Cel mai înalt vârf din Carpații Orientali: Pietrosul Rodnei (2303 m)

Cu un an înainte urcasem pe vârfurile Ineu și Ineuț. Așa ne deschisesem noi apetitul de a urca pe vârfuri montane și de a merge pe creste. Între timp am aflat că tot în Munții Rodnei există un vârf și mai înalt decât aceștia 2, Vârful Pietrosul Rodnei. Cu cei 2303 m ai săi nu este doar primul din Munții Rodnei, ci este cel mai cel din Carpații Orientali. Așa că Vârful Roșu și-a pierdut locul de pe lista prioritară din această zonă, în favoarea Pietrosului Rodnei.

În mare, planificarea și desfășurarea excursiei s-au realizat cam în același fel. Am rezervat un weekend prelungit, ne-am strâns în aceeași locație, cam aceeași gașcă, cu mici diferențe. Pentru drumeție ne-am abonat 6, față de 7 anul anterior. Era totuși un weekend puțin mai prelungit, pentru că ascensiunea spre Vârful Pietrosul Rodnei o programasem pentru vineri. Sâmbătă urma să facem altă plimbare, până la Vârful Omu din Munții Suhard. Ca și anul anterior era un început de toamnă. Și toamna este uneori mai rece și mai umedă. Analizând prognoza meteo părea că vrea să ne ude și vineri și sâmbătă, parcă mai mult sâmbătă decât vineri. Lasă c-om vedea noi pe teren, că doar n-om sta la cabană să aflăm mai apoi că a fost frumos și meteorologul de serviciu n-a nimerit-o.

Vineri dimineața ne-am urnit foarte greu. Am plecat în cele din urmă spre Borșa, căci de-aici pornea traseul. Dar pe drum hai să oprim la benzinărie. Nu cred că aveam nevoie de benzină, ci mai de grabă de niște cafea pentru câțiva dintre noi care nu reușiseră încă să se trezească. Cred că era aproape ora prânzului când am ajuns în Borșa. Am urcat cu mașina o mică porțiune de drum, ca apoi să pierdem ceva vreme pentru a găsi un loc să lăsăm mașina. Și apoi nu mai găseam marcajul. Cu chiu cu vai am reușit într-un final să ne punem în mișcare pe făgașul care trebuie, dar nu fără ajutor. Ne-a îndrumat un țăran, după care am cam tras cu praștia, căci zona era cam părăsită de civilizație. Acum nu vă gândiți că traseul nostru era o potecă firavă pe care trebuie să stai cu ochii cât cepele că altfel fuge de tine de n-o mai prinzi. Nicidecum, era un ditamai drumul de mașină, că doar pe aici se face accesul la Stația Meteo Iezer.

Am pornit în sfârșit la deal. Însă nu suntem deloc în formă. Parcă ne ghidează vorba: "Pauzele lungi și dese, cheia marilor succese". Mai urcăm 50 de metri, ne mai odihnim 5 minute.

Și după fiecare curbă tot sperăm să mai vedem și altceva în afară de urcuș continuu fără măcar o priveliște.

Și colac peste pupăză a început și ploaia. Acum nu putem spune că ne-a luat chiar prin surprindere, căci vremea era destul de mohorâtă. Dar noi am sperat totuși să nu își facă apariția. Asta e, acum a venit, ne punem pelerinele și mergem mai departe. Bine că a venit o ploaie liniștită și nu a venit sora ei cea supărată, că altfel făceam rapid cale întoarsă. Ajungem la un izvor, oprim să completăm sticluțele cu apă; nu că am fi consumat prea mult din ele, dar e un motiv bun de repaus.

Acum mergem înainte cu speranța că ploaia ne va păsui. Moralul grupului scădea din ce în ce mai tare și unul câte unul începeau să încline balanța pentru întoarcere. Am ajuns în cele din urmă la prima deschidere, să mai vedem și în zare ceva, nu numai drumul și cerul de deasupra. Norii căzuți de greutatea apei ce-o cărau nu ne permiteau să vedem însă versantul muntelui. Și pe măsură ce urcam parcă și ploaia se întețea. Deja se adunaseră 4 voturi pentru întoarcere. Acum doar nu era să ne punem noi contra. Nu de alta, dar eram veniți toți cu aceeași mașină. Dacă noi 2 am fi continuat, ceilalți ar fi trebuit să ne aștepte la mașină câteva ore bune, cine știe, 3 - 4 - 5?! Una este când 2 - 3 persoane din grup îi așteaptă pe ceilalți pentru că, dintr-un motiv sau altul, nu au reușit să se alinieze cu majoritatea, și alta e când majoritatea așteaptă după 2 căpoși. Așa că hai să schimbăm sensul de mers.

