Retezat! Când zic Retezat mă trece așa un fior... de bucurie. Am fost o dată în Retezat și de atunci mi-a rămas gândul la el. Ne-a plăcut enorm. Și Răzvan a rămas cu amintiri plăcute de acolo și nu avea decât 2 ani. Știam că până pe la 4 ani copiii au memoria foarte volatilă. Cred că experiența la cort, interacțiunea cu domnul salvamontist și faptul că a dormit pe malul Lacului Bucura l-au impresionat foarte tare. Și-acum își mai aduce aminte de para, cartofii prăjiți și supa primite de la salvamont, când îl întreb despre Lacul Bucura. Ne propusesem să venim mai des, măcar o dată pe an. Dar ploile au reușit să ne cam strice apele. Imediat în primăvara următoare s-a stricat drumul de acces spre Poiana Pelegii. Nu, nu aveam de gând să mă bag la un traseu de 6 ore până la Lacul Bucura, cu cortul în rucsac și cu Răzvan mai mult în spate decât pe jos. Apoi să stăm 2-3 zile la cort fără el nu se pune problema. Mult timp mi-a părut rău că nu am mai făcut un extra-efort atunci ca să ajungem și pe Vârful Păpușa. Am tot sperat că se va repara drumul. Când am văzut cât de grav "avariat" este, din filmările bicicliștilor care au trecut pe acolo, am zis că trebuie să ne căutăm altă variantă, că așteptăm degeaba. Ținta principală era să urcăm pe Vârful Păpușa. Cum putem face să urcăm și să coborâm în aceeași zi? Cu Răzvan nu se mai pune problema să mergem că este mult prea lung traseul. Așa că va rămâne cu mămăița la locația de cazare.
Ce variante de teraseu avem pentru a ajunge pe Vârful Păpușa? Varianta cea mai scurtă cred că ar fi de la Stâna de Râu, însă accesul până acolo se face pe un drum forestier care este practicabil doar cu mașini 4x4 cu garda înaltă. Nu avem așa ceva. Iar traseul de la Stâna de Râu spre Vârful Păpușa trece pe la Porțile Închise, porțiune care nu este de mine.
Dinspre Cheile Buții ar trece un traseu pe la Poiana Pelegii, dar mi se pare destul de lung ca să poată fi făcut dus-întors într-o singură zi. Să nu uităm că nu suntem maratoniști.
Apoi ar fi varianta clasică, din Cârnic, pe la Cabana Pietrele, spre Lacul Bucura și apoi spre Vârful Păpușa. Doar că drumul până la Cârnic știam că este plin de găuri și nu eram sigur dacă mi-aș chinui mașina pe acolo. Și totuși aceasta ar fi cea mai bună variantă. Poate găsim pe cineva să ne ducă cu mașina lui până la Cârnic, contra cost, așa cum am mers de la Nucșoara până la Stâna lui Burnei, când am urcat pe Moldoveanu. Am găsit niște numere de telefon de la niște microbuze și mi le-am notat. Apoi am găsit o informație oficială că drumul până la Cârnic a fost asfaltat, mai puțin ultimii 2 km, porțiune care este pietruită și poate fi parcursă de orice mașină, dar cu atenție sporită. Păi în cazul ăsta cred că o să ne descurcăm cu mașina noastră. Trebuie să studiem mai atent harta traseelor pentru a găsi varianta optimă de urcare, apoi de coborâre, pentru că urcatul mai întâi pe Vârful Peleaga, coborât în Șaua Pelegii și apoi urcat pe Vârful Păpușa mi se pare un pic cam istovitor și nu ținem neapărat să mai urcăm încă o dată pe Vârful Peleaga.
