Văzusem într-o mulțime de reclame la Kaufland un lac inelar.
Mi se părea că imaginea era un pic exagerată, însă aveam impresia că aveam deja în plan să mergem acolo. Eram convins că este vorba despre Velká Amerika, adică Adevărata Americă. Până într-o zi când am zis totuși să verific. Ghici ce? Nu erau unul și același lucru. Trecând pe la Kaufland am făcut o poză reclamei și am căutat imagini similare pe google. Astfel am descoperit că poza este făcută de la un renumit punct de belvedere, Vyhlídka Máj. Și imaginea respectivă este folosită pentru prezentarea Slovaciei în multiple ghiduri de călătorie. Acum sper să nu fie în capătul opus al țării. Hai că avem noroc, este destul de aproape de Praga. Și vizitarea acestei locații o putem asocia și cu Lacul Velká Amerika. Mai punem 2 castele pe itinerariu: Karlštejn și Křivoklát și obținem astfel un circuit. Cam ăsta e programul pe ziua de azi.
Începem cu Vyhlídka Máj căci acesta mi se părea cel mai important, un obiectiv care nu trebuie ratat. Apoi nu știam cu siguranță cât ne va lua traseul pe jos, dacă vom nimeri din prima și altele asemenea.
Mai aveam câțiva kilometri până la coordonatele locului de parcare preluate de pe google maps, și chiar la intrarea într-o localitate mă semnalizează cu flash-uri o mașină din contra-sens. Era prima mașină de când suntem în Cehia care mă semnalizează. Nici în Slovacia nu mă flash-uise nicio mașină. Primul gând a fost la un radar. Dacă zilele anterioare m-am mai întins cu câțiva km/h peste limita admisă, astăzi nu am depășit deloc limita, nici măcar cu 1 km/h. Și nu aveam de gând să o fac nici în această localitate. În mijlocul localității un echipaj de poliție stătea la pândă. Și numai ce văd că ridică fanionul. Cornelia mă și întreabă:
- Dar ce? Ai depășit viteza?
- Ei am depășit-o... nici măcar cu 1 km.
- Atunci?
- Nu știu, vom vedea.
Deschid geamul. Nu știa engleză. I-am dat buletinul și permisul. Ne-am înțeles prin semne că mai vrea și talonul. I l-am dat și pe ăla. Le duce pe toate la mașina lui și le înmânează altui agent. Între timp primul face un tur de mașină, o analizează cu atenție, aruncă un ochi și în portbagaj. Se duce apoi la mașina lui, îmi aduce actele și îmi face semn că pot pleca.
- Ce-a fost asta?
- Or fi avut ei vreun motiv. Sau pur și simplu un control de rutină.
Cornelia se gândise la altceva. Căci de-abia ce observasem cu o seară înainte o zgârietură pe bara din față. Și îi trecură prin cap diverse scenarii. Dar cred că nu fu nimic.
Ajungem la indicatorul spre Vyhlídka Máj.
Aici oprirea interzisă și la dreapta se face un drum neasfaltat. Hai să mergem pe el, dacă tot nu scrie nicăieri că ar fi interzis. După 50 metri drumul era blocat. Am îngrămădit-o acolo într-un colțișor cât să nu încurc pe nimeni și plecăm pe jos. Hai că e destul de circulat traseul, multe persoane vor să vadă meandrele râului Vltava din acest loc.
Însă majoritatea veneau din altă direcție. Când ajungem să ne intersectăm cu traseul lor, observăm că ei veneau dintr-o parcare. Dacă mai mergeam 50 metri mai în față am fi parcat și noi încolo, dar de la indicator nu se vedea parcarea căci urma după o curbă.
Am ținut poteca bătătorită tot înainte.
A fost la un moment dat o bifurcație de ne întrebam unde sunt acum cele multe persoane să știm și noi încotro să mergem. Hai pe ăsta puțin la stânga, că de n-o fi ăla bun, ne întoarcem. Dar am ales bine, în nici 10 minute am ieșit din pădure chiar la locul de belvedere.
Am stat puțin pe aici ca să facem o sută de poze, din toate unghiurile.
Apoi am plecat, căci ne aștepta Lacul Velká Amerika. Nu a fost foarte departe. Peisajul era superb,
însă atmosfera era insuportabilă. Temperatura foarte ridicată și aerul greu respirabil de-ți era teamă că te frige în plămâni, mă îndemnau parcă să mă întorc repede la mașină. Cu greu ne-am hotărât să facem turul lacului, gândind că nu o să ne întoarcem prea curând pe aici, poate chiar niciodată.
