Urmează un weekend cu vreme frumoasă, atât sâmbătă, cât și duminică. Anul ăsta am pus pe listă cam multe vârfuri îndepărtate de casă, mai ales în zona Retezat. Ce-ar fi dacă am mai face o tură în Retezat, că asemenea prognoză cu 0% șanse de ploaie ar fi păcat să o ratăm. În zonă am mai avea Vârful Oslea și Vârful Gugu. 2 zile, 2 trasee. La fix! Și apoi s-ar îmbina perfect: un traseu lung și unul scurt. În urmă cu 3 săptămâni am mai prins un weekend prelungit cu vreme superbă și am urcat pe Vârful Retezat, pe Vârful Piatra Iorgovanului și pe Vârful Parângul Mic. Tare-am fi vrut atunci să urcăm pe Parângul Mare, dar rezervasem ziua să o petrecem cu Răzvan și nu mai puteam da înapoi. Hm, dacă introducem și Parângul Mare în programul de weekend, deja nu mai au loc toate. La care să renunțăm? Vârful Gugu a fost amânat cam de prea multe ori. Cu Parângul Mare avem doar o amintire cu fulgere, iar de văzut nu am văzut mare lucru. Pe Vârful Oslea nu am fost niciodată. Deci Gugu rămâne cu cine? Dacă îl alegem pe Parângul Mare vor fi 2 trasee lungi în 2 zile consecutive. Dar înclin totuși să alegem Parângul Mare. Așa că va rămâne Oslea pentru altădată.
Mihai, atenție! Venim în zonă! Te bagi la un traseu? Așa am aruncat și eu o întrebare. Nu mă așteptam chiar să fie interesat, dar a început să mă ia la întrebări ce program avem, că poate se lipește și el la o plimbare. Nu se bagă la un traseu întreg, căci ar trebui să o ducă cam mult pe Beatrice pe umeri, dar măcar să ne vedem și să ne însoțească la început de traseu. Păi planul de weekend este așa: Parângul Mare și Vârful Gugu, câte unul pe zi, nu contează care și în ce zi. Se bagă la Parâng, dar poate doar sâmbătă. Păi și-așa ne era greu să alegem cu ce traseu să începem. O să ne întâlnim dimineață la telescaun! Dar la ce oră? Păi cât mai devreme, ca să urcăm cu primul telescaun. Mihai se interesează la ce oră începe programul la telescaun. A sunat și a aflat că pornește la 8. Dar care din ele? Eh, unul din ele. Bine, ne vedem la primul la ora 8.
Sâmbătă dimineață la ora 8 eram în fața primului telescaun. Eram primii ajunși aici. Iar telescaunul nu dădea semne să pornească prea curând. Hai să încercăm la telescaunul de la Hotel Rusu! Eh, nici acesta nu e pornit. Măi, Mihai, te-au păcălit ăia la telefon. Măcar e restaurantul deschis, să bem o cafea.
Cam friguț la ora asta pe afară. Voi nu ați venit pregătiți pentru un aer rece de munte? Hai că mai avem la mașină un polar de-al lui Răzvan, o să fie un pic cam mare pentru Beatrice, dar măcar o să îi țină de cald.
Dar la cât pornește telescaunul? Și care din ele e funcțional? Păi ăsta, de la Hotel Rusu, pornește la 10. Cam târziu. Aveam impresia că doar unul din telescaune funcționează pe perioada verii, căci nu sunt chiar așa mulți clienți. Aveam să descoperim astăzi că merg amândouă. Iar celălalt pornește la 9. E mai bine, mergem cu ăla, după ce ne terminăm cafeaua.
De data asta parcarea era plină. De-abia am mai găsit 2 locuri să parcăm. Uite câți oameni cunosc programul. Dar oare ei cum l-au aflat?! Îmi convine mai mult telescaunul ăsta, chiar dacă este mai vechi, pentru că își începe programul mai devreme și urcă până mai sus. Mihai și Adelina iau bilete dus-întors, noi însă luăm doar dus, căci nu prea avem șanse să ne întoarcem până la 16:30. Poate dacă ne-am chinui, am reuși, dar chiar nu cred că merită să ne grăbim.
Ce tufe pline de zmeură pe sub telescaun! Nu prea are cine să le culeagă.
Vremea nu este chiar așa cum ne-am fi așteptat, este cam ceață și un pic cam friguț. Dar ne bazăm pe prognoza meteo că nu va ploua și se va ridica ceața mai târziu, căci revenirea pe Parângul Mare o facem pentru a prinde vârful cu vizibilitate, nu ca ultima oară.
Mihai și Adelina mi se pare că merg prea repede. Păi dacă am urca împreună până pe Parângul Mare, nu am rezista acestui ritm, i-am lăsa să plece înainte. Și Mihai merge totuși cu Beatrice pe umeri. Îmi era și rușine să cer eu pauză.
