Un alt obiectiv important pentru această zonă îl consideram a fi Vârful Sněžka. Înălțimea de 1600 de metri nu îl face un colos, dar este cel mai înalt vârf din toată Cehia și pentru asta vrem să îl vedem. Pe lângă faptul că nu se ridică la înălțimile vecinilor, îl mai împarte și cu Polonia. Ar fi putut totuși să le lase măcar ca vârful ăsta să fie doar a lor, căci polonezii mai au și alte vârfuri mai înalte.
Nu mă documentasem prea mult referitor la acest vârf. Citisem parcă ceva de traseu că ar fi unul destul de lejer, dar tot durează câteva ore, vreo 3 ore sau poate un pic mai mult. Acum gândind că vrem să mai vedem și o grădină zoo ca bonus, nu știu dacă ne încadrăm. Dar nu cumva există și o gondolă care urcă pe vârf? Nu știu de ce, dar asocierea vârfului cu o gondolă îmi este foarte familiară. Trebuie să fi citit eu pe undeva de așa ceva. Hai totuși să verificăm. Chiar există și duce până sus. Păi ne-am scos, doar nu om urca acum pe jos când putem urca mai repede cu telegondola?! Și uite-așa câștigăm timp și pentru un zoo. În planificarea făcută acasă văd că în completarea programului de azi aveam Stâncile Adršpach-Teplice. Pe acelea le vom lăsa pentru mâine. Însă nu vom mai ajunge la Izvorul Elbei că și până acolo e un traseu de vreo câteva ore. Asta e, nu putem să le vedem chiar pe toate.
Ajungem în parcare.
Nu am înțeles existența barierelor din moment ce poți intra pe lângă ele. Și nu vorbesc la modul strecurat ci era un spațiu de 2-3 ori mai lat decât bariera, astfel că nu le-am băgat în seamă gândind că nu e încă funcțional sistemul. Aveam să aflu la ieșire că trebuie să plătesc pentru câte ore am stat. Mi se pare corect! Numai că nu au de unde să știe cât am stat din moment ce nu am apăsat pe butonul din dreptul barierei să îmi dea o cartelă. Nu am cartelă, atunci plătesc pentru întreaga zi. Am socotit eu ca fiind echivalentul a vreo 5 ore. Nu stătusem decât vreo 3 jumate. Data viitoare să casc ochii mai bine!
Mergem la stația de telegondolă. La casa de bilete nimeni, iar pe fir nu se deplasa nicio gondolă. Hm, păi mai devreme, când am parcat, le-am văzut mergând. Or fi luat pauza de masă acum? Ia uite, scrie acolo că următoarea plecare este la ora 12:00. Hai, că nu avem chiar așa mult de așteptat, doar vreun sfert de oră. Până atunci să luăm bilete. Ne așezăm în fața casei de bilete și așteptăm. Ne gândeam că bilete se vor vinde și înainte de ora 12:00. După noi, ne-au urmat exemplul și alte persoane care erau deja acolo în interior când am ajuns; am crezut inițial că toți aceia își cumpăraseră deja bilete când am ajuns, căci erau cel puțin 2 grupuri numeroase de copii. Timpul trecea, coada se mărea și nimeni nu se deranja să vină să ne vândă bilete. Deja oamenii deveniseră impacientați, băteau în geamul casieriei, căci era aproape 12 și nu aveam bilete. La 12 a venit cineva, am cumpărat repede 2 bilete dus - întors până sus și am intrat în zona de îmbarcare. Mai așteptăm și aici vreo 2 minute să pornească tot sistemul.
Nu urcăm în prima gondolă că aveau deja încărcate bagaje probabil pentru vreun restaurant de pe sus. E bună și-a doua. Pornim singuri. Cu toate că spațiul ar fi destul destul de mare și noi nu-l ocupam pe tot, dar poate următorii voiau să fie împreună într-o gondolă.
Dacă jos erau 12 grade, la stația intermediară 7, dar cu vânt mai puternic, sus ne așteptau 2 grade și cu vânt serios.
Ce zi friguroasă ne-am ales și noi să urcăm pe vârfuri! Lasă, că ne îmbrăcăm bine, mai ales pe Răzvan, și nu avem probleme.
În pozele de prezentare ale acestei gondole văzusem o poză cu niște scaune, adică un telescaun, în care pasagerii se uitau în lateral.
Nu mai văzusem așa ceva nicăieri până acum, la toate telescaunele te așezi în așa fel încât te uiți în direcția în care mergi. Mi s-a părut o chestie extraordinară să fii așezat mai bine pentru a admira peisajul. Doar că mă gândeam acum să nu ne fie prea frig. Prima etapă de urcare era telegondolă, probabil a doua etapă trebuie să fi telescaunul acela minunat.
Ajungem la stația intermediară, coborâm și ne ia un nene din zbor să ne controleze biletele. Îi spunem și noi, vede și pe bilete că am plătit până sus la Sněžka și ne grăbește să urcăm înapoi în gondola cu care am venit până aici. Eram un pic nedumerit. Pe lângă imaginea aceia cu un telescaun aparte, mai aveam în minte și traseul văzut pe google maps care avea o alta direcție, înclinată la vreo 45 de grade față de aceasta pe care am urcat. Dar dacă nenea așa zice că trebuie să facem, așa facem!
Dacă stau bine și mă gândesc, poza aceia cu telescaunul avea un iz de foarte vechi, culori, oameni și îmbrăcăminte. Însă nu am procesat la momentul respectiv. Aveam să aflu puțin mai târziu că poza aceia fusese făcută după prima dare în funcțiune, prin 1950. Acum fusese refăcută complet prin 2012.
