După ce am urcat ieri pe Vârful Retezat, azi se cade să facem un traseu mai scurt. Și asta din 2 motive: primul ca să ne mai relaxăm puțin, să dormim până mai târziu și al doilea ca să ne mai rămână ceva timp de ieșit la plimbare pe undeva și cu Răzvan și mămăița. Dintre traseele pregătite pentru zona asta ar fi doar 2 mai scurte: Vârful Piatra Iorgovanului și Vârful Oslea. Cele 2 vârfuri sunt vizavi unul de celălalt peste drumul DN66A, iar punctul de plecare pentru ambele trasee este Cabana de vânătoare Câmpușel. Spre Vârful Oslea nu prea mi-e clar dacă există traseu marcat, nici dacă există vreun panou cu numele vârfului ca să știi și tu unde ai ajuns. Astfel am ales Vârful Piatra Iorgovanului, către care ne va îndruma marcajul triunghi roșu și pe care există panou.
Dimineață ne trezim fără ceas de data asta. Avem doar jumătate de oră de mers cu mașina. Oprim la Câmpușel, pe stânga este cabana de vânătoare, noi avem treabă spre dreapta, căci încoace este Retezatul Mic și traseul nostru de azi.
Fix lângă panoul de informare și indicatorul de traseu erau oprite 2 microbuze cu numere de Cehia și erau îngrămădite vreo 8 corturi.
Un nene se plimba pe lângă ele, de parcă își făcea rondul de pază. Am gândit că or fi făcut cu rândul de veghe, dar de cine să se păzească? De urs?! Sau de om!? Dar nicio clipă nu m-am gândit că nu mai e nimeni în corturi, crezând că oamenii nu s-au trezit încă. Aveam să descopăr puțin mai târziu că toată gașca era plecată pe traseu, pe același traseu pe care mergeam și noi. Înseamnă că omul a rămas de pază la corturi. Mi se pare un fel de pedeapsă asta, dar poate este șoferul și nu-i place să urce pe munte. Tot nu se leagă lucrurile, daca e plătit ca șofer, atunci de ce ar accepta să doarmă în cort!? Abia la coborâre aveam să legăm mai bine informațiile, când ne-am întâlnit cu același domn alături de fiica lui. Deci dumnealui a fost prea matinal pentru fiica lui, astfel au plecat pe traseu mult mai târziu. Dar nici pe traseu parcă nu prea îi trăgea ața să meargă. Și totuși urcaseră mai bine de juma de traseu când au decis că e suficient și au schimbat sensul de mers.
Parcăm și noi mașina puțin mai încolo, la umbra copacilor, gândind să nu se încingă prea tare până ne-om întoarce. Mai era o mașină parcată aici.
E bine că nu vom fi singuri pe traseu. Când eram gata de plecare, mă uit în sus și văd sub ce copac am parcat. Un flux neuronal s-a deplasat imediat la un sertăraș de memorie, îl deschide și îmi arată imaginea Pumiței noastre când am parcat-o în stațiunea Parâng, tot la umbra unui brad. Avea brăduțul ăla de-a rășină de ne-a dat și la pachet, doar că am observat abia la spălătorie și a fost un pic cam târziu, căci apucase rășina să își facă loc în vopsea. Am stat un pic pe gânduri dacă să o mut, dar am ales să o las acolo.
Pornim la drum.
Credeam că mai departe de panoul ăsta e accesul interzis, dar de fapt acesta este drumul de acces la locul de campare.
Noi părăsim drumul de mașină, continuând prin iarbă, spre dreapta. După vreo 200 m intrăm în pădure.
De acum o ținem tot prin pădure.
Bineînțeles că și urcăm. Din loc în loc, pe trunchiuri tăiate de copaci, găsim ciuperci deja culese, doar să le strângi în desagă.
Ăsta îl consider un semn bun. Înseamnă că a trecut cineva înaintea noastră pe aici și a mai anunțat animalele pădurii să stea departe din calea noastră. Dar oare oamenii ăștia au lăsat ciupercile să le adune la întoarcere? Sau le-au lăsat pentru oricare alți drumeți ce doresc a le aduna?
