Când zic Munții Retezat, mă gândesc în primul rând la Lacul Bucura, să campezi acolo 2-3-4 zile și de-acolo să pornești în mai multe trasee de drumeție. Așa consider eu că este cea mai bună variantă să vizitezi Munții Retezat.
Această ieșire o planificasem încă din urmă cu vreo 4-5 ani. Bineînțeles că nu mi-a trecut prin cap că va trece chiar așa mult de la planificare până la realizare. Pe atunci ziceam că vom face drumul București - Cârnic, plus urcat cu cortul în spate până la Lacul Bucura în prima zi, apoi vom sta 4 nopți la cort, 3 zile vom face mai multe trasee printre care Vârful Peleaga și Păpușa, Circuitul Lacurilor și Lacul Zănoaga, iar în a 5-a zi vom cobori la mașină și înapoi în București. Pentru asta aveam nevoie de mai multe zile consecutive cu vreme frumoasă. Am văzut la un moment dat o prognoză cu 3 zile consecutive cu vreme frumoasă. Nu mai știu exact din ce motive, ori ni s-a părut prea frig, ori era cam din scurt, însă nu am reușit să ne mobilizăm. Iar apoi nici că am mai prins o asemenea prognoză. Așa am descoperit că e cam greu să se alinieze planetele în așa fel încât să iasă 3 zile consecutive cu probabilitate de precipitații 0 în Retezat.
Acum ar fi un pic mai greu să ajungem cu cortul la Lacul Bucura, având în vedere că un spate este rezervat în cea mai mare parte lui Răzvan. Varianta de urcat de la Cârnic pică, e prea lung. Rămâne viabilă doar varianta din Poiana Pelegii. Astfel, am avea de urcat mult mai puțin până la Lacul Bucura. Mi-era puțin teamă de drumul forestier de la Gura Apelor până la Poiana Pelegii. Însă am găsit pe net niște informații recente cu referire la acest drum. Concluzia care mă interesa cel mai tare era favorabilă: se poate circula cu orice mașină, dar cu grijă.
Anul ăsta ne-am propus din nou să stăm cu ochii pe prognoză, să vânăm o vreme bună. Mai aveam și pretenții ca 2 din zile să fie în weekend. Mai scăzând puțin din pretenții am observat o combinație favorabilă. După o ploaie zdravănă vineri și una mai domoală în prima parte a zilei de sâmbătă, se anunța a fi frumos duminică, luni și marți. Cred că ar fi momentul să valorificăm această fereastră. Propunerea suna cam așa: sâmbătă facem drumul București - Poiana Pelegii, ajungem pe la 5, urcăm vreo 2 ore până la Bucura și punem cortul, duminică urcăm pe Vârful Peleaga, luni facem circuitul lacurilor și marți coborâm și ne întoarcem acasă. Ar merge. Facem? Daaa! Sac de dormit îi cumpărasem deja lui Răzvan, am mai comandat și un acumulator extern ca să avem pentru telefoane și mâncarea o cumpărăm în ziua dinaintea plecării.
Ca să avem distanță mai mică de parcurs pentru sâmbătă, am zis să plecăm de vineri și să facem o escală la fini, la Curtea de Argeș. De-abia mai apucă și Răzvan să se joace împreună cu Găbița.
Sâmbătă în jurul orei 10 punem roțile în mișcare. Am constatat cu ocazia asta că drumul Curtea de Argeș - Râmnicu Vâlcea ocolește ceea ce noi numim Dealul Negru, adică drumul dintre Pitești și Râmnicu Vâlcea, care ne îngrozește de fiecare dată. Însă calitatea acestui drum alternativ lasă de dorit.
Ajungem pe la ora 15 la Barajul Gura Apelor. Drumul se înrăutățise deja pe ultimii kilometri. Aveam emoții neștiind exact cum e drumul în continuare. și cât de credibile ar fi putut fi informațiile citite pe net. La barieră erau oprite 2 mașini și șoferii acestora tot stăteau de vorbă cu paznicul. Nu știu ce tot aveau de discutat că începusem să îmi fac griji că nu ne lasă să trecem. Mă apropii și eu. Aflu citind afișele că trebuie să plătim 10 lei de persoană și 15 lei de autoturism. Păi deja este încurajator, dacă e taxă înseamnă că se poate ajunge. Prind și eu liber la nenea, îi zic că vreau să ajung în Poiana Pelegii și îi arăt mașina. Sunt 18 km de drum greu, dar pot ajunge și cu mașina mea. Atât voiam să aud. Plătesc, mă urc înapoi in mașină și tot înainte.