Am ajuns la următoarea variantă de urcare:
- bandă albastră: Cârnic -> intersecție triunghi albastru (~4 km; +350 m (1014 m - 1373 m); 1,5 h)
- triunghi albastru: intersecție triunghi albastru -> intersecție triunghi galben (~1 km; +150 m (1381 m - 1528 m) ; ~0,5 h)
- triunghi galben: intersecție triunghi galben -> Șaua Pelegii (~6 km; +750 m (1534 m - 2271 m) ; ~3 h)
- bandă roșie: Șaua Pelegii -> Vârful Păpușa (~1 km ; +250 m (2271 m - 2508 m) ; ~1 h)
Total: 12 km; diferență de nivel +1500 m; 6 h
Dacă ne dorim să facem un circuit, am putea opta pentru această variantă de coborâre:
- bandă roșie: Vârful Păpușa - Șaua Pelegii (~1 km ; -250 m ; ~1 h)
- cruce roșie: Șaua Pelegii - Lacul Galeș (~3 km ; -450 m/+150 m ; ~1 h)
- cruce roșie: Lacul Galeș - intersecție triunghi albastru (~4 km ; -450 m ; ~1 h)
- triunghi albastru: intersecție triunghi albastru - intersecție bandă albastră (~0,3 km; - 50 m;)
- bandă albastră: intersecție bandă albastră - Cârnic (~4 km ; -350 m ; ~1 h)
Total: 12,5 km; ~4 h
TOTAL (urcare + coborâre) : 24,5 km; 10 h; diferență de nivel 1650 m
Pentru o economie de energie putem coborî tot pe unde am urcat și vom avea de urcat cu 150 m mai puțin. Dacă diferența asta ar fi fost între 850 și 1000 nu cred că era o mare problemă, dar fiind diferența de la 1500 la 1650, cred că am simți-o din plin.
Cred că am obținut un traseu realizabil. Nu cred că am făcut prea multe trasee comparabile în trecut. Poate doar atunci când am urcat pe Vârful Negoiu. Însă altă variantă mai scurtă pentru o tură de-o zi nu văd să mai fie.
Ne luăm cazare în Hațeg. Dacă tot plecăm spre Hațeg cu 1 zi înainte, ne permitem să mai facem un detur pe Transalpina.
Răzvan va rămâne cu mămăița la cazare, cât timp noi ne vom aventura pe munți.
A doua zi ne trezim dimineață devreme și pornim spre Cârnic. Drumul a fost surprinzător de bun. De teama că mai încolo se va strica, cum am intrat în Cârnic, am oprit la primul semn de parcare, chiar dacă a trebuit să plătim 10 lei pentru o zi de parcare. Dacă am fi știut că putem lăsa mașina ceva mai încolo, la capătul localității, chiar înainte de a începe drumul forestier interzis accesului public, unde era o parcare gratuită, cu siguranță acolo am fi lăsat-o. Nenea ce ne-a luat banii pe parcare ne-a vândut și o hartă cu traseele din Retezat. Am sperat să fie una revizuită cu traseele actualizate, dar nu a fost chiar așa.
Suntem gata de plecare!
Pe jos se văd urmele ploilor abundente din ultimele zile. Azi însă ar trebui să fie soare și frumos, că doar de-aia am venit. Nu băteam drumul până aici dacă nu ar fi anunțat o prognoză meteo favorabilă pe parcursul întregii zile, cu șanse de ploaie foarte mici.
E destul de răcoare. Asta și pentru că este foarte dimineață, destul de târziu ajungând soarele pe aici și pentru o perioadă nu foarte lungă. Pădurea protejează destul de bine.
Uite-aici am fi putut lăsa mașina și locuri ar fi pe alese. În mod sigur, dacă vii mai târziu, nu vor mai fi așa multe opțiuni, doar imaginația ți-ar fi de ajutor să parchezi pe la orele prânzului. M-aș întoarce să îi cer lu' nenea ăla banii înapoi și să aduc mașina să o parchez aici. Și i-aș da înapoi și harta că m-a păcălit că este nouă, în timp ce ea este editată în urmă cu 3 ani, adică la fel ca cea pe care o avem acasă. Dar lasă! Să ne vedem de drum, să nu mai pierdem vremea, că avem destul de mult de mers.
Prima porțiune de drum este destul de lejeră, parcă să ne dea răgaz să ne facem încălzirea.
Traseul merge pe malul unui râu, pe drumul forestier care devine din ce în ce mai accidentat.
Cu un așa mastodont să tot mergi pe drumul ăsta.
Acesta este probabil principalul mod de aprovizionare a Cabanei Pietrele. Alții folosesc cai, măgari pentru această operațiune, aici lucrurile sunt la alt nivel.
Ajungem la o bifurcație. Spre stânga este Cabana Gențiana, spre dreapta este Cabana Pietrele.
