Nu am apucat să cercetăm împrejurimile locului unde ne-am cazat.. De fapt, a fost vremea cam închisă până astăzi și nu am petrecut prea mult timp pe-afară. Acum însă a răsărit soarele pe straduța noastră.
Se pare că împărțim același acoperiș cu niște roiuri de albine. Însă nu mi-am dat seama până în acest moment. Albinuțele nu și-au făcut deloc simțită prezența. Inițial am crezut că totul este de formă, doar de decor, însă nu, acolo chiar trăiesc albine.
Ele au grijă de livadă
și de ochiul acest de apă cu 2 nuferi.
Astăzi avem de vizitat probabil cea mai renumită atracție turistică din Slovenia: Peștera Postojna. Am mai fost în Slovenia în urmă cu vreo 10 ani și singurul lucru pe care mi-l mai aduc aminte este această peșteră, unde știu că ne-am plimbat cu trenulețul. De fapt, cred că a fost singurul obiectiv pe care l-am vizitat atunci din Slovenia, noi fiind doar în trecere. Acum putem dezvolta, să ajungem astfel și la Castelul Predjama care nu este deloc departe de Peștera Postojna.
După ce ieri am mers pe traseul mult ocolit, pe centura Ljubljanei și mult prea aglomerat, am luat la bani mărunți toate străduțele care treceau în partea cealaltă a muntelui și am constatat că majoritatea aveau și street view. Aparent doar cea pe care am nimerit noi avea o porțiune fără asfalt, în rest toate erau asfaltate și arătau chiar bine. Cu alte cuvinte, am prins curaj să mai testăm o dată drumul scurtat prin munte. Ca distanță ar fi cu mult mai scurt, în loc de vreo 70 km, ar fi doar vreo 40. Ca timp nu ar fi mare diferență. Însă faptul că întâlnești doar câte o mașină la câțiva kilometri ar putea face diferența. Acum depinde de fiecare ce preferă: drum mai lung, drept, aglomerat, viteză mare sau drum mai scurt, îngust, multe serpentine, dar cu trafic aproape inexistent. Eu știu că aș prefera serpentinele.
De data asta am nimerit un drum foarte bun. Timp nu am câștigat, însă am beneficiat de peisaje superbe, pe care nu ai putea să le vezi de pe autostradă.
Și noi oare când om face unul așa?!
Intrarea în peșteră se face din oră în oră. Am ajuns pe la 12 fără ceva și am avut tendința să ne grăbim să prindem intrarea de la ora 12, însă după cumpărarea biletelor am fost asignați pentru intrarea de la ora 13. Privind la ceas, mi-am dat seama că avea sens, era trecut de ora 12 cu 10 minute. Am cumpărat bilete combo pentru a vizita Peștera Postojna și Castelul Predjama. Oricum aveam în plan să vizităm și castelul, astfel am obținut și o reducere. Cică avem și transport gratuit de la peșteră până la castel, doar să urmărim programul shuttle-urilor.
Mergem din magazin în magazin până la intrarea în peșteră, ca să treacă timpul și să ni se mai agațe de mână și câte un suvenir.
Intrăm în peșteră. Suntem așteptați să ne urcăm în vagoane.
Gata, pornim!
Trecem când prin galerii imense, când prin tuneluri unde apleci instictiv capul să nu te lovești. Însă totul este perfect calculat. Bineînțeles că ridicându-te de pe scaun sau întinzând mâinile în lateral din dorința de a prinde în poză aceste minunății, riști să fii avariat.
Aș mai fi tot mers cu trenulețul așa, însă am ajuns la punctul terminus al trenulețului. De acum pornim pe jos.
Și am tot mers pe jos cred că vreo oră,
până am ajuns din nou la stația de unde ne-a preluat trenulețul.
Ieșim din peșteră, ne îndreptăm spre stația de autobuz. Aici parcă eram așteptați, căci am urcat ultimii și imediat a pornit. Am fi crezut că circulă foarte des aceste autobuze, însă ele circulă din oră în oră. Nici de-am fi calculat nu am fi reușit așa.
Urmează un drum de vreo 9 km. M-aș fi așteptat să ajungem imediat, însă serpentinele nu au lăsat șoferul deloc să ia viteză. Cred că am făcut vreo 20 de minute. Înainte de a coborî a urcat un ghid local care ne-a prezentat pe scurt cam ce avem de făcut aici și când este cursa de întoarcere, dar a făcut asta în toate limbile: engleză, franceză, germană, spaniolă, mai puțin slovenă. Da, am observat că în Slovenia toată lumea știe cel puțin limba engleză. Bun, deci avem aproximativ 1 oră să vizităm castelul și să ne întoarcem să prindem următorul autobuz spre Postojna, altfel va trebui să îl așteptăm pe următorul, adică peste încă o oră. Din punctul ăsta de vedere poate este mai confortabil să vii cu mașina personală până aici, însă am luat aminte la spusele îndrumătorului de la Postojna care ne-a zis că numărul de locuri este foarte redus la Castelul Predjama și ne sugerează să folosim shuttle-ul gratuit. Apoi mă gândeam că nu vreau să mai plătesc încă o taxă de parcare, la Postojna cel puțin era un tarif unic indiferent de durata șederii. Ar mai fi fost de vizitat și peștera de sub castel, noi aveam însă biletele combo cumpărate doar pentru castel, fără peșteră. Ar fi trebuit să cumpărăm bilete separat pentru peșteră, dar ne-am fi întins prea mult. Am rămas la ideea inițială de a vizita doar castelul.