O punem pe lista cu tentative nereușite, alături de Vârful Postăvaru, care ocupă prima poziție cu 3 încercări.

Cornelia nu era împăcată deloc. Nu am reușit să mai scot un zâmbet pe tot drumul de întoarcere și nici apoi până la cabană.

Nicio vorbă: "Lasă că data viitoare urcăm până sus" nu o putea mulțumi. Păi da, dar când va fi acea data viitoare!? Că nu e o locație prea apropiată de București, și noi ajungem cam rar pe aici. Avea întru totul dreptate. Atunci îmi tună prin cap ideea să mai încercăm o dată a doua zi, ca doar azi era de-abia vineri și spre București urma să plecăm duminică. Hai că ideea asta parcă desenase pe chipul Corneliei, undeva în colțul gurii, un zâmbet firav. Nu era ea prea încrezătoare că vorbesc serios și îi era teamă să se bucure prea devreme. Acum am spus-o, nu mai aveam cale de întoarcere. Când am aruncat ideea nu mă gândisem câte planuri avem de modificat pentru a o pune în aplicare. Hai să vedem dacă restul găștii este dispusă de a mai face o încercare. Nu îi vedeam prea încântați. Încercau să zică: "Da, dar să vedem cum ne simțim...". Răspunsurile astea începeau să o cam dezumfle pe Cornelia. Dacă ei nu vor să mai meargă, o să plecăm doar noi 2, o liniștesc eu. Gata, acum era vioaie de-a binelea.

Sâmbătă dimineață ne-am trezit în zori, după cum discutasem seara anterioară. Am bătut la ușa fiecărui posibil candidat. Fiecare din ei s-a dat lovit, ba cu febră musculară, ba cu entorsă, ba cu vreo durere de picior. Oricum nu aveam prea mari așteptări. Am primit însă împrumut mașina cu care mersesem ziua anterioară, lucru îmbucurător pentru că a noastră are garda joasă, iar drumul până la Borșa este înțesat cu gropi.

Acum fiind doar doi, ne-am pus în mișcare mai repede, am ajuns la Borșa, acum știam și care e drumul cel bun. Aș putea spune că ne-am mișcat foarte eficient. Vremea era destul de închisă, dar nu ploua serios. Era foarte asemănătoare cu ziua precendetă.

Am pus pelerina de ploaie doar pe rucsac.

Am ajuns numaidecât la Stația Meteo și Lacul Iezer.

Eh, nici chiar așa repede. Dar e așa plictisitor drumul ăsta încât nu ai ce povesti despre el și nici nu îmi aduc aminte să-l fi parcurs. Parcă am coborât din mașină, ne-am apucat de urcat și am ajuns la Lacul Iezer, cam atât mi-a rămas în minte. Bine că mai sunt pozele astea să îmi spună pe unde am fost, că n-aș putea spune că îmi aduc aminte.

Uite că ceva mai sus, după ce am trecut de limita pădurii, au început să apară și deschideri mai largi.

La Stația Meteo Iezer am făcut o mică pauză

să admirăm lacul

și versantul ce urma să îl urcăm.

Vedeam că traseul de urcat pornea de undeva prin stânga lacului, dar mergea pe curba de nivel până în dreapta lui, parcă special pentru a putea admira mai bine lacul din fiecare unghi. După asta probabil trebuia să urce cu adevărat, dar poteca nu prea reușeam să o deslușesc de la distanță.

Parcă, parcă vedeam mai sus niște drumeți urcând sau coborând, nu-mi dau seama încă. Hai că dacă mă uit mai cu atenție, parcă încep să se contureze și niște linii șterse ce urcă în zig-zag; trebuie să fie poteca bogată în serpentine. Sus însă ne așteptau norii. Hai că avem un pic de urcat.

