Cu ceva timp în urmă am citit despre o idee interesantă, aceea de a realiza un echivalent românesc al bine cunoscutului Seven Summits. Seven Summits, în traducere Cele 7 Vârfuri, reprezintă cele mai înalte vârfuri, câte unul pentru fiecare continent. Pentru a face versiunea românească, Eduard Munteanu a transformat continentele în masive muntoase. Având în România mult mai mult de doar 7 masive muntoase, a fost nevoie să aleagă cele mai înalte masive muntoase, iar pentru fiecare din ele vârful reprezentat să fie acela mai înalt. Parcurgând lista am constatat că urcasem pe aproape toate:
Doar unul mai lipsea, Vârful Gugu (2291 m) din Munții Godeanu. L-am pus pe listă. Ceva interesant se întâmplă cu lista mea de vizitat, nu se micșorează niciodată, ci este în continuă creștere. Să tot fie vreo 3 ani de când am adăugat acest vârf pe listă.
Nu a fost chiar ușor să rezervăm o zi pentru a urca și în Munții Godeanu. Pentru că natura i-a plasat chiar lângă Munții Retezat, de fiecare dată când am ajuns în zonă, am preferat să facem trasee în aceștia din urmă. Peisajele din Munții Retezat ne-au atras mult mai tare. Chiar dacă nu ajunsesem niciodată în Munții Godeanu, pozele văzute pe internet nu au fost suficient de convingătoare să renunțăm la o zi de Retezat pentru a merge în Godeanu. Ce-i drept până acum am ajuns în zonă doar 1 dată în an. Anul ăsta am reușit să ajungem pentru a doua oară. Și astfel am reușit să găsim 1 zi pentru un traseu spre Vârful Gugu.
După ce ploile au deteriorat drumul de acces spre Poiana Pelegii, am presupus că a fost afectat și drumul până la Lăpușnicul Mic. Anul trecut m-am bucurat să aflu că a fost marcat traseul pornind de la Barajul Gura Apelor până pe Vârful Gugu. Dar nu-mi era clar cât durează traseul pornind de la baraj. Analizând harta, am observat că traseul ar trebui să meargă tot pe la Lăpușnicul, porțiune de vreo 8-9 km ce ar putea fi scutită mergând cu mașina.
Pe la începutul verii mă întreba Cornelia ce am pe lista de anul ăsta. Și i-am prezentat-o. Nu a schițat nicio reacție. Mie mi se păreau a fi multe, depărtate și lungi, cu alte cuvinte o listă cu obiective nu chiar ușor de bifat în întregime. Dar uite că am bifat tot ce era mai important. Ca acum să mă întrebe din nou, zâmbind ștrengărește:
- Și-acum ce ți-a mai rămas pe listă?
- Ai făcut ce-ai făcut și m-ai lăsat cu lista goală. Lasă că se rezolvă, găsesc eu trasee unde să mai mergem, nu-ți face tu griji c-o să stăm acasă.
Venisem în zonă cu un plan bine stabilit: 1 zi Vârful Parângul Mare, 1 zi Vârful Gugu. Singurul lucru pe care îl lăsasem oarecum flexibil era care și în ce zi. Mihai ne-a ajutat să hotărâm Parângul Mare pentru ieri, căci ar fi putut și ei să ne însoțească până pe Parângul Mic. Acum se uita Cornelia în sus cât de senin era cerul și se gândea: dar oare nu ar fi fost mai bine să le fi făcut în ordine inversă?! Lasă, nu te mai gândi, că a fost foarte frumos și ieri. Și apoi ar fi fost păcat să nu mergem împreună și cu Mihai, că nu ai foarte des astfel de ocazii, să mergi însoțit de prieteni pe munte. Eu aveam alte emoții. În primul rând erau cei 9 km de drum forestier, pe care speram să îi putem parcurge cu mașina. Apoi era faptul că traseul de astăzi era unul destul de lung, istovitor și venea după Parângul Mare de ieri, care nu fusese chiar floare la ureche, după cum rămăsesem cu impresia de la ultima parcurgere. Până acum îmbinasem traseele astfel încât în zile consecutive să alterneze trasee grele cu trasee ușoare, am evitat să avem trasee grele în 2 zile consecutive. Aici trebuie să recunosc că am forțat un pic pentru a termina mai repede lista de obiective.
