Nu știu cum reușisem eu la planificarea de acasă să îngrămădesc vizitarea Orașului de Piatră de la Adršpach-Teplice în aceeași zi cu Vârful Sněžka. Și nu aveam habar că vom urca pe vârf cu telegondola. De fapt știu, nu aveam nici cea mai vagă idee ce reprezintă și cât de mare este Orașul de Piatră. Însă vizitarea lui îți poate ocupa mare parte din zi, dacă nu chiar întreaga zi.
Pornim din Košťálov spre Adršpach. În Localitatea Trutnov ar fi trebuit să facem stânga pe un drum secundar, care să ne ducă la Adršpach. Acest drum avea însă un semn mare de interzis accesul tuturor vehiculelor chiar în mijlocul lui. Oh, nu! Și-acum încotro? Mă gândeam că trebuie să existe un drum ocolitor, mai în urmă sau mai în față. Fluxul intens de mașini nu prea îmi permitea să stau pe gânduri în mijlocul drumului, așa că am ales să îl căutăm pe cel din față. Nu mă gândeam nicidecum că ar exista doar unul. Era însă destul de dificil de intuit pe unde ar trebui să o luăm, în timp ce gps-ul ne găsea doar variante de întoarcere. Ar trebui îmbunătățite aceste aplicații gps, să le poți spune că drumul este blocat și să ne caute unul alternativ. Până la urmă tot harta gps-ului a fost cea salvatoare, iar Cornelia era vocea din background care îmi zicea stânga - dreapta. La un moment dat s-a gândit și gps-ul să zică ca noi și a fost mult mai ușor. Dar nu am scăpat în totalitate, că pușlamaua s-a decis mai târziu să se răzbune pentru că nu am vrut să-l ascultăm atunci când a vrut el. Și uite-așa ne-am trezit în fața unui drum neasfaltat, prin pădure. Ce-i drept nu avea semnul de interzis accesul autovehiculelor, dar nu-mi inspira deloc încredere acest drum: porneau un pic în sus 2 urme de roți pe un pământ umed, iar în rest era acoperit în întregime de frunze uscate. Înapoi! Hai că am văzut în urmă cu vreo 2 km un indicator spre Adršpach pe care nu l-am urmat. De-acum mergem după indicatoare că nu mai avem mult și gps-ul este focusat să ne saboteze azi.
Am ajuns în dreptul unei parcări imense și pline cu autocare, mașini, motoare.
Gps-ul voia însă să ne ducă 4 km mai în față. El știa coordonatele parcării ce i le dădusem eu de-acasă. Facem niște corelări: dacă lungimea traseului între Adršpach și Teplice este de 4 km și pe noi gps-ul vrea să ne ducă 4 km mai în față, înseamnă că i-am dat coordonatele parcării din capătul celălalt, adică de la Teplice. Parcă prea mulți oameni au ales să facă traseul de aici. Or fi știind ei ceva ce noi nu știm!? Poate că este mai spectaculoasă porțiunea asta!? Hai să parcăm și noi aici! Dar pe unde au venit toate mașinile și toate autocarele astea? Că noi am venit pe un drum pustiu și de o calitate inferioară. În mod sigur există o variantă mai bună de a ajunge aici, variantă pe care a ținut-o gps-ul la secret.
Să ne încălțăm? Să ne luăm bețele? Orientându-mă după echipamentul tuturor celor veniți aici, ca la o plimbare prin parc, nu cred că e nevoie.
Plătim biletele de intrare.
Ne uităm puțin pe harta primită. Se pare că nu e chiar așa cum aveam impresia. Nu sunt suficiente 3-4 ore pentru a vizita toată rezervația naturală cu diverse formațiuni stâncoase dintre Adršpach și Teplice. Cred că 3-4 ore de-abia dacă ne vor ajunge pentru a vizita Rezervația Adršpach. Și acolo unde se termină Orașul de Piatră Adršpach, de-abia începe cel ce aparține de Teplice. Ar fi interesant dacă am merge dintr-unul în altul, dar cred că ar fi prea mult. Vom vedea!
Deocamdată să admirăm ce vedem aici.
Imediat după casa de bilete intrăm în Orașul de Piatră.