Să continuăm. Până acum putem spune că urcușul a fost domol. Însă acum se compensează cu priveliștea. În mod sigur prefer să urc așa, chiar dacă e mai solicitant, însă pauzele sunt mult mai plăcute, reconfortante și nu-ți lasă deloc impresia că pierzi vremea.

Citisem despre Lacul Iezer că are forma României. Acum ajunsesem să mă conving că cele citite sunt chiar adevărate.

E posibil să fie și precum virusul minții, dacă din mai multe surse aflasem că trebuie să identific acea formă, creierul meu a lucrat să construiască acea convingere. Eu zic că seamănă, rămâne să vă dați și voi cu părerea.

Mai mult stăteam și admiram decât urcam. Înainte de fiecare serpentină mai opream să fac o poză. Și uite-așa m-am trezit pe aparatul foto cu aproape 100 de poze foarte asemănătoare.

Se văd serpentinele?

Sau poate aici?

Ne-am întâlnit pe drum cu o familie, mama, tata și fata lor. Se pare că drumeții ce-i văzusem de la distanță erau in coborâre. Cred că fata lor nu se împăca prea bine cu înălțimile, căci mai țipa din când în când la ele. Se pare că nu sunt singurul cu astfel de sentimente, însă aici nu îmi aduc aminte să fi simțit vreun fior de panică.

Am ajuns în creastă mai repede și mai lejer decât m-aș fi așteptat.

Însă aici am intrat parcă în zona polară. Până acum am urcat printr-un climat temperat, am stat sub aripa muntelui ocrotiți. Cum am scos capul la lumină ne-a lovit un vânt năprasnic ce trecea prin polarele noastre de parcă am fi fost în tricou și nici n-aveam unde să ne-ascundem. De voiam să scăpăm trebuia să ne întoarcem. Am făcut doi pași înapoi, cât să intrăm din nou la umbra muntelui, să ne facem curaj. Că doar n-om abandona acum când mai aveam o aruncătură de băț până pe vârf și se putea vedea refugiul de pe vârf.

Am scotocit prin rucsaci, am scos mănuși, căciuli, veste și pelerinele de ploaie. Altceva nu mai aveam de îmbrăcat. Le-am îmbrăcat pe toate și am pornit mai departe.

Acum era mult mai bine.

În 5 minute eram pe vârf. Dacă până acum vârful fusese înghițit de nori, acum, parcă prin minune, se luminase totul.

Și vedeam și orașul Borșa pe de-o parte,

și crestele Munților Rodnei pe de cealaltă.

Era chiar de vis. Încercam să ghicim care este Vârful Ineu și care este cresta de legătură.

Însă nu am ajuns la nicio concluzie. Erau prea multe creste, prea multe vârfuri și care mai de care mai înalte. Ne mai ajunseseră vreo 2 din urmă, astfel nu eram singuri pe vârf. Iar unul din ei se proțăpise pe acoperișul refugiului de nu puteai să faci o poză fără el.

Măcar ne-au făcut și nouă o poză împreună.

Ne-am învârtit noi ce ne-am învârtit, dar până la urmă ne-a pătruns frigul și nu mai puteam sta.

Am pornit înapoi împăcați că ne atinsesem țelul.

Am mai oprit din când în când să mai facem poze.

Ce-o fi găsit acolo ursulica?

Am ajuns destul de repede la Lacul Iezer. Aici am făcut pauza de masă, masă care nu ne-a lăsat frigul să o luăm pe vârf. După masă am pornit la vale pe drumul acela plictisitor, dar nu înainte de a mai arunca o privire înapoi spre vârf.

De data asta ne mângâia și soarele,

și ne-a mângâiat așa bine, încât până jos am lepădat și polarele, am ajuns la mașină în tricouri.

Între timp gașca rămasă la cabană făcuseră o plimbare până pe Vârful Omu, după cum era și planul. Însă am aflat că a fost o plimbare mai pentru leneși așa, au mers cu dubița până la baza vârfului și apoi au urcat 10 - 15 minute pe jos. Am fi vrut și noi să mergem, dar în mod cert nu am fi schimbat plimbarea noastră pe a lor.

Detalii
data vizitei
29 septembrie 2012
Etichete:
muntii rodnei
Comentarii