Dacă în primul tronson nu am avut cine știe ce peisaje de admirat, acum s-au schimbat lucrurile.
Vedem până departe în zări și încolo și încolo.
Am depășit porțiunea de pădure, am ajuns la jnepeni. Și au tăiat oamenii ăștia niște arbuști mari ca să facă culoar de trecere pentru gondolă...
Era un lucru de care nu eram chiar așa încântat, pe măsură ce urcam, ne apropiam mai tare de intrarea în nori.
Ia uite și poteca pe unde poți urca pe jos! Și câți oameni urcă pe jos!
Gata, ne-ajunge! A venit momentul să intrăm în nori.
Chiar la fel am pățit și la Vârful Lomnický din Slovacia, măcar acela are peste 2600 m. Dar uite că se poate întâmpla acest lucru și la altitudini mai mici.
Coborâm din gondolă, ieșim afară și nu știu de ce mă așteptam oare să fie senin. Era totul o ceață.
Însă lumea urca aproape în șir indian pe jos până aici. Nu am mai văzut atâta lume pe traseu de munte spre un vârf de la Musala. Nici măcar lipsa vizibilității nu-i face pe acești oameni să renunțe. Sau poate când au plecat ei de jos nu aveau idee ce-i așteaptă aici sus. Și totuși știau că va fi frig. Încerc să mă pun în locul lor ca locuind în apropiere și cred că, dacă mi-aș fi programat astăzi să urc și prognoza zicea că nu plouă și nu ninge, mi-aș fi continuat planul. Și cred că am făcut așa de cel puțin două ori, numai din câte îmi aduc aminte pe moment. Am ajuns pe Vârful Toaca și n-am văzut nimic de ceață, altă dată am ajuns pe Parângul Mare și tot nimic n-am văzut de pe vârf.
Să parcurgem totuși și cei câțiva pași câți mai avem de urcat până pe vârf!
Aici extrem de mulți oameni. Măcar nu bate așa tare vântul și astfel temperatura este suportabilă, nu am nevoie de geacă. Răzvan se îmbrăcase înainte de a ieși din gondolă, acum s-a îmbrăcat și mami. Însă eu nu simt nevoia, căci am cuptorașul în spate.
Eu văzusem până acum doar gașca mare care venea încoace dinspre Cehia, acum de-abia observ că la fel de aglomerat este și traseul de urcare dinspre Polonia.
Mă minunez și mai tare cât de atractiv poate să fie acest vârf.
Hai să facem câte o poză la balcoanele astea, chiar dacă nu se vede nimic în zare.
Să ne mai învârtim puțin pe aici, să studiem terenul, că poate se mai limpezește puțin să ne arate și nouă cum se vede Polonia de aici și, de ce nu, și Cehia.
Vârful ăsta este un imens platou, dar ar trebui să fie undeva o bornă, un stâlp, ceva care să simbolizeze vârful, adică punctual locul considerat cel mai înalt de aici. Să fie ăsta oare!? Nu, ăsta e! Că scrie pe plăcuță, în vârful stâlpului, Sněžka (1603 m).
Aici e o mică neconcordanță ce am observat-o pe diverse poze reprezentând vârful, alături de poză când scrie 1602 m, când scrie 1603 m. Bănuiesc că la ultimele măsurători a ieșit că ar mai fi crescut un pic, iar înălțimea mai mică este afișată pe poze mai vechi.
Hai că am prins un mic moment în care s-a mai rărit ceața. Să facem repede niște poze!
Am reușit să vedem câte ceva, însă doar într-o direcție. Când am ajuns în partea cealaltă se așezase din nou ceața deasă. Ce să-i faci dacă platoul ăsta este prea mare și îți ia prea mult să ajungi dintr-o parte în alta a lui!?
Ne mai învârtim noi pe aici în speranța că vom vedea ceva și în direcția asta, însă în apropierea orei 13 am renunțat. Am zis să prindem coborârea de ora 13, că altfel va trebui să mai așteptăm încă o oră. Și nu văd ce am mai putea face pe aici încă o oră.
Ne întoarcem spre stația de telegondolă. Ia uite, aici intrăm în Cehia, conform panoului.
Înseamnă că până acum am fost în Polonia. Dar nu am văzut niciun panou care să ne anunțe când am intrat în Polonia. M-am uitat și pe spatele panoului cu Cehia, dar nimic.
Gondola nu pornise încă, dar se formase o coadă considerabilă. După ce a pornit a mers însă destul de repede
și în vreo 20 de minute eram jos. În timp ce coboram aveam impresia că în urma noastră se înseninează pe vârf. Hm, aceeași impresie am avut-o și când coboram de pe Lomnický. Hai să nu ne mai uităm în urmă!
Să ne îndreptăm acum spre Zoo Liberec! Că așa ne planificasem: în timpul economisit să mergem la un zoo. Stăteam în dubii dacă să mergem până la Zoo Děčín, care era ceva mai departe, sau să ne mulțumim cu Zoo Liberec. Pe drum am avut suficient timp să ne gândim și să ne răzgândim, pentru că drumul spre Zoo Děčín trecea prin Liberec. Și ca să nu ne plictisim am început să numărăm: "T'actoa'e, mo', t'actoa'e, mo'". Ne-am dat seama că Zoo Děčín e prea departe, așa că vom renunța la speranța că vom mai vedea ursuleții grizly în acest concediu.
