Plecăm de la cazarea noastră din Saint Pierre
în direcția Chamonix. Răzvan va ajunge astăzi la 10 țări în care a pus piciorul.
Este cam ultima țintă foarte importantă din Turul Alpilor. Și prin faptul că Mont Blanc este cel mai înalt vârf din Alpi îl face cel mai atractiv pentru turiști. Cea mai mare parte din turiști, ca și noi de altfel, se mulțumesc să îl privească de pe platforma Aiguille du Midi, de la altitudinea 3877 m. O mai mică parte, dar considerabilă, aleg să îl admire de jur împrejur, făcând Turul Mont Blanc-ului în aproximativ 10 zile. Și doar cei mai destoinici se încumetă să pună piciorul cu adevărat pe Vârful Mont Blanc, a cărui înălțime este de 4810 m.
Înălțimea asta îl poziționează pe poziția 1 din toată Europa, nu doar din Alpi.
Traversăm tunelul săpat pe sub Mont Blanc și ajungem în Chamonix în jurul orei 10.
După părerea noastră nu era chiar așa târziu. Privind în sus, în direcția Aiguille du Midi, părea că avem șanse să vedem vârful descoperit.
Gândeam noi că mergem, luăm bilete, urcăm în telecabină și pe la 11 suntem sus. La casele de bilete era coadă, însă s-au mișcat destul de repede. Cumpărăm bilete și abia apoi ne spune că suntem programați pe la ora 12. Nu am înțeles la ce se referă. În lateralul intrării erau foarte mulți oameni în așteptare, băncile nu erau suficiente, așa că stăteau și pe jos. Nu îmi bat capul să înțeleg ce-i cu ei. Ne așezăm la coada mai mică, fix din fața intrării. Trecem de primele 2 verificări. Cu coada ochiului văzusem afișat pe undeva pe sus un număr, 28 parcă. Iar nu-mi spunea nimic. Când ajungem la punctul 3 de verificare, ne cere plăcuțele cu numere primite la cumpărarea biletelor. Aveam numărul 44. Ha, acum s-au aprins de-abia beculețele și am făcut legătura cu programarea la ora 12 și cu numărul 28 afișat pe post de ceas. În secunda următoare ne zice și nenea că mai avem de așteptat cam 1 oră - 1 oră jumate. Deci trebuie să ne alăturăm și noi celorlalți turiști înșirați pe sus și pe jos în așteptare pașnică.
Așa densitate de parapante nu cred că am văzut vreodată.
Trecu 1 oră, trecu ora la care eram programați, numărul 44 era încă departe. De fapt, citisem că telecabina poate circula la 20 minute sau la 15 minute și în perioadele aglomerate la 10 minute. Asta înseamnă 6 pe oră, iar de la 28 la 44 înseamnă 2 ore. Cu ocazia asta am avut suficient timp să citim pliantul de prezentare și cu instrucțiuni. Mi-a sărit în ochi un singur lucru: este interzis urcatul la Aiguille du Midi copiilor sub 3 ani, peste 3 ani pot urca pe răspunderea părinților. Deci vom urca din nou pe rând. Am întrebat una din persoanele responsabile cu accesul la telecabină dacă e vreo problemă dacă voi urca mai târziu cu rezervarea 44, explicându-i care este motivul. Asta s-a rezolvat, nu există probleme, mai ales că va fi vorba doar de 1 persoană. Lucru pe care nu l-am înțeles de la început era că telecabina nu urcă direct până la Aiguille du Midi, ci are o stație intermediară, de unde se urcă cu o altă telecabină. Dacă am fi știut acest lucru, am fi urcat toți până la stația intermediară și am fi urcat de acolo pe rând. Pe de altă parte poate a fost mai bine așa, căci aici jos Răzvan a avut timp să se joace cu mulți copii care erau în așteptarea telecabinei de urcare cu orele.
Abia pe la ora 13 a venit rândul nostru. Cornelia a urcat prima. Așa mi s-a părut corect pentru că la Matterhorn Glacier Paradise urcasem eu primul.
Timpul de așteptare nu l-am simțit chiar apăsător pentru că l-am umplut jucându-ne cu copii de pe toate meridianele globului.
Cel mai mult ne-a plăcut însă de o fetiță olandeză.
La despărțire, când îi venise rândul fetiței să urce cu telecabina, s-au îmbrățișat.
Pe la ora 16, după ce coborâse Cornelia, a venit rândul meu să urc.
Bineînțeles că la ora asta nu mai vedeai nimic de nor. Așa că voi împrumuta cele văzute de Cornelia.
Am făcut turul platformei, ca să nu zic că am venit până aici și nici măcar nu m-am plimbat peste tot.
Am stat la rând la "Step into the Void". Asta este o cușcă de sticlă suspendată deasupra prăpastiei. Și fiecare persoană sau familie pășeau în această cutie de sticlă să vadă cum se simt văzând gol sub picioare, timp în care o persoană responsabilă cu ordinea în acest loc îți făcea poze cu dispozitivul propriu.
Jumătate de oră cât am stat aici la coadă am tras cu ochiul la pozele făcute de Cornelia.
Ăsta a fost norocul meu, că altfel nu mi-ar fi trecut prin cap să fac poza asta, să am dovadă că am fost pe aici.
Înainte de a ajunge aici, la Chamonix, Aiguille du Midi era imaginea unui loc perfect cu peisaje superbe, un loc pe care nu trebuie nicidecum să îl ratezi dacă ajungi prin zonă. Și în cea mai mare parte poate chiar așa e. Însă peisajele la o asemenea altitudine nu sunt disponibile în fiecare zi sau le poți vedea doar în prima parte a zilei. Sunt foarte puține zilele în care poți vedea Vârful Mont Blanc pe întreg parcursul unei zile. Iar perioadele lungi de așteptare la telecabină și întârzierile de la programul stabilit din motive cunoscute doar de responsabilii telecabinei îți pot da tot planul peste cap. Asta cam lasă un gust amar, mai ales că am fi prins și noi vizibilitate destul de bună dacă s-ar fi respectat programul. Pe de cealaltă parte Răzvan s-a simțit bine toată ziua, dar mă gândesc că la fel de bine, poate chiar mai bine s-ar fi simțit dacă am fi petrecut acest timp într-un părculeț de joacă.
O să încercăm mâine să vedem Mont Blanc-ul dinspre Italia. Sperăm ca acolo să găsim o organizare mai bună.
