într-adevăr o problemă. Aș fi avut tendința să aleg și o plimbare cu trăsura până la castel. Bine că nu am găsit stația lor de plecare, aceasta fiind ceva mai departe, după casele de bilete, chiar înainte de a începe urcușul spre castel. Primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost că nu erai singur, mă rog cu partenera, ci erau vreo 8 persoane, deci urcai îngrămădit între necunoscuți.
S-a pierdut imaginea de mijloc de transport pentru tineri îndrăgostiți. Apoi ajungi mult mai greu la destinație, măcar că circulă destul de des. Și încă una, te duce doar până la castel, dacă vrei la Podul Mariei trebuie să mai urci puțin pe jos. Pe noi microbuzul ne-a lăsat la 2 pași de Podul Mariei. De fapt, nu a fost chiar așa greu de identificat drumul spre pod, căci pe o alee puțin mai încolo de stația autobuzului începea coada de așteptare la intrarea pe Podul Mariei.
Chiar mă gândeam înainte de a ajunge aici cum de reușesc atât de mulți oameni dornici să vadă castelul de pe pod, că în mod sigur sunt foarte mulți, să ajungă toți pe pod în același timp. O fi el încăpător, dar are și el limitele lui. Uite așa se rezolvă acest neajuns, se intră pe rând! Coada a mers destul de repede.
Suntem pe Podul Mariei!
Odată intrați pe pod nu ne mai urmărește nimeni să ne gonească că ne-a expirat timpul. Chiar spre extrema opusă a podului este mult mai aerisit, sunt mai puțini oameni. Toată aglomerația este la intrare și din acest motiv se creează și blocajul.
Facem câteva poze din mai multe poziții de pe pod și apoi hotărâm să facem loc și altor persoane.
Acum pare că și coada s-a mai micșorat. Coborâm spre castel. Îl admirăm din toate unghiurile, din apropiere.
Castelul Hohenschwangau este oarecum eclipsat de Castelul Neuschwanstein, însă cred că merită și el admirat și prins în câteva fotografii.
Apoi coborâm pe jos spre parcare. Atât aveam pe listă pentru ziua de azi.
Ne putem îndrepta acum spre Opfenbach. Aici avem parte de cea mai plăcută locație de cazare de până acum, un apartament în toată regula: dormitor, sufragerie, bucătărie, baie, toate separate și foarte spațioase, și o verandă încăpătoare.
