Vârful Omu îl aveam în plan să îl vizităm anul acesta, înainte de a urca pe Vârful Moldoveanu, să fie ca o tură de încălzire. Însă socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Și dacă nu l-am vizitat înainte, aproape că uitasem de el.
Se apropia un weekend cu vreme bună. Și dacă e vreme bună, atunci ne cheamă muntele. Și-așa mă cam ofticasem puțin pentru weekend-ul anterior când nu am ieșit la munte din cauza prognozei meteo nefavorabile, ca să aflu apoi din 2 surse că sâmbătă fusese o vreme superbă în Bucegi. Și pentru că ne dorim o tură de relaxare, ne propunem să mergem pe Vârful Omu. Traseul să fie cam așa: mergem cu mașina până la Piatra Arsă, pe jos până la Omu, coborâre până la Peștera, urcare la Babele (de preferat cu telecabina) și înapoi la mașină, la Piatra Arsă. Fără să ne chinuim prea tare, găsim și câțiva doritori să ne însoțească: Emilia care tocmai își cumpărase ghete și voia să le testeze în teren, Anca și surioara ei, Maria.
Sâmbătă dimineață pe la 6 și un pic urnim roțile din București cu direcția Sinaia - Piatra Arsă. Prindem răsăritul pe autostrada spre Ploiești.
Drumul fu destul de lejer. Pe la 8 și ceva intram în Sinaia. Încă vreo 40 de minute până la Piatra Arsă.
Cam gol pe aici.
Mai erau doar vreo 3 mașini parcate. Cred că de-abia de acum începe lumea să vină.
E o vreme cam închisă. Parcă stă să plouă. Zic să mai verificăm o dată prognoza. Răzvan ne asigură că a verificat el vremea și e frumos, nu plouă. Cu greu prinde și Cornelia o actualizare pe meteoblue și așa zicea într-adevăr.
Ne echipăm și pornim spre Babele.
Nu ca babele, ci spre Babele.
După vreo jumătate de oră de urcat vedeam Cabana Babele.
Cornelia zice: "Ia uite ce repede am ajuns!".
Nu cred că e chiar așa. Mai avem cred că vreo jumătate de oră de mers.
Și am mai făcut vreo 40 de minute.
Cabana Babele și Emilia.
Babele.
Sfinxul.
Interesant e să le vezi pe toate cu așa de puțini turiști. Mai ales Sfinxul nu îmi vine să cred că l-am prins fără personaje.
Facem o mică pauză. Obișnuit ca pe alte trasee mai puțin aglomerate, am ales locul doar după conformație. Însă am dat peste o mare de cioburi. Ne mutăm mai încolo iar cioburi. Of, măcar sunt mai puține și le putem îndepărta.
Să știi că mi se făcuse foame și este prima oară când nu avem șnițele sau chiftele la noi. Ghici ce, tocmai asta aș fi vrut acum să mănânc. Cică să-mi pun gura-n pod! Ia stai așa că Anca are șnițele. Coborâm gura din pod că Anca mă invită la masă. Uraa! 2 șnițele, 2 roșii și sunt asigurat pentru toată ziua.
Pornim mai departe?
Hai!
Mai scăpăm și de un rând de cojoace.
Ce am mers până acum însoțiți de vânt, acum parcă a venit fra-su ăla mai mare. Urci, urci, dar din când în când mai simți nevoia să te oprești pentru o mică pauză, dar nu prea găseai unde.
Așa că pauzele deveniră scurte și rare.
Trăsesem cu urechea la niște turiști ce vorbeau la Babele despre un curent puternic ce se formează pe traseu spre Vârful Omu, între Valea Cerbului și Valea dinspre Peștera. Pe ei era să îi dărâme o dată când mergeau pe acest traseu. Hm, nu-mi aduc aminte să fi observat existența unui astfel de curent când am trecut dățile trecute pe aici. Însă acum, când am văzut Colții Morarului, m-a împins în lateral. Ăsta să fie oare?
Fetele rămaseră în urmă să pună la loc cojoacele de-abia lepădate. Eu am preferat să trec mai repede prin zona de zgribău, că doar curentul ăsta trebuia să fie doar local. Și oricum Răzvan era deja îmbrăcat de iarnă. Ajung în dreptul barăcii unde se bifurcă traseul în varianta de iarnă și cea de vară. Aici era calm așa că mă opresc să aștept și restul găștii.
Din urmă mă ajunge un cuplu și băiatul mă întreabă: "Pe care traseu trebuie să mergem? Pe traseul de iarnă sau pe cel de vară?". M-a încuiat! Cred că fața mea era foarte expresivă și și-a dat seama că nu asta a vrut să întrebe. De fapt, voia să afle dacă e periculos traseul de vară.
I-am răspuns că e periculos traseul de vară dacă mergi iarna, că se pot produce avalanșe. Au plecat.
Vin și fetele îmbrăcate bine. Na că acum trebuie să mai dea jos din haine!
- Uite acolo trebuie să ajungem, le arătăm Emiliei și Mariei.
- Păi nu e departe!
- Nu e, doar vreo oră jumate de mers!
- Așa mult? Pare mai aproape.
Ne reîntâlnim cu traseul de iarnă ce cobora din stânga. Facem o mică pauză aici.
Mecetul turcesc.
Cam atât mai avem de parcurs până la Cabana Omu.
