Știam că ajunși în zona Jesenice vom avea nevoie de cel puțin 2 zile cu vreme superbă, una pentru a urca pe Slemenova Špica și alta pentru a urca pe Viševnik. Cornelia aruncase un ochi încă de la începutul concediului pe vremea ce urma să o avem aici și nu era prea încântată. Am gândit atunci că asta e, vom analiza când vom ajunge acolo și eventual vom face permutări pentru programul zilnic. Însă lucrurile s-au mai schimbat de atunci și chiar s-au schimbat în bine. Mai bine de atât nici că se putea, în fiecare zi era o prognoză de vreme frumoasă. Cu puține semne de întrebare era doar prognoza pentru ziua de ieri, însă a fost o vreme superbă, din câte am și văzut. Nu a fost nevoie să facem nicio permutare între zile, le vom păstra exact cum le-am planificat de acasă.
Astăzi mergem să vedem renumitul Pas Vršič și ne propunem să facem un traseu și până pe Vârful Slemenova Špica. Nu este un vârf prea înalt, s-a chinuit să ajungă la 2000, dar nu a reușit. Însă vom avea ceva, ceva de mers pe jos. De fapt azi și mâine putem spune că avem traseele cele mai serioase din acest concediu, restul traseelor de până acum putem considera că au fost de încălzire pentru acestea.
Ne așteaptă o diferență de nivel puțin mai mare de 600 m. Asta ar însemna că vom face cam 2 ore la dus, ceva mai puțin la întors și cu cât vom sta pe vârf, în total vor fi probabil vreo 4 ore jumate. Pe program am notat 5 ore.
Ne oprim în parcarea Cabanei Erjavčeva, după cum îmi notasem coordonatele. M-am gândit că va fi plin de mașini aici, dar nici chiar să nu găsim niciun locșor să lăsăm mașina. Am văzut o mașină lăsată în mijlocul parcării, cât să permită ieșirea atât a mașinilor din stânga, cât și a celor din dreapta. Nu am stat mult pe ganduri, am parcat-o la fel, în continuarea acesteia. După noi au mai venit niște olandezi și ei parcat în prelungirea alei noastre și gata, s-a umplut toată parcarea.
Cât ne mâzgâlim noi cu cremă de soare, Gina se duce în recunoaștere.
- Și-acum încotro? o întrebăm pe Gina.
- Nu știu.
- Păi ce scrie pe indicatoarele alea?
- Nimic care se poate pronunța.
- Slemenova Špica scria undeva.
- A, da. Încolo!
- Păi, încolo mergem.
Încolo înseamnă în sus. Hai că nu e chiar așa de speriat! Avansam destul de ușor pe pantă, în sus. Se vede că suntem antrenați. Cu căldura însă nu prea ne împăcăm.
Din această bucată de traseu nu am reținut prea multe lucruri, doar urcuș, soare, căldură, stânci, iar urcuș și căldură.
Însă la fiecare popas întoarceam capul și aveam ce vedea.
Ajunși în șa se schimbă treaba. Peisajul este cu totul altul. Iar înclinația pantei s-a mai domolit.
Am avea 2 variante de traseu pentru a ajunge pe Vârful Slemenova Špica. Din acestea doar pe unul mi l-am notat ca fiind pentru noi.
Am impresia că celălalt are un grad ceva mai ridicat de dificultate.
Pornim spre dreapta.
- Parcă suntem în Alpi.
- Nu. Nu cred. Parcă suntem în Măcin.
Adevărul este că peisajul mi-aduce aminte de Alpii pe care i-am vizitat anul trecut. Păi normal, că doar și aceștia sunt tot Alpi. Însă temperaturile sunt asemănătoare cu cele din Munții Măcin, unde am fost în luna iulie și am zis că a fost ultima dată când mai merg în Măcin în mijlocul verii.
Traseul nemaifiind așa obositor, ne lasă posibilitatea să ne deplasăm mai repede, căci am cam intrat într-un con de umbră, de unde nu mai vedem mare lucru.
Ajungem să ne întâlnim cu celălalt traseu,
care a mers parcă pe o brână a muntelui. Se poate vedea de aici unduirea potecii.
Nu pare a fi așa de speriat, însă cei de care ne-am despărțit în șa au ajuns cu vreun sfert de oră în urma noastră.
La umbra fiecărui copăcel găsim aici, întinși pe iarbă, câte un grup de oameni. Pe semne, căldura nu le-a permis a face pauza de relaxare pe vârf.