De fapt se puteau vedea formațiuni stâncoase răzlețe și înainte de aceasta. Acum însă suntem înconjurați, păi doar suntem în Orașul de Piatră!
Nu facem prea mulți pași și ajungem la un lac.
Sunt câțiva turiști care se plimbă agale în jurul lui.
Să îi desenăm și noi conturul la picior? Scopul nostru principal este altul, și nu cred că ne ajunge timpul nici pentru asta. Așa că zicem pas. Mai aruncăm o privire asupra luciului de apă și ne vedem de drum.
Cornelia avea în minte mai multe imagini superbe, reprezentative pentru întreaga rezervație și îi era teamă că nu am ales intrarea care trebuie pentru a le vedea. Însă rând pe rând le-am descoperit pe toate aici.
Intrarea în cetate.
Madonna
Capul de leu
Podul diavolului
Crap
Cascada Mică
Cascada Mare
Tot Cornelia citise undeva că ne-am putea plimba și cu barca pe undeva pe aici. Parcă, parcă îmi aduc și eu aminte de așa ceva, însă am citit mult mai demult și am cam uitat din amănunte.
Cumpărăm bilete să mergem cu barca. Urcăm vreo 2-3 rânduri de scări abrupte și rămânem blocați.
Până aici era coada de așteptare.
Nu vedeam până unde se întinde aceasta, așa că am bănuit că e vorba de vreo 10 persoane. Nu era chiar așa. După ce se termina scara, urma o trecere orizontală și apoi câteva scări ce coborau.
Abia apoi ajungeam la debarcader.
Și până acolo era plin de oameni de nu aveai loc să te strecori. Noroc că într-o barcă încap multe persoane, și când zic multe ma gândesc la vreo 50 de persoane. Astfel când s-au apucat să urce în barcă, am înaintat până la locul de îmbarcare. Tura următoare încăpem și noi.
Nu prea ne dădeam seama unde urma să ne lase barca, întrucât înapoi nu mai avea cum să aducă pasagerii, căci nu ar fi avut loc să debarce. În mod cert trebuie să ne lase în altă parte, dar unde ne-o fi lăsând!? Vom afla în curând. Cornelia făcea mișto că ne duce după stânca din față, adică imdiat după colț. Dacă ar fi așa, nu ar fi trebuit să se întoarcă de acum? Și dacă nu ar fi așa, de ce am auzi aplauzele acelea și de ce s-ar vedea lumini blitzuri venind de după stânca aia?
După câteva minute apăruseră în urma noastră un alt grup foarte numeros de copii. Tocmai ce citisem un mesaj ciudățel, cică barca nu circulă decât cu minim 30 de persoane și noi nu eram decât vreo 15. În mod normal este trecută capacitatea maximă a unei bărci, de capacitate minimă nu mai auzisem. Dar de ce așa? Cei de la Cheile Edmund au știut să dirijeze barca și cu 2 persoane, ăștia nu tot de mână împing?
Iaca vine și barca noastră.
În timp ce ne îmbarcam cârmaciul a început să facă diverse glume. Am avut impresia că a verificat care e limba majoritară în barcă. A încercat cu cehă, poloneză, germană, engleză și cred că a continuat cu glumele în poloneză. Tot zicea glume cu marinari, pirați, pescari, sirene, asta din ce ghiceam și eu, și toată lumea se tăvălea prin barcă de râs. Numai noi ne uitam unul la altul neînțelegând nimic, și ne venea să râdem de râsul celorlalți. Ăsta este un standup comedy marinăresc.
Și într-adevăr debarcarea se face, după cum spuneau toate indiciile, imediat pe dreapta, după ce ieșeam dintre stânci. Însă traseul mergea până ceva mai încolo, unde se bloca, și se întorcea înconjurând o mică insulă improvizată. Peste tot, și pe stânga și pe dreapta, cadrul natural era decorat cu diverse figurine, de care se tot lega barcagiul în glumele lui.