Așa cum citisem pe net, că prima parte a drumului, de la barieră până la podul Lăpușnicul Mare, este mai urât, dar apoi se mai îmbunătățește, așa am constatat și eu. Acum nu că aș cunoaște eu care este Lăpușnicul Mare, dar am bănuit că este acolo unde se schimbă calitatea drumului. Mi se părea un pic ciudat că un drum forestier să se îmbunătățească pe măsură ce avansezi pe el. De obicei, este invers. În prima parte a drumului am mers cu 10 km/h în medie, atingând pe porțiuni scurte 15 km/h, iar în a doua parte a drumului am atins și 30 km/h. Totuși cei cu suv-uri cu garda la sol mai ridicată treceau pe lângă noi de parcă stăteam pe loc, pentru ei gropițele nu erau o problemă.
Mă așteptam totuși să fie mai aglomerat pe drum, ca fiind sâmbătă. Dacă mă gândesc mai bine s-ar putea ca oamenii să se fi trezit mai devreme să urce pe munte, nu să vină ca noi la ora 16. Am făcut cam 1 oră - 1 oră și ceva până în Poiana Pelegii. Și aici mi s-a confirmat bănuiala că oamenii au venit de dimineață aici, ca să valorifice tot weekend-ul. Cam toate locurile de parcare erau ocupate și nu sunt chiar puține. Cu greu am găsit unul îngrămădit între două mașini, de a trebuit să scoatem mai întâi bagajul din mașină și apoi să o inserez în locșor, căci ulterior nu mai puteam deschide portierele prea tare.
Scoatem toate bagajele din mașină, doar cele care trebuia să le urcăm pe munte. Și constatăm la inventar că sunt cam multe. Aveam bagaje pentru 3 persoane. De fapt, suntem 3 persoane, numai că lui Răzvan nu îi putem pune rucsac în spate. Să vedem: rucsacul cu Răzvan la mine în spate, rucsacul cu sacii de dormit, cort și saltele la Cornelia în spate, rucsacul de tura cu haine la Cornelia în față, rucsacul cu aparatul foto la mine în față și geanta frigorifică cu iaurțelul lui Răzvan nu știu unde, dar tot la Cornelia. Mâncarea și apa erau distribuite în mod egal prin rucsaci. Reușim să le ridicăm de la sol pe toate și pornim.
Parcurgem cele 5 minute din parcare până în poiană, la locul de campare din Poiana Pelegii și când începem urcarea prin pădure spre Lacul Bucura, bagajele au devenit dintr-odată extrem de grele în spate. Parcă nu mai simțisem niciodată așa greutate pe umeri. Hai să facem niște ajustări la capitolul bagaje că nu putem continua așa. În felul ăsta nu mai ajungem noi la Bucura, rămânem să campăm aici în Poiana Pelegii. Hai să mutăm rucsăcelul cu aparatul foto în spate, agățat peste rucsacul lui Răzvan! Wow, e mult mai bine. Hai că eu pot continua așa. Hai să agățăm și geanta frigorifică în spate, de rucsacul Corneliei. Ar fi fost și mai bine dacă puteam să agățăm și rucsacul de tură în spatele celui mare, tot în spatele Corneliei. Dar cred că ne vom limita la aceste modificări. Oricum e altă viață, putem urca.
Aici, în Poiana Pelegii sunt o grămadă de corturi. Și bine îi spune Poiana Pelegii pentru că este o poiană largă cu iarbă înaltă, înconjurată de pădure. Parcă nu îmi vine să campez aici. Apropierea pădurii pentru mine înseamnă multe animale și nu mă dau în vânt să fac cunoștință cu ele. Îmi aduce aminte de excursia noastră din Munții Călimani, unde în una din nopți am ascultat toate zgomotele pădurii până dimineață când am reușit să adorm. Pe de altă parte, fiind foarte mulți oameni campați aici și cei câțiva câini ar putea ține animalele la distanță. Apoi vegetația abundentă, umezeala, căci suntem în apropierea râului, și aerul nu foarte rece îmi inspiră a loc propice pentru creșterea țânțarilor. Faptul că majoritatea traseelor de interes pornesc de la Lacul Bucura ar însemna ca în fiecare zi să se mai adauge la durata traseului încă vreo 3 ore, dacă se campează în Poiana Pelegii. Pentru noi sunt motive suficiente pentru a face un efort suplimentar în prima zi să ajungem la Lacul Bucura.