Pădure,
pădure,
iar pădure!
Dar la un moment dat trebuie să mai și ieșim din pădure.
Uite, stânca aia golașă cred că este Piatra Iorgovanului!
Aveam să descoperim puțin mai târziu că nu era ea. În spatele acesteia se ascunde alta puțin mai înaltă, care este Piatra Iorgovanului.
Dacă tot am ieșit din pădure începem să vedem și noi puțin mai departe. Și îi vedem și pe înaintașii noștri. Nu sunt chiar puțini și sunt cam răsfirați.
Îi prindem din urmă și îi depășim unul câte unul. Primul pe care îl ajungem era un bărbat mai în vârstă care tot scotocea prin tufele de jnepeni. Am zis inițial că l-om fi prins într-un moment nepotrivit, dar apoi i-am văzut umbrela. Am rămas cu privirea blocată spre umbrela care era deschisă. Mă uit spre cer, era senin, fără urmă de vreun nor de ploaie. Abia mai târziu am observat și aparatul foto. Și totuși umbrela nu părea a fi din aia de studio foto. El știe la ce i-o fi de folos.
Când să îl ajungem pe următorul din urmă, care gâdila iarba de printre stânci, acesta se ridică și porni într-o viteză până la locul de picnic, unde se adunase toată gașca. După vorbă am tras concluzia că era grupul de cehi a căror corturi le admirasem jos, unde am lăsat mașina. Unde și-au găsit să facă picnic! Un pinten de stâncă pe care îl observasem de cum ieșisem din pădure și de asemenea băgasem de seamă că erau niște persoane cocoțate. Așa cum noi l-am văzut bine evidențiat în peisaj, la fel de bine se putea vedea din această locație în toate direcțiile. Era un punct de belvedere superb. Dar spațiul era cam îngust, iar ei erau prea mulți staționați aici. Nu prea am reușit să respectăm distanțarea când am trecut pe lângă ei, unuia din ei chiar i-am articulat un bocanc. Aș fi vrut și eu să mă opresc aici să fac o poză măcar, dar nu prea aveam unde, așa că ne-am continuat drumul gândind că ne vom opri la întoarcere.
Urmează stânci și jnepeni.
Mai aruncăm o privire spre dreapta, căci eram foarte aproape de vale și era o deschidere destul de bună.
În spate avem Creasta Oslea.
Ne apropiam de stânca golașă ce o văzusem de departe.
Aici ne dăm seama că o vom lăsa curând în urmă, căci mai avem de urcat.
Cu ajutorul gps-ului reușesc să localizez Vârful Piatra Iorgovanului. Nu mai aveam mult de mers, era pe stânga, puțin mai în față. Va trebui să o ocolim căci pe aici nu prea e accesibilă.
Pe vârf mai sunt alte câteva persoane.
Par să vorbească aceeași limbă cu restul. Se pare că azi Retezatul Mic este al cehilor. Și ieri am văzut destul de mulți cehi în Retezatul Mare.
Ajungem și noi pe Vârful Piatra Iorgovanului.
Piatra Iorgovanului este muntele legendarului Iovan Iorgovan, care reprezintă în mitologia românească echivalentul lui Hercule din mitologia grecească. Se zice că demult, tare demult, în împărăția Retezatului își făcuse apariția un balaur cu o puzderie de capete, acum nu se mai știe sigur c-or fi fost 7 sau c-or fi fost 9. Dar această jivină îi dădea mult de furcă lui Alb-Împărat, căci fura fetele din satele de sub munte și se hrănea cu cirezile și turmele localnicilor. Iovan Iorgovan, auzind de nenorocirea căzută asupra oamenilor, s-a hotărât să răpună bestia. A pornit inițial la luptă cu arcul și sulița. Și chiar dacă Iovan nu a ratat absolut nicio săgeată, acestea nu i-au fost suficiente pentru a străpunge toți ochii jivinei. Tot paloșul este mai de preț, cu acesta a răpus rând pe rând toate capetele balaurului și a salvat întregul ținut.