Ce vedem noi acolo? Parcă trebuia să mergem spre Vârful Gugu. Abandonăm planul și urcăm spre Vârful Retezat?
Ajungem la bariera de intrare în Parcul Retezat. Încep cu prima mea grijă: Se poate ajunge cu mașina până la Lăpușnicul Mic? Unul dintre cei 2 paznici îmi spune mai sigur pe el că a fost rupt, dar l-au reparat, unchiul lui a fost pe acolo cu mașina chiar într-una din zilele trecute și este ok. Bun, m-am mai liniștit, într-acolo vom merge și noi. Acum urmează să mă interogheze ei pe mine: Rămânem peste noapte? Campăm? Nu! Încotro nu mai e cazul să întrebe căci deja le spusesem. În concluzie trebuie să plătim doar taxa de vizitare a Parcului Retezat pentru 2 persoane. Nu m-aș fi dat înapoi să plătesc și taxa auto de acces în parc, gândind că ar fi folosită pentru un scop nobil, acela de a întreține drumul de acces spre Poiana Pelegii.
Este într-adevăr un drum practicabil cu orice mașină, dar să nu exagerăm cu viteza. După vreo jumătate de oră ajungem într-un loc cu mai multe mașini parcate.
Aici trebuie să fie! Nu văd niciun loc de parcare și pentru noi, așa că încerc să merg mai departe, doar că era o porțiune urâtă și în pantă. Mă opresc. Dacă e capăt de drum va fi cam greu să dau înapoi. Și pentru că era un bărbat afară care aștepta ceva, îl întreb dacă se mai continuă drumul. Îmi răspunde fără ezitare că nu. Mda, înseamnă că am ajuns la capătul drumului, chiar înainte de Lăpușnicul Mic. Citisem că de aici nu se mai poate continua cu mașina. Deci ar fi cazul să găsim un loc de parcare. Uite acolo, chiar dacă e cam îngrămădită și le cam limităm spațiul celor cazați la cort, dar altă soluție nu am găsit.
Ne echipăm și pornim. Știu că va trebui să traversăm într-un fel sau altul Lăpușnicul Mic. Oare ce ne așteaptă!? Nu am avut deloc mult de mers și am descoperit. Suntem pe malul apei. Nu-mi dau seama pe unde s-o fi putut trece odinioară pe aici.
Citisem ceva că s-ar fi putut trece pe țevi. Nu mai e cazul. Ne uităm în susul râului, ne uităm în jos, nu părea să existe vreun loc de trecere fără a ne uda. Oare ceilalți cum or fi traversat. Nenea ăsta care tot face rondul de pază pe aici ar putea să ne spună cum au procedat ceilalți. Sau aș putea eu să îl întreb. De ajuns pe partea cealaltă a râului e destul de evident că trebuie să ajungem, căci putem vedea marcajele și săgeți indicatoare.
Așa că hai să ne descălțăm! Suflecăm pantalonii cât mai mult peste genunchi. Facem cunoștință cu apa rece. Hai că nu e de speriat. Chiar mă așteptam să fie mult mai rece de atât. Cu bețele tatonăm terenul de sub apă. Fluxul este destul de puternic. Caut și eu combinația perfectă între o adâncime nu foarte mare și un curent acceptabil.
Primii pași au fost mai dificili, căci mai încolo curentul era mai domol. Ajungem repede pe partea cealaltă și acum ne așezăm ca șopârlele la soare pe pietre. Bine că e soare!