După puțin timp de urcat mi s-a confirmat și bănuiala referitoare la țânțari. Fiecare pauză de respiro era întreruptă destul de repede de apariția tânțarilor. Astfel ne erau scurtate toate pauzele. Asta nu era chiar așa de rău, apucam să ne revenim puțin și porneam din nou la drum, căci pauze oricum am fi făcut foarte multe. De noi puteam avea grijă să nu ne piște prea mult țânțarii, mai greu era să fim atenți la Răzvan. El, mititelul, dădea din mânuțe să-i gonească când ne opream. După ce a adormit a devenit ținta perfectă. Ne uitam noi și îi goneam pe cei care îi vedeam. Însă am constatat abia zilele următoare că nu am fost suficient de vigilenți. Începuseră să îl deranjeze pișcăturile și abia atunci am observat că îl cam ciuruiseră prin locuri ce nu erau tocmai la vedere: pe ceafă și pe degețelele de la picioare, unde îl pișcaseră printre bretelele de la săndăluțe și prin ciorapi.
Traseul de urcare de la Poiana Pelegii până la Lacul Bucura ar fi trebuit să dureze 1 oră jumate - 2 ore. Pentru noi a durat aproape 3 ore. Plecați de la 4 din Poiana Pelegii, am ajuns la Lacul Bucura pe la 7. Nu știu dacă am fi urcat până aici dacă nu aveam bețele. Ajunși la Lacul Bucura primul lucru pe care l-am observat a fost unul îmbucurător, dispăruseră toți țânțarii. Cum ne așteptam de altfel, aici era plin de corturi. Însă spațiul foarte extins nu te putea lăsa în imposibilitatea de a avea unde campa.
Să căutăm acum, poate găsim unul protejat, un loc împrejmuit de alții înaintea noastră cu lespezi. Sunt foarte multe astfel de mini-cetăți, dar parcă toate au și locatari în interior. Un băiat de treabă, văzându-ne căutând cu privirea un loc de cort, ne îndrumă el spre locul unde știa că ar mai fi un loc liber. Îi mulțumesc frumos și mă îndrept într-acolo. Acest loc liber nu se vedea de la distanță, dar l-am găsit acolo după cum ne spusese băiatul. Când ai un singur loc e destul de simplu, te instalezi acolo. Când a venit și Cornelia însă a mai văzut unul. Ne mutăm! Nu apuc să întind cortul și vede altul și mai bun. Ne mutăm din nou. Gata, aici rămânem!
Oare mai știm cum se întinde cortul? Că nu l-am mai folosit de 3 ani. Și nu avem nici salvare din partea internetului căci nu e semnal deloc la telefon. Mă așteptam să nu avem cine știe ce semnal la telefon, dar nu mă gândeam că nu va fi deloc. Dacă ne caută cineva și vede că nu răspundem atâtea zile la rând, cine știe la ce s-o gândi!? Lasă că mâine pe vârf trebuie să avem semnal. La fel a fost și în Făgăraș, nu am avut semnal nicăieri pe tot traseul, în schimb pe Vârful Moldoveanu am prins ceva semnal. Și telefoanele astea papă așa multă baterie când sunt în continuă căutare a rețelei, de nu-ți vine a crede. Cornelia își încarcă telefonul în mod normal o dată la 2 zile, de data asta, după ce plecasem cu el plin de la mașină, nu a mai prins dimineața următoare. Aici și-a intrat în rol bateria externă. Revenind la instalarea cortului, cred că l-am instalat cel mai bine de până acum. Bineînțeles că niciodată nu l-am instalat mulțumitor de bine, cum de altfel nu am reușit nici acum, dar parcă a fost mai bine decât dățile anterioare. Nu înțeleg cum reușesc alții să își întindă cortul așa bine încât nu se vede niciun pliu, nicio cută. Stai că mi-am dat seama de ce l-am instalat mai bine tura asta, pentru că l-am avut drept ajutor pe Răzvan.