Facem turul castelului.
Însă rămân la părerea mea: castelele sunt mai frumoase, mai impozante din exterior. Cel puțin amplasarea acestui castel în stâncă mi se pare ceva extraordinar.
Spre final grăbim puțin pasul ca să prindem autobuzul înapoi spre Postojna, fără a rata însă nicio încăpere din castel.
Drumul la întoarcere l-am făcut stând așezați pe scaune de data asta. Și a fost așa reconfortant încât am tras chiar și un pui de somn. Uitasem cât de bine este să dormi în autocar. Cele 10 minute de somn au cântărit de parcă aș fi dormit câteva ore.
Și-acum încotro?
Păi programul spune că ar trebui să ne îndreptăm spre Rakov Škocjan. Adevărul este că am făcut planificarea să avem acoperit tot timpul, să nu ajungem în situația să ne întrebăm: "Și acum ce mai facem?". Dacă ajungi să cauți pe moment ce mai poți vizita mi se pare că este deja timp pierdut. Nu aveam așteptări însă să bifăm totul din planificare. Se pare că participanții la excursie sunt la fel de avizi ca și noi după a vedea locuri și lucruri noi.
Păi să ne îndreptăm spre Rakov Škocjan!
Bănuiam că nu vom mai avea timp să parcurgem toată această rezervație pe jos, așa că mi-am notat câteva locații unde să parcăm mașina ca apoi să mergem cât mai puțin pe jos până la atracțiile mai reprezentative.
Prima oprire: Micul Pod Natural. Lăsăm mașina într-un refugiu larg și continuăm pe jos. În 5 minute eram în fața acestei minunății naturale.
Nu suntem singurii prin zonă astăzi. Și dacă nu ar fi fost gașca cu mulți căței, cred că ne-am fi mulțumit cu privirea podului natural de sus și am fi revenit la mașină. A mai contribuit și curiozitatea lui Nelu să vadă și peștera din apropiere, așa că am pornit în jos. Mai întâi puțin rezervat căci terenul mi se părea cam alunecos, dar am coborât până la urmă.
Dar unde au dispărut cățeii?! De urcat înapoi nu au urcat, că i-am fi văzut trecând pe lângă noi. Dacă ar fi intrat în peșteră cred că am fi văzut luminițele frontalelor. Stai puțin că peștera aceasta are ieșire și în direcția aceea. Nu cumva au ieșit pe acolo?
Cred că da. Dar au trecut prin apă? Hm, ia uite pe marginea apei, chiar pe lângă perete pare să fie o trecere. Pe acolo trebuie să fi trecut și nu te uzi nici la picioare. Nu ai nevoie nici de prea multă lumină suplimentară. Bineînțeles că o frontală este binevenită, ca să caști bine ochii pe unde calci, căci terenul nu este drept, iar pietrele sunt ude și alunecoase.
Aici parcă am intrat în altă lume.
Îmi aduc aminte de un film: "Călătorie spre centrul pământului", o ecranizare după cartea lui Jules Verne. Parcă așa am făcut și noi, după ce am intrat în subteran, am ieșit în altă regiune plină de verdeață, însă verdele de aici părea cumva ireal.
Dar nici aici nu sunt cățeii. Se pare că au mai traversat un astfel de tunel natural și au ajuns în altă parte.
Mergem și noi după ei. Acum am ieșit chiar sub Micul Pod Natural pe care îl priveam de sus în urmă cu puțin timp.
Și chiar observasem de sus o potecă și am zis ia uite pe acolo chiar trece un traseu. Acum suntem pe acea potecă. Din curiozitate am vrut să urmăm poteca, în ideea că am putea ieși prin altă parte. Însă nu după mult timp aceasta se termina. Eram înconjurați doar de pereți verticali.
Suntem nevoiți să ne întoarcem pe unde am venit. Traversăm înapoi ultimul tunel. Iar au dispărut cațeii. Și nu au traversat și al doilea tunel. Cred că au urcat pe aici. Îl trimitem pe Nelu în recunoaștere.
Da, se poate urca pe aici. În mod sigur suntem pe urmele cățeilor.