Să nu zăbovim prea mult totuși! Că avem traseu lung. Ne încălțăm și suntem gata să continuăm. Am avea 2 variante: la stânga este un traseu marcat mai vechi cu punct roz, dar neomologat, iar la dreapta este traseul marcat mai recent cu cruce roșie. Din ce am citit, cel roz este mai scurt, mai rapid, dar mai abrupt, iar cruce roșie este făcut pe o potecă ciobănească, este mai lung, dar urcă mai domol. Diferența de timp între ele nu este chiar neglijabilă, 2 - 2,5 ore, față de 3 - 3,5 ore. Dacă nu este clar, timpul ăsta este până la Refugiul Gugu, acolo fiind cam mijlocul traseului.
Alegem traseul omologat. Așa că urmăm forestierul ce conturează Lacul Gura Apelor.
Mă tot întreb oare cât om mai avea de mers în plan orizontal.
Pe aici au circulat odată mașini.
Avem ocazia să privim Lacul Gura Apelor din mai multe unghiuri.
Mai vedem și câte o cascadă pe partea stâncoasă a drumului.
De multe ori stau cu teama că am ratat punctul în care ar fi trebuit să părăsim forestierul din cauza peisajelor,
dar mă liniștesc când descopăr un nou marcaj. Când ajungem la punctul cu pricina am înțeles că nu prea aveam cum să îl ratăm.
Intrăm în pădure și în sfârșit începem să urcăm.
Nu după mult timp ne întâlnim cu niște căței,
câțiva măgăruși cărăuși și vreo 2 ciobani.
Oamenii păreau destul de grăbiți, dar în viteză ne întreabă pe unde am traversat apa. Am încercat eu să îi explic. Ca să se convingă că a înțeles bine completează cu întrebarea: Pe la tuburi? Inițial nu m-am prins la ce se referă, dar când m-am prins era deja prea departe să îi mai confirm.
După vreun sfert de oră ne întâlnim cu altă gașcă cu o componență asemănătoare cu cea de mai devreme.
Se pare că și acești ciobani aveau aceeași dilemă. Acum deja știam ce informații să le ofer: am trecut pe la tuburi și apa este puțin peste genunchi.
Urmează grupul cu numărul 3. Acesta este cel mai numeros. Unul din ciobani are chiar chef de vorbă. După ce îl informez de cotele apelor și cât de departe sunt grupurile dinaintea lor, e rândul meu să aflu una, alta. Cică: "O fost ploi de nu s-o văzut munții, doar poteaca." Din cauza precipitațiilor abundente nivelul râului pe unde am traversat noi ajungea peste nivelul capului și nu putea fi traversat. Weekend-ul anterior s-a putut ajunge aici doar cu barca.
Încep să se lege mai bine lucrurile. Pe semne că nenea ăla care făcea rondul la locul de parcare aștepta să vină ciobanii aceștia cu brânzeturile, acesta fiind modul lor de a transporta brânza către piața de desfacere. Și dacă plouă prea mult nu pot traversa cu brânza și rămân blocați cu ea pe aici pe munte.
Continuăm urcușul prin pădure
până ce ieșim în luminiș.
Pauză de unsoare contra razelor solare.
Pe gps am un track ce urmează linia crestei. Ar fi interesant dacă am face și noi la fel. În mod sigur traseul marcat nu merge pe creastă. Dar nu îmi dau seama pe unde ar trebui să continuăm pentru a merge pe creastă, căci nu văd nicio potecă.
Acum e momentul în care suntem depășiți de un alt cuplu. Uite că nu suntem singurii care am ales varianta aceasta de traseu. Pornim și noi imediat pe urma lor, dar nu le-am mai văzut urma, parcă intraseră în pământ. Aș fi zis că îi vom reîntâlni măcar când se vor întoarce, căci trebuie să se întoarcă de pe Vârful Gugu pe același traseu pe care vom urca și noi, dar nu.
Acolo trebuie să fie Munții Retezat!
Aia o fi creasta principală a Munților Godeanu?!
Porțiunea asta de drum este mai mult pe curbă de nivel.
Și ne distrag destul de des atenția tufele de afine.