Doar ce terminasem de instalat cortul, acum ne pregăteam așternutul în interior, că vine în vizită la noi un sol din partea salvamontului. Cică au observat că suntem veniți aici cu un copil mic și ne invită să dormim în refugiu dacă vrem. Noi considerăm că ne vom descurca în cort, am venit pregătiți cu tot ce ne trebuie. Și apoi o noapte în refugiu cu un copil mic ar putea însemna o noapte albă pentru toți locatarii temporari ai refugiului. Nu ar fi chiar frumos din partea noastră. Mulțumim frumos de invitație. Nu vrem să părem nepoliticoși refuzând foarte rigizi. Chiar nu se știe, poate chiar va fi nevoie. Astfel întrebăm totuși dacă suntem bineveniți în refugiu la orice oră din noapte în caz de nevoie, dacă se face prea frig. Primim răspuns că da, putem merge la orice oră, să batem la ușă că oricum cineva de la salvamont stă treaz toată noaptea. Și astfel suntem toți împăcați. Ce chestie! Oamenii ăștia de la salvamont stau cu ochii pe tot ce mișcă în zonă.
Să ne băgăm la nani acum, că s-a făcut cam târziu! De acum suntem în lumina lunii.
Am renunțat la ideea de a-l culca pe Răzvan singur în sacul lui de dormit. Am optat pentru varianta de a dormi Răzvan cu mami în același sac. În cazul ăsta o să le dau lor sacul meu, că e mai mare, iar eu o să dorm în sacul Corneliei. În scurt timp Răzvan a adormit. Aerul ăsta are efect de somnifer, parcă acasă se întâmplă destul de rar să adoarmă așa repede.
A urmat o noapte de veghe din partea noastră. Aveam și noi mai multe griji, dar toate făceau referire la Răzvan. Să nu cumva să îi fie frig, nici prea cald nu e bine, să nu transpire, să nu îl sperie rafalele puternice de vânt, căci toată noaptea a bătut un vânt foarte supărat. Noi îl verificam cu rândul, iar el dormea de n-avea nicio treabă. Cred că pe la 2 noaptea am ațipit vreo oră, apoi am reluat rondul de gardă. Spre dimineață am adormit de-a binelea.
Pe la 8 ne-a dat trezirea. Păi da, el era odihnit. Vântul nu se potolise nici acum. M-aș fi așteptat ca spre dimineață să se domolească, dar n-a fost chiar așa. Oricum puterea lui a fost comparabilă cu a celui din noaptea petrecută la Lacul Capra în urmă cu 4 ani, însă acesta nu a reușit să ne culce cortul cum o făcu acela.
Hai să scoatem capul din culcuș! E frumos afară, doar vântul s-ar putea să ne cam deranjeze când vom urca.
Mergem să facem plinul cu apă de la izvor.
Pentru asta a trebuit să trecem prin fața refugiului salvamont.
Se pare că deja ne cunoaște toată lumea pe aici, datorită lui Răzvan. Suntem întrebați dacă am avut probleme peste noapte. Nu am avut nicio problemă. Și suntem invitați dacă avem să încălzim ceva pentru Răzvan, să o facem la aragazul din refugiu. Nu avem mâncare pentru încălzit, dar mulțumim frumos pentru bunăvoință.
Întrebăm pe nenea salvamontist pe unde ar fi mai accesibil pentru noi să urcăm pe Vârful Peleaga. Și am primit o întreagă poveste, cu jnepeni, cu urcuș aproape vertical, cu Colții Pelegii, cu traseu nemarcat, dar semnalizat cu momâi. Mi se pare cam greu să digeri toate informațiile decât dacă știi deja traseul. Nu era cazul și pentru noi întrucât eram prima oară pe aici. De fapt întrebarea mea era în principal dacă ar fi mai lejer pentru noi să urcăm pe partea aceasta, pe cruce galbenă sau pe partea cealaltă, pe bandă roșie. Am reținut esențialul, să urcăm pe cruce galbenă, că e mai scurt.
Ne întoarcem la cort, luăm micul dejun,
ne echipăm și pornim la deal.
În prima parte a fost lejer. Am urcat puțin, apoi am mers mai mult în plan orizontal.
Am trecut și de tufele de jnepeni de care ne-a zis nenea de la salvamont.
Am făcut dreapta.
