Mă trezesc dimineață să admir puțin împrejurimile și observ zburând câteva baloane din acelea de croazieră. Erau 2 destul de apropiate unul de celălalt, însă destul de îndepărtate de locația unde ne aflam. Gândesc că este încă devreme și poate se vor înmulți puțin mai încolo și cine știe, poate chiar se vor mai apropia. Intru înapoi în casă cu gândul să iau aparatul foto. Nu știu cum fac de mă iau cu altele și când îmi amintesc de baloane, ies cu aparatul foto, însă nu am mai avut ce fotografia, dispăruseră toate fără urmă.
Astăzi vom intra în Elveția. Următoarele 5 zile le vom petrece în Alpii elvețieni. Am puține emoții să nu ne ia la întrebări la graniță referitor la proprietarul mașinii, căci avem mașina împrumutată de la văr-miu. Teoretic nu ar trebui să fie probleme căci am întrebat la ambasada Elveției din România și a întrebat și văr-miu la Poliția din Italia. Nu ne trebuie niciun fel de act suplimentar, dar cine știe ce polițist de frontieră mai zelos am putea întâlni.
Plecăm dimineață foarte devreme căci aveam în plan să urcăm cu telecabina de la Engelberg la Titlis și am învățat din experiențele anterioare că ar fi bine să urcăm cât mai dimineață dacă vrem să prindem vreme frumoasă. Trecem din nou granița în Austria, mergem pe autostradă și apoi intrăm în Elveția.
La graniță nenea de la poliția de frontieră ne aruncă o privire străpungătoare și ne face semn să trecem mai departe, nici măcar nu am oprit mașina. Hai că a fost rapid. Am simțit o ușurare. Oprim imediat să cumpărăm vignetă. Știam că ar trebui să coste 40 CHF. Plătind în euro, ei au o altă părere despre paritatea EUR / CHF, așa că a trebuit să plătim 41 EUR. Ne-am bâlbâit puțin la intrarea pe autostradă căci un telefon ne îndruma într-o direcție, celălalt telefon ne dirija fix în sens opus, cu toate că urmăream aceeași aplicație. Cred că a fost vorba de 2 rute posibile și un telefon cu aplicația actualizată alegea în mod implicit una din rute, în timp ce celălalt telefon o prefera pe cealaltă. Când ne-am hotărât pe care telefon să îl credem a fost floare la ureche, am ținut autostrada până la Interlaken, apoi prin tunel, o altă șosea și am ajuns. Pe drum am văzut din zbor o cascadă.
Lăsăm mașina în parcare și ne îndreptăm spre casa de bilete pentru gondolă. Citisem un mesaj cu referire la parcare, cică să plătim dimineață pentru a evita aglomerația din timpul serii. Inițial nu am înțeles mesajul și l-am ignorat. Abia la întoarcere aveam să îl înțeleg. Dacă eu aveam impresia că vom plăti pentru parcare o taxă pe oră, era normal să nu pricep mesajul acela, căci nu aveam de unde să știu câte ore voi sta pentru a putea plăti în avans. Însă era taxă fixă pe zi, 5 CHF. La casa de bilete ne așteaptă o coadă din aceea șerpuită, dirijată de bare metalice.
S-a mișcat totul destul de repede, cumpăr bilete și ne îndreptăm spre locul de îmbarcare în telegondolă.
Am simțit binișor avantajul cumpărării în avans a unui card de reducere, mai precis half-fare card, pentru a obține 50% reducere la cumpărarea biletelor de transport. Un bilet ar fi costat 92 CHF, astfel am dat 92 pe amândouă. Bine, încă nu s-a amortizat prețul cardului de reducere, care a costat 120 CHF. Dar mai urmează și alte costuri de transport în zilele următoare.
Ajungem la locul de îmbarcare în telegondola Titlis Express.
Și aici era coadă, însă majoritatea așteptau o cabină goală să urce împreună, grupați. Pe noi ne-a reperat doamna ce dirija traficul că suntem doar 2, Răzvan nefiind luat în calcul la numărătoare, și ne-a atașat într-o gondolă cu un alt grup. Mai bine așa, ca să nu mai așteptăm. Începe concursul de identificare a țărilor după drapel.
Partenerii noștri de drum știau chiar foarte multe. Aș putea spune că noi suntem praf la capitolul ăsta. Nu știu dacă au fost vreo 2 steaguri cărora să nu le fi identificat țara de apartenență acei oameni.
Lung mai este traseul acestei gondole! Și mai are și câteva stații intermediare unde din obișnuință am avut tendința să coborâm, însă mesajul "Pentru Titlis rămâneți așezați în cabină!" ne-a întors de la ușă.
Am ajuns la capăt, urmează o plimbare cu telecabina, dar nu cu orice telecabină, ci cu o telecabină rotativă.