Trecem printr-un pâlc de copaci. Scoțând capul pe partea cealaltă mă așteptam să observăm refugiul. Trebuie să fie undeva pe aici! Uite-l puțin mai la vale spre stânga! Nu știu, dar parcă nu-mi vine să mai cobor până la el. Aș face o pauză, dar mă simt așa obosit încât nici această mică diferență de nivel parcă n-aș vrea să o mai urc încă o dată. Cornelia, ca de obicei, are mai multă energie și pornește spre refugiu.
De ce la pornire pe traseu scria că mergem spre Refugiul Branu și acum văd că am ajuns la Refugiul Gugu?
Oare Refugiul Branu este în altă parte? Să fi pierdut marcajul pe undeva?! Nu prea văd cum. Nu, nu, cred că Refugiul Branu și Refugiul Gugu sunt unul și același. Numele de Refugiul Branu i-ar veni de la Vârful Branu care îmi pare că este mai aproape de refugiu decât Vârful Gugu. Iar traseul care urcă de aici spre creastă atinge mai întâi Șaua Branu.
Dar de ce ar primi un refugiu 2 nume? Eh, prea multe întrebări îmi pun și eu. Dar cred că este puțin confuzant pentru oricine ajunge pentru prima oară aici. În altă ordine de idei, refugiul mi se pare că arată destul de bine.
Citind povestea refugiului înțeleg de ce a primit numele Refugiul Gugu, căci a apărut din ideea de a construi un loc de adăpost și informare spre Vârful Gugu.
Mi se pare extraordinar cum se pot mobiliza atât de mulți oameni pentru a facilita accesul pe munte.
Pauza s-a terminat, hai la deal! Bun, aici la început e clar pe unde urcăm. De asemenea văd vreo 2 grupuri mai sus, care mai au puțin și ajung în șa.
Însă până acolo nu prea mi-e clar pe unde merge traseul. Din când în când mai prindem câte o stâncă cu marcaj, dar nu foarte des. Și de multe ori le observăm la mare distanță în lateral față de noi. Până la urmă am putea urca pe unde ni se pare nouă mai accesibil terenul.
Greu mai e la deal. Tare dezarmantă mai e panta asta.
Măcar este superbă priveliștea de vis-a-vis
și ajută să mai uiți de oboseală.
Ceilalți au ajuns toți în șa, au făcut o mică pauză acolo și s-au făcut nevăzuți. Lasă că în curând vom ajunge și noi acolo. Poate peste vreo oră...
Hai că am ajuns în Șaua Branu.
Facem o mică pauză?
Nu mai facem nicio pauză că ajungem poimâine pe vârf.
Atunci să ne întoarcem privirea.
Apoi de-acum nu mai avem de urcat așa pieptiș, putem spune că ne vom relaxa pe următoarea porțiune de drum.
Cam greu să îți dai seama încotro. Track-ul gps ne zice că trebuie spre stânga.
De asemenea îmi aduc aminte că la Refugiul Gugu scria: "Refugiul Gugu - Vârful Gugu - prin Șaua Branu și la stânga". Uite că se vede un stâlp metalic.
Mai departe încă unul. Vom merge din stâlp în stâlp.
Vom urca pe valea aia.
Pe partea stângă a ei.
Apoi vedem un nou stâlp. Doar că mi se pare că e plasat în locul cel mai vizibil din vale. Nu e neapărat să trecem pe lângă el. Noi am ieșit din vale ceva mai departe, căci așa ni s-a părut mai ușor și ca să trecem pe lângă stâlp ar fi însemnat să ne întoarcem. Dar vedem deja următorul stâlp, așa că ne îndreptăm spre acesta.
El o fi Vârful Gugu? Până în ultimul moment am tot sperat să fie ăsta punctul terminus.
Când eram aproape în vârf, dar altitudinea nu corespundea, ne-am dat seama că ne-am amăgit.
Acum e clar care e vârful. Se și văd mai multe persoane stând acolo sus.
Hai că nu mai e mult.
Mai avem doar puțin de coborât și o idee mai mult de urcat. Mult a fost, puțin a mai rămas!
Nu apucăm să ne apropiem prea tare că persoanele de pe vârf se pun în mișcare pe direcția de întoarcere.
Eh, iar nu o să aibă cine să ne facă și nouă o poză.