Vârful îl putem vedea de aici. Nu mai avem mult. Nu mai oprim aici, vom face pauza la întoarcere.
Pe următoarea sută de metri ce ne desparte de vârf s-au format o multitudine de poteci. Nici nu știi pe care să o alegi. La urcare am ales destul de bine, urmând-o pe aceea ce stă o idee mai mult pe la umbră. La coborâre nu am mai fost așa inspirați. Pe lângă faptul că este în totalitate prin soare, mai trece și prin lanul de urzici. Însă cealaltă parcă dispăruse de nu am mai găsit-o.
De obicei când ajungi pe un vârf te cuprinde un sentiment de bucurie, de împlinire.
Aici nu am avut timp să îl simțim pe acesta, căci ne-a lovit o mireasmă dulce de excremente pastorale. Nu mai poți trage puternic aer curat în piept, că te apucă sughițul. Inima nu mai tresaltă la vederea acestor peisaje, că-ți vine să o iei la goană oriîncotro. Nu era suficientă căldura, trebuia să mai fie și aerul puternic odorizat. Am evitat deschiderea puternică a nărilor și am făcut repede câteva poze. Lasă că vom admira mai mult acasă. Acum nu știu dacă să mă bucur sau să mă întristez că fotografiile nu încapsulează și mirosurile.
Cu cât stai mai mult pe aici, cred că începi să te obișnuiești. După noi au mai ajuns mulți, însă au plecat înaintea noastră. Acum înțeleg de ce erau toți așezați la picnic mai jos de vârf. Hai și noi să le urmăm exemplul!
S-a dus pauza noastră obișnuită de 1 oră pe vârf. Aici parcă nu mai are niciun farmec să stai mai mult, nu mai ai parte de priveliștea de acolo. Așa că nu zăbovim prea mult și pornim la vale. În altă situație poate ar fi fost o variantă să ne întoarcem pe traseul celălalt, să facem un circuit. Cu rucsacul meu în spate nu prea îmi arde, mai ales că este în mod clar un traseu care durează mai mult, ori fiind mai lung ori fiind mai dificil. Așa că ne întoarcem pe unde am venit.
Până în șa am reușit să îl pierdem pe Nelu.
Acum nu ar fi o mare problemă dacă ne-am întoarce pe același traseu, însă noi avem în plan să coborâm pe la Pasul Vršič. Poate ne-o aștepta la bifurcație.
Se pare că nu. Atunci o să ne aștepte la mașină. Cred că e obișnuit să păzească mașina, căci a mai făcut-o și prin Bulgaria.
Ajungem la Pasul Vršič.
Ce anume o fi așa spectaculos aici, de a făcut acest pas așa renumit!?
Păi este cel mai înalt pas din Slovenia și totodată din Alpii Iulieni. Ah, chiar uitasem că suntem în Alpii Iulieni. Mulți prieteni mi-au zis că am ținut acest lucru la secret, faptul că mi-am luat alpi. De fapt denumirea de Alpii Iulieni vine de la Iulius Caesar, el fiind cel care a întemeiat un important oraș la poalele acestor munți.
Din Pasul Vršič pornesc numeroase trasee de ascensiune către mai multe vârfuri importante din această regiune.
Noi am venit doar să vedem pasul, eventual punctele de belvedere, de data aceasta.
Uite, 15 minute până la un punct de belvedere. Trimit fetele, împreună cu Răzvan, înainte pe traseu, iar eu mă duc să recuperez mașina și să sperăm că și pe Nelu.
Gândeam că până vin eu cu mașina, ele se vor și întoarce.
Eu am împușcat doi iepuri dintr-o lovitură, însă fetele nu se întorseseră. Astfel a fost nevoie să urcăm după ele. Nu pot spune că mi-a părut rău, căci am văzut peisaje frumoase.
Uitându-mă la magneții cu imagini reprezentative pentru Pasul Vršič, tot văzusem o stâncă cu întruchiparea "fecioarei păgâne".
Nu o vedeam niciunde privind de jur împrejur. Acum, pe acest traseu, avea să ni se dezvăluie.
Pe drumul de întoarcere
oprim la Lacul Jasna, să mai admirăm o dată piscurile munților, alături de mult fotografiata statuie a ibexului.
Ar mai fi fost 2 cascade pe lista de astăzi: Cascada Peričnik și Cascada Martuljek. Aș fi vrut măcar să ajungem la Cascada Peričnik, care din poze pare, spectaculoasă, iar traseul nu este deloc lung, doar 1 oră. Însă nevoia de cumpărături a fost prioritară.