Pentru cineva căruia îi place să admire mediul natural nealterat
cred că această plimbare cu barca este o pierdere de vreme, însă pentru cineva care înțelege limba și apreciază glumele cred că este ceva interesant. Eu, unul, abia așteptam să cobor din barcă și asta probabil și din cauza faptului că nu înțelegeam o iotă din ce spunea. La final, ca să fie și mai incitant, barcagiul ne-a cerut tuturor să balansăm barca cât putem noi de tare, cred că avea pe țeavă o glumă cu o furtună pe mare.
Coborâm. Iaca ăsta e momentul care îl auzeam de după colț cu aplauze, cu blitzuri, ca la un adevărat spectacol. Noi eram cam în plus acolo, așa că ne-am văzut de drum.
Aici se cam termină partea de rezervație ce ține de Adršpach și începe cea care ține de Teplice.
Am presupus că partea mai spectaculoasă este jumătatea mai apropiată de Adršpach, ca să nu mai continuăm spre Teplice. Și oricum nu am văzut tot. Traseul este sub forma unui circuit astfel încât nu ne vom mai întoarce pe același drum pe care am venit și vom vedea altă parte a Orașului de Piatră.
Îndrăgostiții.
Maiorul și maioresa.
Iar la final Gaura șoricelului.
Căutăm cu privirea această gaură prin toate stâncile ce ne înconjurau, însă parcă nu se lega nimic, nimic din ce vedeam nu se asemăna cu ceea ce ne așteptam să fie. O fi aia? Sau poate aia? Nu cred. Am renunțat să o mai căutăm. Hai să ne vedem de drum. Ne sare în ochi un panou de atenționare, din care înțelegem că este o restricție de lățime. Mai facem doi pași și înțelegem ce voia să zică panoul respectiv. Aveam în fața noastră un pasaj de o lungime considerabilă, a cărui îngustime mă făcea să îmi pun semne de întrebare dacă încap cu rucsacul în spate.
Și cei care nu încap pe aici trebuie să se întoarcă tot drumul pe unde am venit!? Păi e un pic de mers.
Hai că e simpatică trecerea. Doar că va trebui să ne mișcăm foarte încet și cum mare băgare de seamă.
- Tati, ține mânuțele și picioarele la cutie! Să nu le ții în lateralul rucsacului că te lovești și eu nu pot vedea asta.
- Mine, 'pate...
Ne oprim în gura pasajului să vadă Cornelia dacă încăpem. Am primit aprobarea că totul e în regulă, putem înainta. Facem un pas, pauză, încă un pas, pauză. Hai că nu sunt probleme. Am prins ceva mai mult curaj și am mărit puțin cadența. Nu este locul ideal în care să te afli dacă suferi de claustrofobie. Și parcă pe măsură ce înaintam pasajul se îngusta. Asta-i bună, dacă nu reușim să ieșim, cum dăm în marșarier? Să nu ne facem griji! Continuăm!
- A început rucsacul să se hârșâie din ce în ce mai tare de pereți, îi zic eu Corneliei.
Niciun răspuns. Când să ies din pasaj...
- M-am înțepenit!
Acum aș fi vrut să îi văd fața Corneliei. Stau pe loc câteva secunde. Mimez apoi o opintire mai puternică și stop. Încă o dată și ies.
- Te-am păcălit!
- Hai mă! Ce mă enervezi!
- Hai că a fost una bună!
Au început să se cam rărească formațiunile stâncoase până au dispărut de tot și ne-am trezit că mergem pe lângă câmp.
Sigur nu am greșit drumul? Nu cumva am ratat vreun viraj la dreapta? Nu, nu a avut unde să fi fost virajul ăla. Trebuie să ne împăcăm cu ideea că s-a terminat. Dar parcă prea brusc. Uite calea ferată pe care am traversat-o la început!
Ne îndreptăm spre mașină. Mai mergem și la Stâncile Broumov? Dar știi că nu au cum să fie la fel de spectaculoase cu ce am văzut aici? Hai să mergem că nu sunt departe.
