Astăzi este ultima noastră zi în Cehia. Cu părere de rău, mâine va trebui să ne luăm la revedere de la cehi. Ca pentru ultima zi din Turul Cehiei nu aveam nimic bătut în cuie în planul pregătit de acasă. Am descoperit între timp existența unei mocănițe care pleacă chiar din Jindřichův Hradec, unde suntem cazați, și parcurge o distanță de vreo 20 km până la Nová Bystřice. Drumul dus-întors ne va cam ocupa aproape toată ziua. Dar oricum nu avem nimic altceva planificat, așa că ne vom plimba cu mocănița.
Ne interesăm de unde pleacă trenul, la ce oră, cât costă, unde putem parca. Apoi analizăm pe hartă traseul ce-l vom parcurge. Aveam ceva emoții. Mocănița aceasta pleca dintr-un oraș și ajungea în alt oraș, iar traseul nu îmi inspira a fi prea pitoresc. Mi-a venit în minte mocănița noastră din Apuseni, cea care circulă între Abrud și Câmpeni. Și nu a fost tocmai pe placul meu acea plimbare. Traseul a fost mai mult pe lângă șosea, apoi prin cartiere de case populate cu totul la vedere. Și cel mai interesant a fost când s-au umplut scările trenului cu pasageri clandestini. Am preluat lista cu stații indermediare și am reconstituit ruta trenului. Am observat că merge șerpuit, parcă urmărind a trece mai mult prin pădure. Hai că nu arată rău, privind așa din avion.
Dimineață ne prezentăm în gară și căutăm loc de parcare. Nu găsim. Locuri sunt puține și erau toate ocupate. Se pare că mocănița aceasta atrage ceva, ceva turiști. Ne mai învârtim și așteptăm la pândă să vedem poate pleacă cineva sau ce vor face ceilalți care vor veni după noi. Și au mai venit destui după. Toți treceau de un semn de interzis accesul și parcau în dreptul peronului. Se pare că pentru situații speciale, cum ar fi aceasta, ai voie să intri să parchezi acolo.
Acum să vedem de unde cumpărăm bilete! Nu văd nicio casă de bilete. Întreb mecanicul. Acesta mă îndrumă spre o magazie. Intru acolo și văd la vânzare tot felul de chilipiruri, însă nu văd nimic ce mi-ar inspira că acolo s-ar vinde bilete. De fapt, aruncasem și mai devreme un ochi aici și nu îmi părea că hangarul ăsta să aibă vreo legătură cu stația de tren. Hai să întreb totuși. Se pare că se vând și bilete aici, în ciuda aparențelor. Acum i-acum! Tanti nu pare a ști o boabă de engleză. Și e tânără! Hm! Stai așa că știe câteva cuvinte și chiar le pronunță foarte bine, însă nu știe deloc să le lege. De înțeles ce încerc să îi zic, nici atât. După ce am reușit să plătesc și să intru în posesia biletelor, voiam și eu să aflu ceva detalii despre traseu, durată, cât stăm la capăt, dacă e cu locuri rezervate și la final voiam să mai cumpăr un magnet. A fost foarte obositor să ne înțelegem. Cu alții parcă ne-am mai înțeles prin semne, cu tanti asta nici așa nu funcționa. Am renunțat până la urmă. M-am mulțumit cu ce citisem înainte de pe internet.
Să admirăm locomotiva cu abur, că parcă aceasta reprezintă tot farmecul acestui tren.
Acum să urcăm în vagoane!
În curând tot trenul se umplu cu turiști și era gata de plecare.
Să pornim!
Hai că e frumușel traseul!
La fiecare stație coborau călători și urcau alții. Am crezut inițial că acesta este în totalitate un traseu turistic. Dar se pare că linia aceasta de tren este folosită în continuare de localnici. Chiar dacă se poate ajunge cu mașina în aceste locații, este posibil să fie accesul mai facil cu trenul.
După vreo 3 stații ajungem pe la mijlocul traseului, în localitatea cea mai renumită, Kaproun. Aici au coborât destul de mulți. Mare parte erau cu bicicletele. Cred că vin până aici cu trenul și se întorc prin pădure cu bicicleta. Foarte fain!
Și am mai prins din zbor ceva. Vecinii noștri de banchetă, care parcaseră mașina lângă noi, au coborât la o stație intermediară, nu mai știu exact dacă la Kaproun sau alta, și au așteptat să urce în trenul ce mergea în direcția opusă, adică se întorceau la Jindřichův Hradec. Asta da idee! Dacă mi-ar fi trecut prin cap sau dacă aș fi știut și eu mersul trenurilor, în mod sigur așa am fi făcut și noi.
Dacă am plătit până la capăt, acum vom merge până la capăt. Și oricum, observasem acest lucru când trenul nostru era deja în mișcare.
Ajungem la capăt de drum, la Nová Bystřice.
Toată lumea coboară din tren și se îndreaptă în aceeași direcție, probabil spre oraș. Ne mai învârtim puțin pe aici, să admirăm mocănița.
Și apoi ne îndreptăm spre oraș că avem suficient timp de plimbare.
Conform celor citite înainte, ar trebui să avem ce vedea și pe aici.
Castelul ăsta Landštejn oare pe unde o fi.
Nu am fost cine știe ce impresionat. Pentru Răzvan însă am găsit ceva interesant aici, i-am cumpărat o plasă de prins fluturi.
Se apropie ora de plecare. Așa că hotărâm să ne întoarcem. Între timp ajunsese în gară un autocar plin cu austrieci, care ocupaseră un vagon întreg din tren. Și nu mai lăsau pe nimeni să urce acolo, zicând că e vagon privat. Am constatat foarte uimiți că noi nu mai aveam locuri rezervate pentru întoarcere. În vagoanele rămase locurile erau rezervate pentru persoanele ce își cumpăraseră bilete din Nová Bystřice, iar noi care aveam bilete dus-întors aveam locuri în picioare. Bună treabă! Am început să mă simt ca acasă. Credeam că doar în România se pot întâmpla astfel de lucruri. Noi am avut până la urmă noroc că nu au venit 2 persoane și am putut sta pe locurile acestora. Însă cei care și-au prelungit plimbarea prin oraș puțin mai mult, nu au mai avut acest noroc. Și mă uitam că unii dintre ei aveau și cărucior cu bebeluș. Foarte neplăcut să stai între vagoane în această conformație.
La întoarcere, pentru că admirasem peisajele, am profitat alături de Răzvan
și am tras câte un pui de somn. A fost binevenită și o clipă de odihnă în mersul legănat al trenului.
Pe seară, am zis să mergem în vizită prin centrul orașului, cu direcția de a vizita Castelul Jindřichův Hradec.
Și am avut norocul să fie organizat un mare eveniment aici, cu muzică pentru cei mari
și cu jocuri pentru cei mici.
A fost un mod foarte plăcut și relaxant de a ne lua la revedere de la Cehia.