Am studiat destul de bine harta cu trasee în prealabil. Aici este momentul unde ar trebui să părăsim traseul spre Cabana Pietrele (bandă albastră) și să continuăm spre Gențiana (triunghi albastru). În mod sigur ăsta e punctul. Și gps-ul este de acord cu mine. Doar că traseul spre Gențiana nu pare să aibă niciunde vreun triunghi albastru. Nu-i problemă, ne-om descurca cu gps-ul dacă marcajul este rar. Și oricum nu am avea decât vreo 15-20 de minute de mers pe el. Însă în felul ăsta am face economie de vreo jumătate de oră față de traseul pe la Pietrele.
Coborâm de pe forestier, spre malul apei.
De aici pare-se că vom continua prin pădure. Dar mai întâi ar trebui să traversăm un pârâiaș.
O nimica toată. Urmează ăl mai mare. Acesta pe unde!? Sigur pe aici e traseul? Uite pe malul celălat este indicator pe copac. Deci pe aici trebuie să trecem. Cred că a existat odată un poduleț și acelea trebuie să fie rămășițele lui. Hai că până pe o insuliță din mijlocul râului ne-am descurcat să ajungem
În continuare nu mai văd nicio variantă cu șanse mari de reușită. Pietrele sunt rare, înguste, înclinate și ude. Niciun traseu posibil nu îmi inspiră încredere. Acestea nu sunt suficient de apropiate unele de altele pentru a testa aderența sprijinindu-mă pe piatra anterioară. Nici nu pot acoperi dintr-o singură săritură toată lățimea de râu rămasă. Curentul de apă este destul de puternic, iar adâncimea apei nu este de neglijat. Bag unul din bețe în apă și mă surprinde puțin puterea curentului, nu reușesc să ating fundul râului că apa mi-l împinge cu viteză în aval. A doua oară sunt pregătit să împing contrar curentului și reușesc să verific adâncimea. Nu este foarte mare, dar tot mi-ar ajunge până la genunchi. Apoi, odată ajuns în apă, nu vei putea rămâne în picioare, curentul va avea grijă de asta, după cum mi-a arătat când am introdus prima oară bățul de trekking în apă. Parcă nu aș vrea să fac baie așa de dimineață, chiar de la începutul traseului. Cornelia are ceva mai mare încredere în forțele proprii și ar înclina să traversăm pe aici. Mai arunc un ochi să analizez, de data asta nu mă mai întrebam dacă am putea trece, ci pe unde ar fi riscul cel mai mic. Genunchii au început să-mi tremure. Neah, organismul meu nu mă lasă. În situația asta, cu acest tremurici în picioare, îmi cresc enorm șansele de alunecare. Gata, asta e, ocolim pe la Cabana Pietrele. Hai că nu e un capăt de țară! O să avem o întârziere de jumătate de oră. Calculasem inițial că vom ajunge înapoi cu vreo 2 ore înainte de lăsarea întunericului, așa că avem de unde să mai întârziem puțin. Poate nu vor mai apărea și alte lucruri neprevăzute.
Continuăm pe forestier.
Nu mergem mult și vedem o scurtătură indicată la stânga spre Cabana Pietrele. De fapt chiar pe aici este traseul marcat. Așa că părăsim forestierul și intrăm în pădure. Urcușul este un pic mai accentuat, dar economisim puțin timp. Nu după mult ajungem într-o poieniță, unde tocmai își strângeau corturile niște turiști străini. Vai dar n-aș sta aici la cort, așa aproape de pădure cu toată fauna ei. Acesta chiar este loc de campare. Pe semne că am ajuns deja la Cabana Pietrele. Dincolo de poieniță apare o căbănuță, ascunsă binișor în pădure. Puțin mai încolo mai apare una. Și pe stânga și pe dreapta mai multe cabane. Toate au pe ușă câte un număr.
Acesta cred că este camping de căsuțe Pietrele, că nu le poți numi Cabana Pietrele, fiind mai multe. Arată binișor, nu par să aibă foarte multe paturi în interior, cred că maxim 4. Hai că în varianta asta mi-ar surâde și mie ideea de a veni să petrecem vreo 2 zile aici.
Nu ne oprim că ar părea că le violăm intimitatea celor cazați aici. Traversăm o pasarelă
și abia acum ajungem la adevărata Cabana Pietrele.
Căutăm cu privirea niște indicatoare ca să vedem încotro și apoi ne continuăm drumul.
Mai multe marcaje merg în aceeași direcție. Intrăm din nou în pădure. Ne despărțim rând pe rând de fiecare din marcaje până rămânem doar cu al nostru, triunghi galben.