Să înțeleg că trebuie să ocolim ceva mai mult, ca să nu luăm chiar așa pieptiș urcușul pe creastă. Astfel vom aborda creasta mult mai din dreapta. Păi în cazul ăsta ajung să fie comparabile distanțele celor 2 trasee spre vârf, dinspre stânga și dinspre dreapta. Ceea ce nu știam eu atunci era că cel care aveam impresia a fi Vârful Peleaga era de fapt Custura Bucurei, iar Vârful Peleaga era ceva mai în dreapta.
Mergem o mică bucată de drum drept și apoi ajungem la porțiunea aia de fusesem avertizați că este cam verticală.
Aici ne-a cam stors de energie. Nici nu prea vedeam bine pe unde merge traseul. Mai existau și poteci umblate pe care nu prea mi-ar fi venit a urca. Noroc că mai erau și variante alternative mai domoale. Trecem noi și de asta, ajungem în creastă.
Aici începem a urca mai pe lespezi, mai pe lângă lespezi. Dar oare mai avem mult? Nu știu cum îi tună Corneliei că Vârful Peleaga este acela din marea depărtare, căci pare mai sus decât noi.
Nu, nu are cum, e prea departe și totuși urcăm de vreo 2 ore. Ar trebui să ne apropiem de acum. Tocmai ce coborau 2 tineri. Îi întrebăm cam cât mai avem până pe Vârful Peleaga. Cică depinde de mersul fiecăruia. Ah, ce mă dau în vânt după răspunsurile astea. Reușim să scoatem de la ei un 20 de minute. Păi atât aveam nevoie, un ordin de mărime, ca să știm dacă e ascensiunea finală. Că de vom face 40 de minute are prea puțină importanță. Am scăpat de temerea că acela din depărtare să fi fost Vârful Peleaga. De fapt, acela era Vârful Retezat. Dar cum de pare mai sus decât Peleaga? Doar pare, că nu e.
Tot urcând din stâncă în stâncă, după vreo 20 de minute ajungem pe vârf.
Nu mai încape îndoială, suntem deasupra întregului Retezat.
De obicei ajungem pe vârf printre ultimii sau chiar ultimii, astfel încât după noi nu mai vine nimeni. Acum se pare că tot mai vin oameni în urma noastră, și nu unul - doi, ci mulți, și dintr-o direcție și din cealaltă.
Privim spre al doilea cel mai înalt vârf din Retezat, Vârful Păpușa, pe care nu-l puteam vedea până aici, căci era ascuns în spatele Pelegii.
Și totuși nu este decât cu 1 m mai mic decât Peleaga, Vârful Peleaga are 2509 m, Vârful Păpușa are 2508 m. Ar merita să facem o plimbare și până acolo. Însă coborârea de aproape 250 m până în Șaua Pelegii, apoi urcare 250 m pe Vârful Păpușa și același lucru la întoarcere este cam descurajator. Și efectiv simt că nu mai am suficientă energie pentru încă o ascensiune de 500 m. Am stat pe vârf cam 1 oră și jumătate, ne-am încărcat memoria cu peisaje superbe, am băgat câte ceva la ghiozdan, dar tot nu s-au adunat puterile pentru a ajunge până pe Păpușa. Nu-i nimic, mai lăsăm și pentru data vitoare.
Trăgând cu urechea la un salvamontist venit în urma noastră cu fiul și cu un turist american, am mai aflat și eu una - alta despre împrejurimi.
Am aflat despre localizarea Lacurilor din Valea Rea și că aceasta este o zonă foarte periculoasă.
Am aflat de localizarea Lacului Galeșu, undeva în aceeasi direcție, după prima coamă.
Am întrebat ce vârf e acela mare din spatele Păpușii și mi-a zis că e Păpușa 2, dar cred că nu a înțeles despre care am întrebat, căci privind pe hartă, acela ar trebui să fie Vârful Mare,
iar Vârful Păpușa Mică este acesta mai mic imediat în dreapta Vârfului Păpușa.
Iar acela mare mult mai în dreapta este Vârful Custura. Nu prea mă prind despre care zicea nenea că e Plaiul Mic.
Pe partea cealaltă mai proeminent putem recunoaște doar Vârful Retezat.