Ce antrenament aveți! Ca să aflu că ei se forțau să meargă mai repede ca nu cumva să ne întârzie pe noi. Mi s-a părut mie că o plimbau pe Beatrice de pe umeri de la Mihai, în brațe la Adelina și invers, fără să facă pauză. Stați mai ușor că nu vrem să obosim chiar de la începutul traseului! Și poate m-aș băga să o car și eu pe Beatrice, dar parcă mi-aș mai conserva energia, presimt că voi avea nevoie pentru a ajunge pe Vârful Parângul Mare.
Am urcat panta aia mai înclinată.
Mihai și Adelina ar tinde să se întoarcă, eu le propun să ne mai însoțească și pe următoarea porțiune de drum, care este destul de ușoară, mergând pe curbă de nivel. Apoi se pot întoarce peste Vârful Parângul Mic, că urcarea pe partea cealaltă e mai domoală și la final se pot lăuda și că au urcat pe un vârf. Ar fi exact traseul pe care l-am făcut noi împreună cu Răzvan, doar că l-am făcut în sensul invers și a fost cam istovitor. Nu au stat mult pe gânduri, au fost de acord.
Pe aici am mers doar prin ceață.
A sosit momentul să ne despărțim.
Ne bucurăm tare mult că am reușit să ne vedem și să facem bucata asta de traseu împreună. Dacă mai ajungem în zonă, vă mai invităm la vreun traseu.
Pornim singurei în continuare.
Nu știu, dar parcă ne lipsește ceva. Aveam alt tonus până acum. Este mult mai frumos când mergi pe traseu în gașcă mai mare, mai ales când îți place compania respectivă.
Eu le trimit o poză când alintam un cățel de stână.
Iar ei îmi trimit dovada că au ajuns pe Vârful Parângul Mic.
Nu mai mergem mult și ne ajunge din urmă un mic grup.
Unul din băieți mă ia prin surprindere: "Nu-i așa că ai un blog?" Într-o fracțiune de secundă îmi trecură prin minte o grămadă de întrebări. La ce blog face referire? Probabil la delicatesa.ro. Dar de unde până unde să mă cunoască!? Ah, stai că e vorba de calebatuta.ro. "Da, am!", îi răspund. Era prima oară când pățeam acest lucru. E un sentiment nou, nu prea știu să îl descriu, dar e foarte plăcut. Am aflat că i-a fost de un real folos articolul despre traseul spre Moldoveanu pe la Lacul Galbena, unde urmează să meargă cu o gașcă de vreo 20 de persoane. Ei vor adopta însă varianta clasică, urcare pe Valea Rea, coborâre pe Valea Galbena. Se întreba unde e ăla micu'. A rămas în Petroșani cu mămăița. Nu mai pot să îl duc în spate și ăsta nu e chiar un traseu pe care să îl poată face pe picioarele lui, deocamdată. Am aflat că el este la capitolul trasee de antrenament pentru Moldoveanu. Nu cu mult timp în urmă a fost pe Vârful Retezat dinspre Râușor, urmând același traseu ca și noi. Am fost întrebat cum mi se pare acest traseu. Păi în afară de urcușul pe Vârful Cârja, în rest mi se pare plimbare în parc.
Urmează Vârful Cârja.
Mi se pare mie sau s-a cam aglomerat traseul între timp?
Și parcă toți merg mai repede ca noi, căci suntem depășiți în continuu. Of, uite că mai depășim și noi o fată. Dar ce s-aude? Ah, a trecut acceleratul! Ajungem și noi pe Vârful Cârja. De fapt vom trece pe lângă el ca să ne conservăm energia. Eventual îi vom face o vizită la întoarcere, dacă vom avea chef.
Urmează un lung drum cu suișuri și coborâșuri, dar diferențe de nivel nesemnificative.
Ne oprim să facem o poză la peisaj, unde mai era oprit un grup.
Trag cu urechea să aud ce lacuri sunt în vale, căci băiatul pare că se pricepe. Aud cu roșu, cu verde... Nu se prind încă de mine, trebuie să mergem să le vizităm că poate așa o să le rețin. O fată îl provoacă cu o întrebare: "Asta e Valea Rea?".