Este renumita Titlis Rotair Cablecar, o telecabină care se rotește pentru a nu lăsa unele persoane mai avantajate față de altele datorită unei poziționări mai bune. Astfel toată lumea are ocazia să vadă toate priveliștile de jur împrejur. Acum aș putea spune că mai are singur neajuns, are cursa prea scurtă și nu apuci decât o rotire în jurul axei.
Am ajuns la 3020 m!
Vremea este superbă, chiar dacă nu am ajuns dimineață devreme.
De pe terasă
se poate vedea o întindere parcă fără margini de munți înveliți în alb.
Să încercăm să identificăm vârfuri, privind panourile de prezentare și apoi în realitate! Hai că merge, doar că nu îmi sună cunoscut mai niciunul. De-abia de Jungfrau am mai auzit pentru că avem în plan ca peste 2 zile să ajungem la Jungfraujoch.
În rest nimic. Dar Matterhorn nu se vede de aici!? Dacă privim pe partea opusă a terasei avem tot munți, însă fără pic de zăpadă.
Păi da, că de aici încolo încep munții cu zăpezi veșnice, de aici încep munții de peste 3000 m și ajung chiar și peste 4000 m. În spate sunt doar munți cu înălțimi de până la 2500 m. Ce chestie, noi avem în țară altitudinea maximă 2544 m și totuși suntem îndrăgostiți de crestele Făgărașilor, iar aici aceleași înălțimi nu prezintă prea mare interes. Cine i-a pus să se nască lângă frații lor de peste 3000? Că vor rămâne tot timpul în umbra lor.
Acolo trebuie să fie Muntele Pilatus
Dar unde-o fi renumitul pod suspendat de pe Titlis? Parcă am văzut un indicator în interior, pe la un etaj inferior, când urcam spre terasă, dar parcă am mai văzut și pe aici unul. Două poduri suspendate nu au cum să fie și în mod cert cele 2 indicatoare nu sunt spre aceeași direcție. Sau poate în interior o fi vorba de vreun alt pod, nu suspendat. Hai să mergem spre telescaunul ce trece pe deasupra ghețarului, Chairlift Ice Flyer, căci încolo trebuie să fie și Podul Suspendat. Până acolo trebuie să trecem însă prin zăpadă. Și combinația dintre întinderea de zăpadă imaculată și soarele puternic este insuportabilă pentru ochi. Au început să mă doară, să-mi lăcrimeze. Tot strângeam de ei să nu intre lumina prea puternică, dar încercam în același timp să păstrez o fantă cât mai mică prin care să văd cât de cât pe unde merg, căci zăpadă era așezată oarecum pe un mic plan înclinat și era posibil să alunecăm la vale. Acest lucru avea însă ca efect o durere la nivelul mușchilor feței.
Ne oprim la umbra unui turn și facem o mică pauză pentru joacă în zăpadă, căci Răzvan zicea de ceva vreme că vrea "uof".
Zăpada fusese nivelată cu un utilaj din acela de care tot văzusem prin zonele cu pârtii de schi. Era fascinat să îl privească în acțiune, și eu alături de el.
De plimbarea cu Ice Flyer nu eram prea încântați. Am privit noi de sus pe unde circulă și nu părea a fi nimic spectaculos. Nici nu era inclus în biletul cumpărat și nici nu mai primeam reducere folosind cardul half-fare.
De o plimbare pe podul suspendat eram în schimb atrași ca de-un magnet.
Foarte simpatică experiența.
Am observat un lucru interesant: la capătul opus era mai aglomerat decât aici, pe unde urcasem noi. Acum ne-am dat seama care era treaba cu celălalt indicator spre pod văzut în interior: te îndruma aici.
Să facem multe, multe poze!
Nici nu știam ce să pozăm, cum să pozăm, ca să prezentăm sentimentul. Am încercat și cu un filmuleț. Tot nu mi se pare că se apropie de adevăr. Perspectiva cea mai bună am obținut-o într-o poză făcută cu un aparat foto montat undeva deasupra podului, pe care îl declanșai folosind un buton de pe pod, iar poza o plăteai la casieria pentru Ice Flyer. 12 CHF a costat poza printată pe hârtie fotografică și consider că a meritat. O avem acum expusă acasă într-o ramă foto, alături de alte momente importante din viața noastră. Aparate foto similare mai văzusem montate și la Kitzsteinhorn și la Zugspitze, însă calitatea imaginilor nu ne-a impresionat.
Să urcăm și pe Vârful Kleine Titlis,
căci adevăratul Vârf Titlis nu este pentru noi.
Urmează altă repriză de bulgareală.
Când ne îndreptam spre telecabină să coborâm,
Cornelia vede un indicator cu Peștera de Gheață. Chiar uitasem de ea. Și doar citisem despre ea înainte de a veni, dar uite că aici m-au copleșit lucrurile văzute și am uitat. Păi să mergem!