Nu ne mai săturăm de stat aici, vremea este bună, de grăbit nu ne grăbim nicăieri, dar s-a cam aglomerat pe aici. Mergem și noi la vale? Mergem, dar pe unde? Pe unde am venit parcă nu prea ne vine să coborâm, dar nici pe partea cealaltă nu știu cum e traseul. Auzindu-ne dilema, salvamontistul vine să ne lămurească. Și el preferă să coboare pe partea cealaltă și că ar mai exista o variantă și mai scurtă, traseul momâilor, prin care eviți a mai urca pe Custura Bucurei. Păi în cazul ăsta așa vom face și noi.
Pornim la vale. Noi coboram în timp ce mulți alții de-abia urcau.
Salvamontistul cu grupul lui ne depășesc și ajunși în șaua dinaintea urcării pe Custura Bucurei, iau și ei o pauză până ne-am apropiat. Cred că ne-au așteptat să ne arate și nouă pe unde merge traseul momâilor, căci au pornit apoi la vale, pe un traseu nemarcat, pe unde nu ai fi zis că se poate coborî. Hop și noi după ei!
Ei se mai opresc din când în când să refacă momâile. Ne dau în felul ăsta șansa să îi putem urma, căci ne mișcăm ceva mai încet decât ei.
O momâie, două momâi, trei momâi și uite-așa am coborât întreg abruptul înainte cred de a ajunge cu numărătoarea la 10.
Urmează încă pe-atâtea momâi și ne intersectăm cu traseul cruce galbenă pe care urcasem, cam pe unde văzusem jnepenii și o luasem înspre dreapta. De-acum îl urmăm pe acesta.
Ajungem în dreptul refugiului salvamont, îl lăsăm "acasă" și îi mulțumim salvamontistului ce ne-a călăuzit pe scurtătură. Din refugiu iese acum celălalt salvamontist, cel care ne dăduse îndrumările de dimineață. Ne întreabă cum a fost, dacă am ajuns pe vârf și din vorbă în vorbă, trăgându-ne de limbă, îi spunem că Răzvan nu prea a mâncat. "Păi cum se poate așa ceva?!", fu un pic surprins nenea și continuă: "Hai să vedem ce putem să îi facem aici de mâncare! Niște supă ar fi bună?" Răzvan auzind, repetă: "Pupă!" Se pare că i-a prins punctul sensibil. Este invitată Cornelia în bucătărie, îi este prezentată oferta și ustensilele și apoi se apucă de treabă. Bun, păpăm supă de tăiței, bineînțeles că fără tăiței, pe ăia îi papă tati. Am terminat supa, acum să vadă nenea ce îi mai poate oferi lui Răzvan pentru felul 2. Oare niște cartofi prăjiți ar fi buni. Ooo, cum să nu?! Și uite-așa au devenit ei cei mai buni prieteni.
Suntem din nou întrebați dacă nu vrem să stăm în refugiu în noaptea următoare. Iar noi rămânem pe poziții.
Am asistat și la gestionarea unei situații generate de un apel 112. O doamnă era îngrijorată că nu a mai primit niciun semn de la familia ei plecată în Retezat și nici la telefon nu răspund. Însă în toată zona nu există semnal telefon. Apelul 112 a fost redirecționat la Salvamont Râușor, căci doar acolo este semnal telefon. Și apoi au fost alertate prin stație radio toate punctele salvamont: Pietrele, Bucura, Poiana Pelegii, pentru a încerca să se afle ceva detalii despre traseul urmat de aceștia, însă nimeni nu știa nimic despre aceștia și nici mașina lor nu era parcată în Poiana Pelegii. Uite din acest motiv ar trebui ca fiecare persoană să se noteze în registrul existent la punctul Salvamont. Să ne trecem și noi zic, că aseară am uitat.
Cred că am ajuns cam devreme la cort. Ar mai fi fost timp suficient pentru o tură mai lungă, și lumină și vreme frumoasă, dar lasă că și relaxarea este bine venită.
Propun ca mâine să facem un traseu, vedem noi care, și la întoarcere să strângem cortul și să coborâm la mașină. Seara să ne cazăm în civilizație, iar marți să facem doar drumul de șosea spre București. Astfel vom putea face și o pauză de-un zoo la Râmnicu Vâlcea. Circuitul lacurilor ar fi fost planificat pentru mâine, dar salvamontistul ne-a cam dezumflat când i-am zis ce plan avem pentru a doua zi. Așa că am luat harta în brațe și am căutat un alt traseu. Și cred că am găsit: urcăm pe Vârful Bucura.