Uite că am ajuns și noi pe vârf.
Departe mi s-a mai părut vârful ăsta, de parcă am fi călătorit până la capătul lumii.
Și cu toate că traseul nu prezintă elemente de dificultate, nicio diferență exagerată de nivel, totuși a fost destul de extenuant. Eu tot dau vina pe faptul că ieri am urcat pe Parângul Mare și nu am apucat să ne revenim complet după. Însă câțiva turiști sosiți pe vârf la câteva minute după noi ne-au împărtășit sentimentul.
Dar uite că am ajuns până la urmă și aici.
Scoatem și noi ceva din traistă să mâncăm? Că doar nu am cărat pachețelul până aici degeaba. Stăm apoi puțin să contemplăm.
Dar să nu îi pierdem pe băieți, să ne facă și nouă vreo 2 poze.
Și când te gândești că aici de-abia încep Munții Godeanu. Uite acolo e creasta principală, Vârful Gugu nefiind în traseul acesteia. Tare mi-aș dori să mergem o dată și pe-acolo.
Suntem cam înconjurați de mai multe masive muntoase. Avem Retezatul la nord-est, avem Țarcu spre vest, iar la sud e grosul Godeanului.
Băieții ne-au lăsat singuri. Chiar dacă au venit după noi, uite că tot noi rămânem să închidem programul și pe Vârful Gugu.
Hai că ne-a luat puțin frigul. Să îi urmăm și noi! Dar nu avem nicio șansă să ne ținem de ei, se mișcă cu viteză, nu glumă.
Ce ziceau ei, că pentru unul din ei era primul vârf pe care punea piciorul?! Hm, cam greu de crezut, căci nu schițase niciun semn de oboseală când a ajuns pe vârf. Lasă-i să se ducă! Noi mergem în ritmul nostru. Avem oricum timp suficient să ajungem pe lumină la mașină.
Când ne apropiem de Refugiul Gugu ne punem întrebarea pentru ce variantă de coborâre să optăm.
De fapt ne mai întrebaseră și băieții vitezomani pe vârf, pe unde aveam de gând să coborâm și le-am zis că pe marcajul cruce roșie, nu pe punct roz. Acum Cornelia ar înclina să o luăm pe scurtătură că i s-a luat de atâta drum. Însă eu sunt adeptul vorbei: "drumul cel mai scurt e cel pe care îl știi". Varianta cruce roșie o știam deja și nu aveam porțiuni dificile, doar că e cam lung. Pe varianta punct roz nu știm ce ne-ar putea aștepta. Și chiar nu îmi arde de surprize. Până la urmă pornim pe varianta lungă.
Avem ocazia să ne mai oprim din nou la cules afine.
Urmează coborârea prin pădure.
Apoi lungul drum pe malul Lacului Gura Apelor.
Ia stai așa! Tu vezi arătarea aia ce stă-n drum? Stăm noi și ne uităm la ea, stătea și ea și se uita la noi. Ce-o fi și ce-o fi vrând de la noi? Ia să îi facem o poză, apoi să ne uităm cu zoom, să vedem ce este de fapt.
Pare să fie un câine jigărit. Ne punem în mișcare spre el, vedem că și el se depărtează. Și am ținut-o tot așa, noi mergeam, el se mai oprea din când în când să ne vadă intenția. Cred că este mai speriat ca noi. Ajungem la tuburi. Putem spun că am ajuns. Mai avem doar de traversat Lăpușnicul Mic.
Câinele traversase și el înaintea noastră și s-a oprit în parcare. Parcarea se golise. Am ajuns ultimii, ca de obicei. Ne mai rămâne ceva lumină cât să ieșim de pe forestier. Parcă n-ai vrea să rămâi în pană pe aici, căci sigur nu va veni nimeni prea curând, apoi nici semnal la telefon nu există. Of, de ce oare o fi construită mintea mea în ist mod care să adune o grămadă de gânduri negre!?
Ajungem la cazare după lăsarea întunericului. Mâine nu vreau să mai aud de vreun traseu.
