Ne-am mutat de aseară într-o zonă ceva mai înaltă. Ca urmare, am zis noi, că va mai scădea temperatura. Așa că ar trebui să fim pregătiți cu haine mai groase pe unde vom umbla astăzi.
Dar unde vom merge astăzi? Păi mai întâi și mai întâi vom merge la Cheile Tolmin. Acestea știu că sunt niște chei foarte spectaculoase unde vom plăti o taxă de intrare. Și dacă este cu taxă, ne așteptăm să fie și aglomerat.
Oprim puțin să mai admirăm împrejurimile.
Pe drum ne fac cu ochiul niște mașini... de ziceam că ne-am nimerit într-o scenă de film.
Ajungem la locație. Gps-ul ne indică că mai avea ceva, ceva de mers până la parcare. Însă văd mașini parcate una lângă alta până aici. Încetinesc să văd cum stă treaba cu parcarea pe aici, că pare a fi o parcare cu plată. Parcagiul îmi face semn să merg înainte. Să continuăm atunci. Mergem până la capăt și am găsit un loc chiar foarte aproape de casa de bilete. Hai că am avut noroc. Mai aproape de atât nici nu ne-am fi dorit.
Coborâm din mașină și ne lovește un aer exagerat de cald. Sigur suntem la munte? Sunt 31 de grade!
Lăsăm banii la casierie și ne ia în primire un îndrumător care ne explică, de fapt, harta pe care o primisem de la casieră. Ne prezintă cam ce avem de văzut și ordinea în care ne sugerează să le vizităm.
Să ne plimbăm pe Cheile Tolmin!
Un tunet răzleț și câteva picături de ploaie! Ne sperie un pic. Însă se consumară imediat.
Vedem capul de urs.
Eu aș merge mai departe cu imaginația și aș vedea și laba lui.
La întoarcere urcăm pe alte trepte până la șosea.
Nu mergem spre mașină încă. Continuăm în direcția opusă, către o peșteră. Aici toată lumea, fugind de toropeala de afară, se ascundea în interior. Însă unii și-au aprins țigara aici. Iaca mai au și alte nații poamele lor. Eu nu am mai intrat căci am simțit fumul de la intrare.
Am lăsat restul găștii să viziteze interiorul.
După ei au mai intrat vreo 2 grupuri destul de numeroase. Nu am făcut legătura inițial. Am crezut că e suficient loc înăuntru. Însă nu mai ieșea nimeni. Se generase un mic ambuteiaj. Cu greu au reușit ai mei să iasă înapoi la lumină.
Nenea ăsta și-a ales o poziție strategică pentru a citi. Doar cine trece prin dreptul lui înțelege. Prin orificiul acela iese aer răcoros. Păi bine merci, cu aer condiționat să tot stai aici.
Ne întoarcem la mașină. Între etre timp se eliberase destul de bine parcarea, găseai locuri pe alese. Ce înseamnă asta oare!? Unii ar spune că funcționăm în același ritm cu toți acești oameni în concediu; asta ca să nu zicem puturoși.
Următoarea pe listă este Cascada Beri. Aici nu se îngrămădește nimeni. Oprim la coordonatele notate pentru parcare. Nu era nici măcar un refugiu. Mai înaintez 100 metri și găsim refugiu. Lăsăm mașina și pornim pe urmele celui care a făcut track-ul gps. Nu scria niciunde de vreo cascadă, însă eu am deplină încredere în sursa mea.
Trecem prin spatele caselor, prin pădure, pe o potecă îngustă și după vreo 500 m ajungem la un drum forestier ceva mai larg. Aici de-abia întâlnim prima plăcuță cu numele, chiar și cu o poză a Cascadei Beri.
Traversăm apa pe un poduleț
și continuăm traseul pe malul celălalt, tot prin pădure.
După vreo oră ajungem la cascadă.
Merită toată osteneala.
Ne întoarcem fix pe același traseu. Am avut ceva emoții că ne va prinde ploaia, însă ne-a ocolit.
Mai avem o cascadă pentru ziua de azi: Cascada Sopota.
Nici aici nu se îngrămădește nimeni. Un refugiu liber în care să încapă nu mai mult de 2 mașini. Hai că e încurajator: scrie că avem de mers 10 minute până la Cascada Sopota. Pornim în sus. Prin pădure, tot prin pădure.
Nu am ajuns chiar în 10 minute la cascadă, însă după un sfert de oră aruncam cu pietre în ochiul de apă de sub cascadă.
Admirăm puțin și animăluțele astea ce seamănă cu niște broscuțe în miniatură.
Cam greu ne desprindem de locul acesta de joacă.
Dar trebuie să ne vedem și de drum.
Ne întoarcem la mașină cu gândul să ne îndreptăm spre cazare. Cornelia mă atenționează că mai avem ceva pe listă. Da, într-adevăr mai notasem ceva acolo: podul natural Krčnik. Doar că este un pic mai departe. Îl notasem orientativ, convins fiind că nu vom ajunge să îl vedem. Dar m-am înșelat. Se pare că ne îndreptăm acum chiar spre el. Avem ceva mai mult de o oră de mers. Dar asta nu ne face să renunțăm.
Iaca am ajuns și la această rezervație!
Este într-adevăr ceva aparte.
Acum mai mergem și pe acasă? Mergem!
Dimineață parcă erau mai puține semafoare de lucrări. Dar chiar să le prindem pe toate pe roșu!? Hehe, doar sunt un artist priceput. Nu m-aș fi recunoscut dacă ar fi îndrăznit vreunul să fie verde.
Ajunși în Cerkno, am răsuflat ușurați că am scăpat de semafoare și drumuri în lucru. Însă ne aștepta o surpriză: drumul pe care venisem dimineață era acum închis, un paznic ne face semn din zbor că trebuie să ocolim. Și mașina din fața noastră părea să fi vrut același lucru ca și noi când a întâlnit blocajul, așa că ne-am ținut după ea. Nu am făcut prea bine, căci ea a ajuns acasă și ne-a lăsat singuri pe drum. Gps-ul o ținea într-una să ne întoarcem. Facem cale întoarsă să-l întrebăm pe paznic încotro trebuie să o luăm. Nimic mai simplu: în direcția opusă și de 2 ori la stânga.
Ne-am întins cam mult cu drumurile astăzi. Iar mi s-a terminat bateria la telefon. Și nici nu mi-a trecut prin cap să fac economie cât am așteptat la semafoare. Se pare că nici al Corneliei nu a rezistat prea mult, s-a închis la doar câțiva kilometri de casă. Cred că am fi putut să alimentăm un telefon la bricheta mașinii, însă am fi ratat plăcerea exercițiului de orientare în lipsa gps-ului. Fiecare și-a adus aminte câte un reper și astfel am recompus cu succes traseul de întoarcere.
În seara asta este eclipsă totală de lună. Cerul nu este în totalitate senin, putem observa doar coloritul roșietic. Poate mai încolo o să putem vedea mai clar. Timpul a zburat și ne-am adus mult mai târziu când eclipsa era spre final. Am mai prins totuși ceva, ceva.