Aș fi tras un pui de somn în cort, însă e cam greu să stai ziua în cort, când e soarele sus pe cer. Era excelent de stat în cort când intra soarele în nor. Însă când ieșea din nori te cam topeai. Am deschis toate aerisirile posibile la cort, însă când ieșea soarele din nori și vântul parcă se oprea.
Afară începuseră să mișune țânțarii. Cu alte cuvinte, nici afară nu era de stat, nici în cort nu era chiar ideal. Curând însă soarele dispăru după crestele munților.
Se anunță a fi o noapte liniștită, fără vijelii și puțin mai caldă.
Hai să ne băgăm la nani! Și am dormit de data asta toată noaptea doar cu foarte puține întreruperi. Răzvan a dormit mai prin sac când îl prindea Cornelia și îl aducea înapoi, dar mai mult prin afara sacului de dormit. Oricum de data asta temperatura ne permitea să îl lăsăm dezvelit.
Dimineața asta este mult mai liniștită și senină decât cea de ieri.
Acolo am fost ieri.
Acolo urmează să mergem azi.
Trecem din nou prin fața refugiului salvamont, cu direcția izvor să umplem sticlele cu apă. Prietenul lui Răzvan ne iese în întâmpinare și îi oferă lui Răzvan o pară. Nu știu cum a reușit nenea, dar l-a cam nimerit la gusturi.
Să cerem câteva indicații referitoare la traseul spre Vârful Bucura. Aflăm că putem urca până în Șaua Judele, putem vedea lacurile din Circuitul Lacurilor și de acolo, în funcție de cât de sus vrem să urcăm, putem ajunge să vedem Lacul Zănoaga și de asemenea putem urca pe Vârful Bucura. Însă nimic referitor la marcajele ce trebuie să le urmăm. Sună foarte bine că vom face 2 trasee într-unul: Circuitul Lacurilor și Vârful Bucura. Mă cam impacientez la auzirea denumirii de Judele. Nu știu de ce dar nu-mi inspiră deloc încredere acest nume, cred că am citit eu ceva despre el, însă era vorba despre Vârful Judele. Vom vedea, oricum cam vagi informațiile primite, din nou avea impresia salvamontistul că vorbește cu un cunoscător al zonei. Foarte interesantă și informația că am putea vedea și Lacul Zănoaga. Oare chiar o să vedem și Lacul Zănoaga de pe Vârful Bucura!? Păi ar fi extraordinar!
Luăm micul dejun și pornim pe traseu.
Tocmai ce pornise în fața noastră un grup de tineri nu foarte bine încălțați, adică aveau adidași în picioare. Pe semne că vor face Circuitul Lacurilor. Ei n-a fost chiar așa, am aflat ulterior că ei urmează să treacă peste Vârful Judele și apoi să coboare pe altă parte.
Urmăm banda albastră spre Șaua Bucura, apoi facem stânga pe marcaj punct roșu și triunghi roșu. Punct roșu ar trebui să fie Circuitul Lacurilor, triunghi roșu probabil merge spre Lacul Zănoaga, dar marcajul nostru parcă trebuia să fie bandă galbenă și nu e niciunde. Cred că am făcut stânga prea devreme, banda galbenă pornea spre stânga ceva mai încolo. Ne-am luat și noi după grupul din fața noastră. Conform spuselor salvamontistului ar trebuie să meargă și pe aici. Uite și gps-ul ne spune că undeva mai sus ar fi un traseu de legătură cu bandă albastră care urcă paralel cu acesta. Mi se pare un pic ciudat că traseul de legătură să fie marcat cu punct roșu. Lasă că vedem la fața locului.
Ia uite că în drumul nostru spre Vârful Bucura vedem și lacurile. Care și cum or fi: Viorica, Florica, Ana!?
Ne ajung din urmă 2 tineri ce grăbiseră un pic pasul pentru a ne întreba despre trasee, care și încotro duc. Le-am prezentat ce aveam noi în plan și cred că au fost încântați de idee, chiar dacă părea cam lung, căci ni s-au alăturat.
Am ajuns în șaua ce credeam că reprezintă bifurcația ce ne interesa pe noi. Însă nu prea vedeam a se face la dreapta vreun traseu marcat.