Am ieșit la drumul de mașină. Doar că suntem puțin dezorientați încotro este mașina noastră. Ne scoate din impas gps-ul.
Mergem acum spre Marele Pod Natural. Acesta este mult mai aproape de șosea, nu trebuie să mergem prea mult pe jos. Însă vegetația nu ne permite să îl admirăm în toată splendoarea lui.
În poza de prezentare a rezervației este mult mai strălucit.
Peste drum, de la un alt loc de belvedere, putem privi valea unui râu.
Peștera Țesătorului (Tkalca Jama) ar trebui să fie pe aici pe undeva, poate în vale. Nu ne mai aventurăm să o vizităm și pe aceasta. Nu de alta, dar nu știm localizarea exactă, nici încotro, nici cât de dificil este traseul.
Însă până la Ruinele Bisericii Sfântul Cantianus am putea merge. Uite este aici indicator, dar nu spune cât de departe e.
Conform gps-ului însă nu ar trebui să fie mai departe de câteva sute de metri. Și nici nu am pornit bine pe traseu, că am și ajuns. Chiar așa de aproape nu ne așteptam să fie.
Cam atât pe ziua de azi.
Ne întoarcem la cazare ocolind pe centura Ljubljanei sau tot pe drumul pe care am venit azi? Hai tot pe acolo pe unde am venit! Singura teamă pe care o am este să nu ne ducă pe drumul de pe care ne-am întors ieri dimineață. Pornim la drum!
Urmăm indicațiile gps-ului. Până la jumătatea drumului am mai recunoscut puncte de reper. Apoi dealuri, pășuni, pădure, câte o gospodărie din loc în loc, niciun semn distinctiv. Drumul urca ușor, ușor pe asfalt bun oferindu-ne peisaje frumoase pe-nserat. Doar câțiva km ne despărțeau de casă. Chiar ziceam că gata, am scăpat, nu ne-a dus gps-ul pe drumul acela nesuferit. Când ne-am trezit deodată în fața unei păduri foarte întunecoasă, cu o rampă destul de pronunțată și, în plus, dispăruse asfaltul. Mai aveam 3 km până la destinație. Nu pot să cred! Mă uit mai cu atenție la harta gps-ului. Da, într-adevăr era aceeași porțiune de drum de care am tot fugit. Se pare că de ce ne-am temut, nu am scăpat. Facem cale întoarsă până când gps-ul se va hotărî să ne ofere o cale alternativă. Am mai bâjbâit vreo 20 de minute pe drumurile acestea întortocheate. Se întunecase de-a binelea. Iar pe întuneric nu mai făceam diferența între drumul de legătură între sate și aleea ce intra în casa omului. Și ca să fie treaba, treabă, telefonul meu secătuise de vlagă. Bine că mai are și Cornelia coordonatele cazării, însă al ei nu voia să se conecteze la internet. Avem rezolvare și pentru asta, avem instalat sygic-ul cu hărți offline. Putem continua. Mergem vreo 10 km, când la o intersecție s-a răzgândit brusc și a vrut să ne întoarcă. Atunci m-a amețit complet și nici nu puteam să mă orientez prea bine fiind noapte. Trebuie să fi ratat vreun viraj. Mă întorc cam 100 m. Nu prea cred că am ratat niciun viraj, ăsta cred că vrea să ne ducă înapoi pe drumul de care ne-am tot ferit. Nu se poate. Fac zoom la hartă și văd că suntem foarte aproape de localitatea în care eram cazați, aproape însemnând mai puțin de 1 km. Unde vrea să ne ducă gps-ul în direcția opusă 5 km și apoi nu știu unde înca vreo 15. Înapoi la intersecția unde amețisem mai devreme. Acum știam că trebuie să îl ignor și să fac dreapta. Ajung în intersecție, când să fac dreapta m-am trezit iar buimac, spre dreapta era o doamnă care își făcea curat în mașină și mi-a dat impresia că este în curtea casei. Înapoi! Înapoi, dar unde?! Opresc și o întreb: "Încotro este Rob?". Bineînțeles că știa engleză. Nimic nu mă mai surprinde. În Slovenia toată lumea știe engleză: casiera de la supermarket, farmacista, lucrătorul de la drumuri, doamna asta de la țară; de angajații din zonele turistice nici nu mai zic, ăia vorbesc în paralel cu 2 persoane: cu una în engleză și cu cealalată în germană. Ne răspunde că încolo, adică acea dreapta în care parcă toate forțele naturii ne împiedicau să o urmăm, după 200 m facem stânga și am ajuns. Nu mai spune! Chiar așa aproape de casă să ne pierdem?! Gata! Suntem salvați, am ieșit la lumină și chiar recunoaștem împrejurimile. În câteva minute eram acasă răsuflând ușurați. Acum putem să ne relaxăm, să lăsăm ochii să intre înapoi în orbitele lor.