Pe acesta îl vom urma până în Șaua Pelegii, cea care face legătura între cele 2 piscuri ce depășesc pragul de 2500: Vârful Peleaga și Vârful Păpușa.
Ah, de ce trebuie să coborâm, ca să urcăm din nou?! Uite aici ne intersectăm cu scurtătura spre Gențiana, pe care am ratat-o din cauza podului rupt. Nu am mai fi avut nici de urcat suplimentul acesta pe care tocmai l-am coborât.
Traversăm iar un poduleț.
Pădure,
pădure
și iar pădure.
Începem să urcăm pieptiș, tot prin pădure.
Mă mai uit din când în când la gps ca să văd cât am mai câștigat în altitudine. Nu am ajuns nici la jumătate, așa că nu avem voie nici să ne gândim la oboseală. Dar totuși mai avem mult de urcat așa?
Nu mult. Urmează o porțiune mai domoală, dar foarte lungă.
După 1 oră de mers nu mai urcasem nici 100 m, în timp ce jumătatea de oră anterioară urcasem vreo 200 m. Acum stau să mă gândesc dacă nu aș prefera mai scurt, dar mai intens, decât să petrec 1 zi interminabilă tot mergând.
Nici prea repede nu putem merge căci iarba ascunde adevărate mlaștini sub ea. Se vede că a plouat serios în ultima vreme.
Doar ce mi-am adus aminte de ciobanul din Iezer care zicea că toată vara a prins doar 5 zile fără ploaie, așa trebuie să fi fost și pe aici.
Și pârâiașele s-au mai umflat și ne-au furat poteca, lăsându-ne doar câțiva pași pe marginea stâncilor.
Facem pasul mare să traversăm apa din piatră în piatră, ne ajutăm de bețe, luăm puțină apă la galoși și trecem mai departe.
Mai scufundasem una din ghete și în mlaștinile de mai devreme, când am simțit doar puțin rece. Nu avea ce să fie decât apa ce-și găsise o cale de acces spre ciorap. De data asta, protejând piciorul atins deja de apă, l-am submersat pe celălalt. Și când zic submersat înseamnă că l-am băgat în apă până la șnur. Nu a fost decât 1 secundă, însă am simțit apoi cum se umezește totul în interiorul ghetei. Nici Cornelia nu a scăpat neatinsă de apă, însă la ea nu a pătruns în interior. Se pare că salomonii mei dragi și-au cam pierdut impermeabilitatea.
Încălțările astea mi-au picat cu tronc din primul moment în care m-am urcat în ele și nu le-am mai pus înapoi pe raftul magazinului; de atunci m-au însoțit la absolut toate ieșirile la munte. Nu sunt pregătit să renunț încă la ele, mă simt la fel de confortabil în ele ca și în prima zi în care le-am probat. De acum le voi purta precum niște ghetuțe de drumeție normale, permeabile.
Și totuși ai Corneliei sunt mai în vârstă. O fi avut mai mare grijă de ei. Eu am dat cu ei de toate stâncile. Nu o să îmi fie prea plăcut în continuare să merg așa ud, mai ales că nu am ajuns nici la jumătatea drumului, dar măcar nu am ajuns să fac fleoșca, fleoșca, ca altă dată, la coborâre de pe Vârful Lespezi. Chiar așa, nu am ajuns încă la jumătatea drumului?
Eu zic că trebuie să fi ajuns.
Continuăm parcă șerpuind printr-un teren mlăștinos. Umblăm mai mult în plan orizontal. Măcar am ieșit din pădure și avem deschidere spre vârfurile înconjurătoare.
Suntem într-o vale înconjurați de creste; tot îmi vine să îi zic covată, în loc de căldare. Aceasta trebuie să fie Valea Rea și noi mergem pe lângă Tăurile din Valea Rea.
Pe sus nu prea reușesc să identific mare lucru. Ia stai așa! Creasta aia zimțată cu ce semănă?
Cu niște dinți!? Păi trebuie să fie Colții Pelegii. Și dacă ăia sunt Colții Pelegii, atunci în spate este chiar Vârful Peleaga.