Putem spune cu adevărat că acesta este un tărmân de legendă. Nu doar Iovan Iorgovan și-a lăsat amprenta asupra locului. Nu mult mai departe de locul de unde am pornit pe traseu este Câmpul lui Neag. Iar Neag a fost un legendar haiduc. Acesta, conform legendei, fura de la boieri și se ascundea în munți.
Sunt ceva mai mulți nori comparativ cu ziua de ieri, dar nu e niciun semn care să prevesteasca vreun strop de ploaie.
Ce frumos se vede Retezatul de aici!
Am putea identifica Vârful Retezat, pe care am fost ieri.
Și acum să încercăm să le identificăm pe restul relativ la Vârful Retezat. Vârful Bucura puțin mai la dreapta, în plan mai apropiat. Vârful Peleaga ceva mai în dreapta și Vârful Păpușa imediat în spatele lui. Totuși nu prea se leagă ceva, parcă sunt prea multe vârfuri înalte pe acolo.
Spre vest mai putem vedea un munte înalt, nu foarte departe. Ce munte o fi?! Am cam uitat că am urcat pe acolo, pe sus. Trebuie să fie Munții Țarcu.
Iar ăștia or fi Munții Cernei?!
Luăm masa? Păi da. Aici sus?
Sau coborâm de pe stânca asta? Păi aici sus!
Atunci cineva ar trebui să aducă rucsacii. Pentru că pe stânca aceasta din urmă a fost nevoie să ne cățărăm, lăsasem rucsacii la baza ei. Nu era mare lucru de cățărat, dar parcă nu mă săturasem încă de stat așa cu privirea pierdută în zare.
Am coborât până la urmă și am adus doar pachețelul și sticla de apă.
Între timp au venit și restul cehilor. Tot platoul, cât cuprinzi cu ochii, se animase cu forfota lor. Erau pretutindeni. Și toți aveau aceleași preocupări, căutau să fotografieze plante prin cele mai ascunse locuri, pe sub pietre, printre stânci, pe sub jnepeni... Surprins am fost să văd că vreo 2 dintre ei luaseră și la pachet câteva, ce-i drept nu multe și e posibil să fi fost unele ordinare; nu mă pricep. Ei trebuie să fi fost cei care au cules și ciupercile din pădure, că prea sunt focusați pe flora acestei rezervații. Or fi botaniști.
Să îi lăsăm să se distreze în continuare cu plantele. Noi ne vedem de drum, ne întoarcem la mașină.
Ne-am făcut calculele să ajungem acasă după somnul de prânz al lui Răzvan, ca să ieșim cu toții la plimbare până la Straja.
Merge mult mai repede la vale.
Nici pentru poze nu mai facem așa multe pauze. Oprim pe pintenul de picnic să admirăm, căci la urcare nu am avut loc.
Chiar înainte de a intra în pădure ne întâlnim cu tatăl cel matinal și fiica lui cea somnoroasă.
Apoi pădure,
pădure
și iar pădure.
Chiar la ultima pantă de coborâre înainte de ieșirea în poiană, printre picioarele noastre se strecoară un câine. Ne-am cam speriat, căci nu îl auzisem venind.
Nu prea s-a sinchisit de noi, și-a văzut de drum. Îl urmăm și noi în poiană.
Apoi ne ajunge din urmă și stăpânul său. Ne oprim puțin înainte de a ajunge la mașină și atunci începură a curge din spatele nostru o ditamai gașca de vorbitori de română. Stăteam și ne priveam întrebători: de unde au mai răsărit și ăștia!? Căci pe traseu am întâlnit doar cehi și nu am văzut nicio bifurcație pe drum, ca să ne putem gândi că ar fi venit pe alt traseu. Zona crepusculară!?
Analizăm bine mașina: nu avea nicio urmă de rășină, am scăpat de data asta. Ne îndreptăm spre Lupeni.
Și-acum puțină relaxare la Straja.