Înainte de a urca mai sus, că poate următoarea șa este cea căutată de noi, să admirăm lacul descoperit aici, alături de peticul de zăpadă.
Ajungem în următoarea șa, însă de aici părea a se putea continua doar spre Vârful Judele pe care îl și vedeam de aici cum străjuia mândru întreaga vale. Am fi crezut că aici o să mai descoperim o căldare și un lac, dar nu fu așa. Nu prea înțelegeam nici Circuitul Lacurilor pe unde se întoarce spre Lacul Bucura. Aici de-abia aflăm ce intenție avea grupul dinaintea noastră și îi lăsăm să-și vadă de drum. Tare milă mi-era de fetele acelea care de-abia se mișcau, chiar neavând niciun rucsac în spate. Însă călăuza lor le încuraja că mai au de urcat până pe Vârful Judele, apoi e floare la ureche, doar coborâre.
Analizând puțin harta de pe gps, observ că depășisem locul unde se bifurca traseul pentru a se întâlni cu bandă galbenă.
Nu mai încape îndoială, trebuie să ne întoarcem la locul cu zăpadă.
Acum am văzut și marcajul punct roșu ce o lua în sus pe stânci.
Nu ne luă mult și eram sus, unde se făcea într-adevăr joncțiunea cu bandă galbenă. Aici stă ascuns alt lac. Și pe malul lui stau la plajă 2 bătrânei, ce aveam să aflăm mai târziu că sunt chiar vecini de cartier cu noi. Nu stăm aici decât să schimbăm câteva vorbe cu aceștia. Apoi ne continuăm urcușul spre Portița Bucurei.
Suntem chiar pe granița Rezervației Naturale Gemenele. Avem șansa să vedem câteva marmote.
Acela trebuie să fie Lacul Gemenele și cel din plan apropiat Lacul Știrbu.
Bineînțeles că am descoperit acest lucru după ce am scos harta. Până atunci am presupus a fi Lacul Ștevia.
Ne vom continua drumul spre Vârful Retezat până la întâlnirea marcajului bandă roșie ce vine dinspre Vârful Retezat.
Îl vom urma apoi pe acesta spre dreapta, în urcuș mai pronunțat, căci mersesem ceva mai relaxat de la Portița Bucurei încoace. Aceasta avea să fie ultima bucată de urcat. Ne-am trezit apoi chiar lângă vârf.
Un spațiu foarte restrâns, cum nu cred că am mai văzut pe vreun alt vârf, înconjurat parcă de un zid din lespezi de piatră.
Vârful Bucura - 2433 m.
Sunt foarte bucuroși și partenerii noștri de drum. Fără noi cică nu ar fi venit până aici.
Facem o pauză de aproape 1 oră, să admirăm, să facem poze, să mâncăm, să ne jucăm cu pietricele...
Nu, nu avem de gând să ne întoarcem pe unde am urcat. Vrem să coborâm pe partea cealaltă, pare o coborâre mai domoală și facem astfel și un traseu în circuit. Așa am răspuns când ne-au întrebat colegii noștri de drum dacă ne întoarcem pe același traseu.
Am continuat pe bandă roșie până la intersecția cu bandă albastră ce venea dinspre Cabana Pietrele și l-am urmat pe acesta spre dreapta până în fața cortului.
Calculasem că la ora 16 ar trebui să fim înapoi la Lacul Bucura, să strângem cortul, la 17 să pornim la vale și la 19 să mișcăm roțile din loc ca la 21 să ajungem în civilizație și să mai găsim și un loc de cazare. Am fost pe la 16:20, dar asta nu a decalat restul orelor, chiar ne-am cam încadrat în planificare.
A trebuit să mergem la vale aproape fără oprire, dar oricum nu prea aveam de gând să lăsăm țânțarii să se mai apropie de Răzvan.
Semnal la telefon abia în apropiere de Sarmizegetusa am prins și acolo am găsit și loc de cazare.
A doua zi am luat drumul spre București. Eram euforici, gândindu-ne dacă nu cumva am visat cele petrecute zilele anterioare. Era, de fapt, un vis devenit realitate, ne-a asigurat și Răzvan de asta.
Mai facem și o pauză de-un zoo la mijlocul drumului, la Râmnicu Vâlcea.
Și apoi direct acasă.