Lacul s-a format într-o locație de exploatare. N-aș putea spune cu certitudine ce carieră este aici. Pereții de jur împrejurul lacului sunt aproape verticali, făcând astfel imposibil accesul. Și totuși jos se vede un drum de mașină, deci trebuie să se poată ajunge cumva acolo.
Apoi am observat că drumul iese din munte printr-un tunel. Și totuși dacă accesul în apropierea lacului ar fi permis, gașca aceea de tineri nu s-ar chinui să coboare pe abrupturile acelea, ci ar folosi drumul de acces prin tunel.
Nu mai spun că se chinuie oamenii ăștia să ajungă jos cărând în spate grătarul și toate ustensilele conexe.
Poate s-a surpat tunelul și nu se mai poate trece prin el. Dar tot nu pot să cred că m-aș chinui în halul ăsta, luând în calcul căldura, în mod special.
Bine măcar că pe partea cealaltă a lacului am mers mai mult pe la umbra unor tufe de arbuști doar puțin mai înalți ca noi. Chiar și-așa tot ne topeam de căldură, dar măcar nu ne mai bate soarele-n cap. Un mare dezavantaj pe partea asta a lacului, ca nu-l mai vedem deloc. Lasă, am văzut suficient de pe partea cealaltă. Din loc în loc se mai fac niște cărări firave ce o iau de-a dreptul printre arbuști, ignorând panourile de avertizare cu trecerea oprită, pericol de cădere în gol. Nu, nu. Nu am chef să mă zgârii în mărăcini ca apoi să mă furnice picioarele. Și nici să mă trezesc pe marginea râpei după ieșirea din mărăcini.
Ajunși înapoi la mașină, am mulțumit celui care a inventat AC-ul și celui care l-a montat pe mașina noastră. Gata, acum începem să ne revenim. Aș fi curios să văd pe unde se face intrarea în tunel, dar nu chiar așa tare, am preferat aerul condiționat. Să punem pe gps coordonatele Castelului Karlštejn.
Ajungem în parcarea castelului. Am văzut noi că parcarea e cam goală și paznicul se uită cam ciudat la noi, dar nu am înțeles inițial motivul. Apăs pe buton, primesc cartela, se ridică bariera și intru în parcare. Acum văd și eu programul castelului, e închis lunea. Păi de-aia e pustiu. Ne îndreptăm direct spre bariera de ieșire. Mă uit la paznic, el se uită la mine, dar nu se sinchisește să vină. Nu știu exact ce așteptam, de fapt. Am introdus cartela, se ridică bariera și ieșim. Nu aveam nevoie de aprobarea paznicului să ieșim fără a plăti căci oricum primele minute sunt gratis, probabil primul sfert de oră.
Și totuși unde e castelul, că nu se vede de aici. Hai să căutăm o locație de unde îl putem admira.
Ne continuăm drumul spre Castelul Křivoklát. Era clar că și pe acesta tot pe dinafară îl vom vedea. Chiar dacă ar avea program de vizitare lunea, am ajunge oricum destul de târziu. Stai așa că am mai găsit un loc de unde se vede bine Castelul Karlštejn, peste un teren de golf.
Ajungem în parcarea Castelului Křivoklát. Bineînțeles că nu era nici acesta deschis azi. Putem să îl privim pe exterior. Dar soarele ăsta nu ne lasă deloc să îi facem o poză. Vrea și el să stea moț chiar deasupra turnului.
Mai încercăm și din alte unghiuri. Fără a obține rezultate mai bune.
Până la urmă renunțăm. Răzvan voia să ajungă acasă. Cred că nici lui nu prea i-a plăcut toropeala de azi. Pe drum spre casă, pe partea cealaltă a dealului, am găsit o poziție mai acceptabilă pentru a putea face poză castelului la această oră.
Cred că ar trebui să adăugăm în ghidul de vizitare a obiectivelor și ora din zi la care este lumina favorabilă fotografierii acestora.
Ne întoarcem la cazare cu gândul la un grătar. Dar cine să îl facă!? Că pe mine m-a apucat o lene... Lasă mai bine facem mâine, că poate ajungem și mai devreme. Cornelia a reușit până la urmă să mă convingă, să nu lăsăm pe mâine ce putem face azi.