Urcăm pe o movilă aflată puțin mai ridicată peste media văii. Pierdusem marcajul. Unde a fost ultimul marcaj văzut? Păi în urmă cu vreo 100 m. Putem spune cu siguranță că acolo sus e șaua unde trebuie să ajungem. Se vede și poteca ce taie în diagonală versantul. Dar nu prea mai văd marcaje care să meargă în direcția aia. Urcând în acest loc mai înalt ne-ar putea oferi o imagine mai bună asupra terenului. Nu ar fi o mare problemă să ajungem acolo, dacă terenul nu ar fi acoperit cu așa multe bălți, altfel am lua-o pe de-a dreptul. În vârful dealului dăm nas în nas cu un câine ciobănesc. Și noi și el am fost foarte surprinși de întâlnire. I-au trebuit câteva secunde să își revină, dar și când s-a pus pe hămăit. Au răsărit ca din neant și frații lui. Unde să ne mai îndepărtăm acum, ca am intrat fix în teritoriul lui. Noroc că la doi pași mai încolo moțăia în iarbă și domnul cioban. I-a liniștit destul de repede. Foarte ascultători cățeii ăștia. Dar bine au mai stat ascunse oile astea la păscut, căci nu le-am văzut deloc până a ajunge aici.
Dacă tot l-am găsit pe nenea oierul, zic să îl întrebăm de traseu. Nu aveam prea mari speranțe că ne va zice de marcaj, dar după ce ne-a chestionat unde vrem să ajungem, ne-a arătat și unde e ținta noastră finală, pe care nu aveam habar pe unde-o fi, și cea mai apropiată stâncă cu marcaj. Ziua bună, om bun!
Scăpăm în sfârșit de terenul ăsta mlăștinos. Începem să urcăm pe costișă.
Încep să simt din nou câștigul în altitudine. Însă a apărut și oboseala. Facem pauze mai dese.
Ajungem în Șaua Pelegii.
E nevoie de o pauză ceva mai lungă.
Aici e o răscruce de drumuri.
Dacă până acum nu am văzut țipenie de om, exceptând ciobanul, care putem considera că făcea parte din peisaj, acum, în mai puțin de jumătate de oră, ne-am întâlnit cu vreo 3-4 grupulețe de câte 2 și unul solitar. Niciunul nu avea în itinerariu traseul nostru pe unde am urcat. Oare de ce?
Am făcut destul de mult timp până aici, mai mult decât am estimat. Suntem cam la limită cu timpul și nu am ajuns încă. Mai avem ascensiunea finală. Parcă nu mai reușesc să îmi adun forțele să pornesc mai departe. Simt că oricât aș mai sta, tot nu ar fi suficient. Iar în față este de urcat serios.
Îmi aduc aminte de urcușul spre Viștea Mare. Tot la fel eram de dărâmat, cu energia la pământ, iar portiunea ce urma era una foarte consumatoare de resurse. Acum cred că stau ceva mai bine ca atunci, nici nu-mi trece prin cap să abandonez. Hai să mergem la deal!
Cornelia o luase puțin înainte.
Nu înțeleg de unde mai are atâta energie. Eu mai făceam câțiva pași, mă mai odihneam puțin și tot așa.
Degeaba încercam eu să măresc un pic cadența, să o ajung, că nu aveam nicio șansă.
Cornelia era precum sportivii adevărați, în apropierea liniei de finiș sprintează mai ceva decât a făcut tot traseul.
De parcă până acum s-ar fi relaxat, nu ar fi urcat alături de mine. Adevărul e că uneori simt că obosesc mai tare dacă merg într-un ritm mai lent decât ritmul meu normal. La un moment dat o pierdusem din raza vizuală, se îndepărtase destul de mult. Gps-ul ce mai zice? Hai că nu mai e mult! Ca altitudine aproape că am ajuns. Mai e doar o aruncătură de băț. Uite, Cornelia deja a ajuns!
Ușor, ușor ajung și eu.
Nu mai am energie nici măcar să îmi arăt bucuria.
Vârful Păpușa!
Ups! Mă cuprinde un fior de teamă de înălțime.
Trebuie să mă așez! Doar așa pot privi spre Vârful Mare și spre Porțile Închise.
În spate, în direcția de unde am venit, se vede Vârful Peleaga. Este singurul mai sus decât noi în zonă.
În dreapta, ceva mai departe este Vârful Retezat.