La aceasta băiatul îi răspunde că Valea Rea e numai una și aceea este în Făgăraș. Nu m-am putut abține și îi zic: Mai știu eu o Vale Rea în Retezat. Mă întreabă un pic neîncrezător: Unde anume este în Retezat? Privești dinspre Cabana Pietrele spre Vârful Păpușa. Nelăsându-mă să termin, mă întreabă: Spre Curmătura Bucurei? Nu, nu, traseul acela merge spre sud, traseul spre Valea Rea este puțin mai la est, spre Lacul Galeșu. Nu știam ce repere mai cunoscute să îi dau. Lași Cabana Pietrele în spate, în față ai Vârful Păpușa, spre dreapta vezi Colții Pelegii, iar în stanga vezi Vârful Mare. Hai că am reușit să îl lămuresc. Dacă nu, măcar l-am convins că știu prea bine despre ce vorbesc. Continuă el apoi: De unde esti? Din București. Să îmi fie rușine! Uite că știe un bucureștean mai bine Retezatul decât noi care stăm aici aproape. Gașca era din Timișoara. Am mers în continuare împreună, căci aveam un ritm destul de apropiat și destul de multe subiecte comune de vorbit.
Ne apropiem oare?
Cam greu să ne dăm seama, dacă în față este ceață.
Măcar în urmă este mai multă lumină.
Și totuși din când în când mai prindem câte o fereastră și vedem creasta. Dar care din ele o fi Vârful Parângul Mare.
Și valea aduce un pic cu peisajele din Retezat.
Hai că mergem de ceva vreme.
Trebuie să fim foarte aproape.
El e!
Uite că se vede mare adunare pe vârf!
Hop și noi! Ne așteptăm rândul să facem o poză.
Mult mai mulți oameni pe vârf decât am văzut pe traseu. Asta pentru că sunt numeroși și cei care vin dinspre Transalpina.
Hai că nu e chiar ceață. Trebuie să fim mulțumiți. Am avut ceva emoții, căci nu de prea multe ori am văzut vârful ieșit din ceață când ne apropiam de el.
Și o poză cu cititorul meu, a cărui nume nu îl cunosc pentru că am omis să îl întreb.
Și acum să ne adăpostim puțin pentru pauza de masă.
Putem să luăm drumul înapoi.
Mai oprim ici și colo pentru câte o poză.
Mai aruncăm câte o privire înapoi!
Și pentru că avem suficientă energie și nu ne grăbim nicăieri, facem câte un mic detur pentru a trece pe la fiecare vârf din traseu.
Foarte ingenios și în același timp sugestiv mi s-a părut modul de a marca Vârful Cârja.
Ne-au prins câteva picături de ploaie pe aici, dar nimic de speriat.
Observasem stânca asta de la urcare, dar la coborâre nu am mai ratat-o.
Ajungem înapoi cu vreo 2 ore după coborârea ultimului telescaun. Uite sunt destul de multe mașini parcate aici. Bănuiesc că sunt ale celor care au plecat pe același traseu ca și noi. Cred că am fi putut urca și noi cu mașina până aici și astfel nu am mai fi depins de programul de funcționare a telescaunului.
Ar trebui să fie un traseu marcat de coborâre, dar nu prea mi-e clar pe unde e. După lucrările efectuate pentru modernizarea drumului de acces în stațiune e cam dificil să urmărești traseul, căci ajungi în fața unor praguri pe care nu prea le poți sări. Cel mai bine e să urmărești drumul de mașină în prima parte, dar trebuie să știi unde să îl părăsești. Noi l-am părăsit chiar înainte de a intra într-un tunel, mai mult pentru că nu m-aș fi simțit chiar confortabil să îl traversez. Dar s-a dovedit a fi o alegere bună. Am nimerit pe unde trebuie și am văzut și un grup de vreo 3 persoane coborând în fața noastră, o dovadă în plus că suntem pe drumul cel bun.
Având mașina parcată la telescaunul vechi, voiam să coborâm direct acolo, dar marcajul ducea spre Hotel Rusu. În ultimă instanță era bună și varianta aia, doar că am mai fi avut vreo 2 km de ocolit pe șosea ulterior. Suntem chiar în dreptul stâlpilor telescaunului și putem vedea capătul de jos, dar nu prea văd poteca. Puțin mai jos observăm și o bifurcație care o lua spre dreapta, stânga fiind spre Hotel Rusu. Dreapta nu era nici indicat, nici marcat, dar bănuiesc că este ce avem noi nevoie. Nu trece mult și ne întâlnim cu grupul celor 3, care se pare că au optat tot pentru acest traseu. Ei au luat-o mai repede înainte, noi mai ușor că este destul de abrupt pe alocuri.
Însă adevărata limitare de viteză o reprezintă de fapt tufele de zmeură.
Nu ne lăsăm până nu umplem o sticlă de 2 l, ca să îi ducem și lui Răzvan, căruia îi plac foarte mult fructele de pădure.
Iacătă-ne ajunși înapoi la mașină. Ne-a luat cam 1 oră jumate coborârea din stațiunea Parâng până aici. Mai aveam lumină încă pentru vreo oră, deci nu am fost la limită. A fost o tură plăcută care mi-ar plăcea să o fac din nou, dar cred că voi aștepta totuși să termine drumul de acces până sus în stațiune.