Această rezervație naturală este destul de întinsă, poate la fel de întinsă ca și cea de la Adršpach-Teplice, și are mai multe puncte de acces, dinspre localitățile din jur. Am ales să facem 2 opriri, de unde să nu mergem prea mult până la niște belvederi frumoase. Nu am găsit pe net informații prea clare și utile pentru ceea ce voiam a face, însă am găsit cu ajutorul vederii din satelit pe google.maps câteva locuri de parcare mai apropiate de inima rezervației și de punctele cheie. Dintre toate acestea am ales 2: o oprire într-o parcare la accesul dinspre Hlavnov spre Capela Hvezda și a doua într-o parcare, la intrarea în parc dinspre Slavny, să vedem Ciupercile de Piatră.
Parcarea la Hvezda era gratuită
și de aici pe jos până la capelă am făcut 5 minute.
Am admirat priveliștea de aici.
Însă nu prea am văzut formațiuni stâncoase. În afară de faptul că această capelă este construită pe o stâncă, nu mai văd nimic special. În mod sigur nu știm unde să căutăm. Hai să încercăm și în partea cealaltă, poate avem mai mult noroc.
Și la Ciupercile de Piatră este amenajată o parcare, unde chiar ar fi trebuit să plătim dacă ajungeam în timpul orelor de program. Însă noi am ajuns mult prea târziu, așa că putem parca gratuit. Pornim pe jos. De data aceasta nu am mai făcut 5 minute, cred că am făcut vreo 20. Am mers mai mult pe câmp, pe lângă locuri împrejmuite cu sârmă electrică, unde pășteau vaci.
Când a început terenul stâncos a vrut și Răzvan să meargă pe jos, căci terenul drept este plictisitor și vrea în brațe.
Avem chiar și formațiuni stâncoase aici.
Trebuie să găsim și ciupercile! Și le-am găsit puțin mai încolo.
Noroc de marcaj și plăcuțele informative. Dar mai scrie ceva, mai este ceva la 100 m mai încolo de ciuperci. Sincer să fiu mi se cam terminaseră bateriile și nu mai voiam să aud nici măcar de 100 m în plus. Cornelia însă cu energia ei nelimitată, curiozitatea și dorința ei nestăviliă de a face, vizita, umbla, a reușit să îmi insufle puțină energie cât să mai mergem încă 1 km, nu doar 100 m. Și a meritat!
Și pentru că primisem energie suficientă, acum să vedem ce mai este și în lateral, dreapta față de cum am venit.
Hehe, ia uite câte am fi ratat dacă ar fi fost după mine!
Acum am putea să ne îndreptăm spre casă, că mai avem vreo oră jumate până acasă. Sau cel puțin așa credeam noi. Să ne aducem aminte totuși că dimineață a trebuit să ocolim din cauza unor lucrări prin Trutnov. Dar poate acum o să ne ducă gps-ul pe altă parte și nu vom mai avea probleme. Așa speram eu. La un moment dat văd un semn că peste 12 km drumul pe care mergem este închis. Păi peste 11 km jumate, după cum zice gps-ul, suntem deja în Trutnov și vom vira la dreapta. Nu știu cum îmi imaginam eu că e posibil așa ceva sau poate speram și eu să nu fie adevărat, pentru că altfel ne aștepta un ocol de vreo 50 km. Am intrat în Trutnov, mai aveam vreo 200 m, până să virăm dreapta și apare și semnul care speram să nu mai apară: interzis accesul tuturor autovehiculelor. Dar mașina asta care vine din contrasens!? Nu, nu, eu nu vreau să îmi încerc norocul. Oi fi eu curios de ce este interzis, dar nu într-atât de mult încât să îmi risc banii și permisul. Dacă stau acum mai bine și mă gândesc, aș fi putut totuși să o iau pe jos și să îmi satisfac curiozitatea. Dar na, dacă nu mi-a trecut atunci prin cap... Nu-mi rămâne decât să cred că era vreun pod rupt, și fiind singura cale de trecere nu prea aveai încotro. Și uite-așa am ocolit noi de ni s-a acrit. Și ca să fie treaba, treabă, am mai prins un drum în lucru și în orașul din apropiere de Kostalov, drum pe care dimineață trecusem la plecare și era în regulă. Acum s-au gândit că trebuie refăcut. Altă ocolire. Măcar asta a fost mai puțin arcuită. Bine că eram deja cazați și nu a trebuit să căutăm locația la lumina felinarului.