Chiar ne gândeam ce bine ar fi dacă ar avea cine să ne facă și nouă o poză,
că la orizont apar 2 siluete. Erau 2 maratoniști. Se antrenau. Erau campați la Lacul Bucura, urcaseră pe Vârful Peleaga, apoi s-au dus spre Lacul Galeșu, au urcat pe Vârful Mare, s-au întors pe la Porțile Închise
până aici și aveau de gând să meargă în continuare spre Custura, mai departe până nu știu unde, coborau în Poiana Pelegii și înapoi la Lacul Bucura. Wow! Atât am putut să zic. Și nu aveau decât câte un bidonaș de 1 l de apă la ei.
Ce-aș mai sta aici să admir!
Dar un sentiment de nesiguranță nu-mi dă pace. Mă uit cu puțină îngrijorare și la norii ăia. Așa că amânăm tradiționala masă de pe vârf, să o luăm în Șaua Pelegii.
La vale merge mult mai ușor.
Și sentimentul de teamă a dispărut ca prin minune.
Acum îmi permit să admir peisajele cu tot sufletul.
Peisajul ăsta îmi aduce aminte de Cele 7 Lacuri din Munții Rila.
Ajungem înapoi în șa. Să mâncăm mult-așteptata masă!
Și-acum înapoi! Nu ne permite timpul să încercăm un traseu nou de întoarcere, pe la Lacul Galeșu. Pe de-o parte este în mod cert mai lung, apoi nu îl cunoaștem. Pe acesta, pe care am venit, măcar îl cunoaștem. Ar fi fost frumos să vedem și Lacul Galeșu. Dar trebuie să mai lăsăm și pentru altă dată. Urmează un traseu lung și plictisitor. Măcar avem numai de coborât.
Aproape numai de coborât. O să mai avem doar puțin de urcat, după ce trecem podul ăsta.
La Cabana Pietrele ne așteaptă și o vulpiță cu burta lipită de spate de foame.
Nu zăbovim prea mult, continuăm. De data asta ratăm scurtătura prin pădure, așa că urmăm varianta ocrotitoare, pe forestier. Mi se cam împleticesc picioarele la întoarcere, măcar porțiunea asta nu mai pune dificultăți.
Hai că ne-am încadrat destul de bine în timp.
Sau mai bine zis la limită. Am ajuns cu ultimele raze de lumină la mașină. De-acum are voie să se întunece, până ajungem înapoi la cazare.
A doua zi ne propunem să le arătăm și lui Răzvan cu mămăița pe unde am fost noi, într-o plimbare până la Cascada Lolaia. Ieri am trecut pe lângă ea fără să o vedem, în primul rând pentru a economisi timp și apoi pentru că ne propusesem oricum să venim azi și cu Răzvan, fiind un traseu foarte ușor.
Dar înainte de asta mergem să vizităm Mănăstirea Prislop, ca să vadă și mămăița mormântul lui Arsenie Boca.
Ne îndreptăm spre Cârnic. De data asta știm unde să parcăm gratuit. Și facem o plimbare foarte plăcută, chiar relaxantă
până la Cascada Lolaia.
Legenda spune că demult tare, la un sfârșit de vară, o frumoasă ciobăniță cu numele Lolaia, cobora cu oile din Retezat spre sătucul ei Nucșoara. Dintr-odată, parcă venită de nicăieri, o arătare uriașă și înfricoșătoare s-a abătut asupra turmei și, cu mare lăcomie, a mâncat toate oile. Pe loc, de frică, cosițele aurii ale fetei au albit, iar ea s-a aruncat în valea de lângă drum. În locul unde s-a aruncat, s-a făcut o gaură adâncă în stâncă, iar apa pârâului a format o cascadă. Și acum, la Cascada Lolaia, se văd cele două cosițe despletite ale fetei, curgând ca două șuvoaie argintii.
Acum ne putem îndrepta mulțumiți spre casă. Am urcat și pe al doisprezecelea vârf ce depășește 2500 m de la noi din țară.
A mai rămas doar Cornul Călțunului, dar acolo nu îmi vine să merg. Am urmărit niște înregistrări de pe traseu. Nu m-au speriat așa tare. Poate o să îmi fac vreodată curaj și însoțit de vreun ghid montan cu experiență, care să aibă și ceva echipament, o să reușesc să ajung și acolo. M-a intrigat mai tare faptul că au pus plăcuță cu numele lui acolo, în timp ce pe alte vârfuri mai accesibile nu există.