Merită!
Am vizitat iarna trecută Hotelul de Gheață de la Lacul Bâlea. Această peșteră săpată în gheață, adică în ghețar, ne-a adus aminte puțin de hotelul nostru de gheață. Doar că la Bâlea, fiind hotel, era format din multe camere locuibile, fiecare având o temă și sculpturi în gheață pe tema respectivă, aici erau doar galerii săpate în gheață și pe marginea galeriilor erau expuse diverse sculpturi în gheață. Sculpturile erau însă impecabile, mult superioare ca design și calitate față de cele de la Bâlea. Pe de altă parte cele de la Bâlea sunt efemere, ele durând doar pe perioada iernii, iar iarna următoare sculptându-se altele, de la 0.
Acum cred că am văzut tot ce se putea. Să ne îndreptăm spre telecabină. Ghidul din telecabină ne-a spus că suntem norocoși, că astăzi a fost o vreme superbă, cum nu a mai fost de mult. Ce tare! Bine că nu am amânat vizitarea Titlis pe altă zi, că aveam o posibilă variantă în care să urcăm la Titlis abia peste 2 zile.
Ajungem la bază, ne oprim în fața tonomatului de plătit parcarea. 5 CHF doar cu monezi. Bună treabă, nu avem cash. Hai să căutăm un bancomat, să scoatem ceva cash. Am găsit chiar în clădirea unde sunt și casele de bilete. Am primit bineînțeles doar bancnote. Mergem la magazinul de suveniruri să schimbăm. Se uită tanti ciudat la noi, dar ne schimbă. Mergem din nou la tonomat. Nu era tonomatul parcării noastre. La 100 metri mai încolo era altul. Aici accepta și bancnote, ba chiar și plata cu card. Bun așa! Lasă că oricum aveam nevoie să scoatem cash. Plătim parcarea și pornim spre locația de cazare, Innertkirchen.
Pe drum am zis să alimentăm. Oprim la o benzinărie care cică ar avea și GPL, însă adaptorul nostru nu se pupa cu formatul pompei de alimentare. Ne trebuie să cumpărăm altul. Același lucru îl pățisem și în Germania. Mai bine lasă. Hai să punem benzină. Toate pompele sunt ocupate. La prima, pe o parte oprise un motociclist, alimentase, plecase probabil să plătească și a uitat să se mai întoarcă. Cred că și-a luat ceva de mâncare și a rămas acolo. Pe partea cealaltă o mașină care stătea de ceva vreme acolo și nu vedeam nicio mișcare. Nu aveam unghiul bun, când ne-am mutat spre pompa 2, unde erau deja 2 mașini la coadă și tocmai venise și un alt motociclist, am observat că la mașina nemișcată de la pompa 1 era o doamnă la volan care savura o înghețată. La pompa 2 pe partea cealaltă era, de asemenea, aglomerație. La pompa 3 era o mașină cel mai probabil închiriată, căci șoferul se tot învârtea de colo, colo, neștiind cum să deschidă capacul la rezervor. Pe partea cealaltă era o tanti care vorbea la telefon tot facând ture în jurul mașinii. Nu m-am prins ce probleme întâmpinase doamna, însă cert era că și dumneaei bloca pompa. Din 3 pompe cu 6 puncte de alimentare, doar 2 puncte se mișcau cât de cât. Primele interacțiuni cu elvețienii au fost cel puțin ciudate.
Ajungem la hotel, aici însă nu ne aștepta nimeni. Mă uit la program și constat că era încă în timpul programului. La recepție observ un bilețel, dacă nu e nimeni la recepție cică să sunăm la un număr de telefon. Oh, nu, refuz să sun la tariful de 1,7 eur/min pentru că recepționerul nu e la serviciu în timpul programului. Aplic varianta nesimțită, îi dau un bip. Mă sună. Nu, nu, nu vreau nici să-ți răspund. Nu vreau să plătesc nici 0,8 eur/min. Ai primit un bip de la un număr de România, știi că ai o rezervare astăzi pentru o familie din România, cred că o să vii să ne primești și pe noi. În 5 minute apare o mașină. Era chiar persoana pe care o căutam. Cred că îl deranjasem de la o petrecere, căci mirosea un pic a alcool. Să ne arate camera. E bine, avem pat mare, avem baie în cameră, dar frigiderul? Cică ăla de acolo. Ha?! Ăla e frigider? Credeam că e un mic pantofar sau seif sau cine știe ce altceva. Era de fapt un mini-frigider portabil care s-a dovedit până la urmă a fi complet ineficient, nu a răcit mai deloc în cele 2 zile cât am stat acolo. Mai bine lăsam mâncare afară, că peste noapte era mult mai rece decât în frigider. Bine măcar că din fața hotelului aveam un mic loc de joacă
și o priveliște superbă.