Asistăm la o sesiune foto în care o domnișoară mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată se afișa în fața camerei foto în diverse posturi imitând parcă revistele de modă. Dacă vrei să dai bine în poză trebuie să faci și sacrificii. Nu aș fi făcut asemenea sacrificiu de bunăvoie. Parcă mă prindeau frisoanele numai uitându-mă la ea. Sau poate nici ea nu făcea asta de bunăvoie!
Vrei și tu, Emi?
Să continuăm! Ceva mai încolo ne întâlnim cu traseul ce urca dinspre Peștera. Uite pe aici o să coborâm noi!
Urmează ultimele 45 de minute de urcare puțin mai pronunțată până la Vârful Omu.
Erou căzut la datorie.
Aglomerație mare aici. De fapt, așa a fost de fiecare dată când am venit aici.
Vântul ăsta este nesuferit tare. Am făcut turul cabanei
și nu am găsit niciun locșor mai la dos. Iar în cabană stăteau oamenii ca sardinele. Poate aș fi consumat și eu un ceai cald aici. Dar coada de vreo 20 de persoane m-a făcut să mă răzgândesc imediat. Din același motiv nu am consumat nimic nici când am fost la Cabana Curmătura.
Consumăm din ghiozdan una - alta și ne grăbim să plecăm că nu mai suportam vântul.
Am coborât în viteză puțin mai jos pe traseu până am rămas acompaniați doar de vântul ăla micu'.
Acum putem merge și noi ca oamenii. Ce de drumeți în mânecă scurtă! Nu cred că știu ce vâj îi așteaptă sus.
Poate am fi tras o fugă și pe Vârful Bucura Dumbravă, dacă nu era viforul ăsta.
Începem coborârea spre Peștera.
De acum totul este nou pentru noi.
Ne intersectăm cu o turmă de oi. Câinii lipsesc. Asta e chiar îmbucurător.
Și coborâm și tot coborâm.
Parcă n-aș vrea să urc pe aici, știind că există altă variantă mai lejeră.
De coborât e cu totul altceva.
Trecem pe lângă un curs de apă și o mică cascadă. Asta să fie oare Cascada Obârșia!?
Mai coborâm puțin și îmi arată Cornelia privind înapoi un perete stâncos pe care se vedeau doar urmele unei cascade destul de înalte. Hai că imaginea asta îmi pare ceva mai familiară. Cred că am văzut poze care seamănă mult prea tare cu această locație. Sigur ăsta e locul unde probabil doar primăvara curge o cascadă.
Cam ăsta a fost principalul motiv pentru care am vrut să facem acest traseu, ca să vedem Cascada Obârșia. Oricum mă cam așteptam să nu aibă apă.
Încercăm să împingem bolovanul ăsta la vale?
Ne continuăm drumul de coborât. Panta de coborâre se mai accentuă destul de tare, înainte de a se domoli.
Mă așteptam ca după fiecare curbă să vedem Hotelul Peștera și telecabina.
Și m-am păcălit așa de vreo 2-3 ori. Se cam apropia ora 17 și nu mai ajungeam.
Ultima telecabină de urcare urma să fie la 17:30, însă parcă nu m-aș baza pe faptul că vom prinde ultima telecabină.
Hai că se vede telecabina, deci ne apropiem. Mai facem o curbă și tot nu vedeam Hotelul Peștera.
Încă o curbă și apoi intrăm pe drum forestier.
Asta e cam ultima porțiune de drum. Ne cam apropiem de civilizație.
Ajungem la telecabină. Aici erau foarte multe mașini parcate. Cred că este o alternativă bună de a urca de aici la Babele, iar la coborâre vizitezi și Peștera Ialomicioarei. Bănuiesc că nu se compară cu aglomerația de la telecabina spre Bușteni. Doar ce intrăm în clădire și suntem luați din zbor, de pe scări dacă avem bilete, dacă vrem doar dus, câte persoane, luăm biletele, urcăm în telecabină și pornim.
În 10 minute eram sus. Acum am putea face o pauză la căldurică. Noi 3 am preferat să luăm pauza afară. Căldura aia nu am considerat-o prea bună în acest moment, având în vedere că mai avem ceva de mers prin frig.
După vreo 20 de minute ne reunim. Ne-am regăsit în cele din urmă, în ciuda lipsei semnalului. Acum să pornim spre mașini. Însă Răzvan se pare că avea alte planuri, redescoperise joaca în praf cu pietricele și noi eram perturbatorii. Cu greu am reușit să îl punem în rucsac. Apoi am pornit mai mult în goană spre mașină și nu m-am mai oprit. Pe de-o parte era vinovat frigul, care mă cam prinsese pe la mâini și apoi nu prea mai vedeam alternative pentru a-l face pe Răzvan să uite. Astfel s-a făcut liniște în câteva minute, însă mâinile mi s-au încălzit abia pe la mijlocul drumului. Ce să mai aștept acum, când bebe zice: "Hai, tati, hai!"
- Unde sunt fetele?
- Pai au rămas în urmă. Le așteptăm la mașină.
Ajungem la mașină. Îl instalez be Răzvan la căldurică și așteptăm.
Aveam în plan să rămânem peste noapte în Sinaia și a doua zi să mergem la Stâncile și Mănăstirea Sfânta Ana. Anca și Maria erau fixate să ajungă acasă în seara asta. Răzvan zicea și el că vrea: "acasă 'a noi". Așa că am pornit cu toții spre casă.
