Cascadele Valea Mării și Valea Lazărului, Drumul lui Mihai Viteazu și Muzeul de locomotive de la Hunedoara

Dacă l-am descoperit pe Mihai amator de plimbări în natură, acum îl invit la câte o tură ori de câte ori ajungem prin zonă. Ultima oară am fost împreună în Parâng, noi în drum spre Parângul Mare, ei în drum spre Parângul Mic, căci Beatrice e prea mică pentru o distanță așa mare și nici ei nu aveau un rucsac să o poată purta în spate. Acum i-am încântat cu o nouă ieșire în Retezat, un traseu spre două cascade. Joncțiunea o facem la ora 10:00 la punctul de pornire în traseu și i-am dat coordonatele.

Cam devreme trebuie să ne trezim pentru o zi de concediu, dar facem un mic efort ca să mergem în gașcă la plimbare. Devine mult mai plăcut traseul dacă suntem mai mulți, cu atât mai mult cu cât compania e plăcută. Apoi Răzvan și Beatrice s-ar putea antrena unul pe altul, s-ar juca împreună și ar uita de oboseală.

La 8 plecăm din Deva. Nu știu pe unde ne-a luat gps-ul, dar ăla sigur este Vârful Retezat.

Acum este destul de evidentă teșitura?

Astea nu mai știu ce vârfuri sunt.

Ajungem la Câmpu lui Neag și facem dreapta pe un drum pietruit spre Cabana Buta. Am mai trecut de vreo 2 ori pe aici, ultima oară când am urcat pe Vârful Piatra Iorgovanului, și observasem indicatorul spre Cabana Buta. De data asta mai observ ceva în plus, că virăm dreapta chiar înainte de un pod peste râul Lazăr. Adevărul este că altă dată numele Lazăr nu îmi zicea mare lucru. Pentru astăzi am avut însă de învățat lecția Cascada Valea Lazărului, astfel că râul acesta a devenit dintr-odată unul important prin frumoasa cascadă ce o formează pe cursul lui. Este 10 fără ceva. Suntem în grafic. Să continuăm pe drumul acesta cât de mult ne-o ține! Așa discutasem și cu Mihai de altfel. Ceea ce nu am luat în calcul a fost faptul că semnalul la telefon ne va părăsi și nu vom putea comunica în cazul în care nu ne va ține sufletul să avansăm la fel de mult cu mașina pe acest drum.

Cu vreun kilometru înainte de coordonatele stabilite că vom lăsa mașinile, simt că s-a stricat suficient de tare drumul și n-aș mai continua. Găsesc un refugiu pe fundament de pietriș, format în albia râului și acolo am lăsat mașina. 1 km de mers în plus pe jos nu e chiar așa mult, mai ales că e drum forestier. 1 km dus, 1 km întors, mai adăugăm vreo 45 de minute la timpul total și asta e. Oare Mihai cu familia pe unde or fi?

Dacă au trecut înaintea noastră și au ajuns la locul stabilit, ar trebui să ne aștepte acolo vreo 20 de minute. Dacă sunt în urma noastră e posibil să se fi oprit considerând drumul impracticabil pentru ei și atunci ar trebui să îi așteptăm să vină pe jos. Mai e și varianta 3, cea ideală, să fie în urma noastră, să ajungă până aici și să îi oprim din zbor să lase mașina tot aici. 

Hai să îl sun pe Mihai să îi spun unde ne-am oprit noi. Când văd o liniuță semnal la telefon îmi aduc aminte că suntem în Retezat, unde mai răruț cu semnalul. Dar bine că am și o liniuță. Pornesc apelul, duc la ureche și aștept. Nimic. Acum s-ar putea ca nici ei să nu aibă semnal, fiind tot prin zonă. Când mă uit la telefon observ că dispăruse și liniuța aia. Alt apel nu mai pot iniția. Mă apuc să mă plimb încolo, încoace, căutând semnal. Ba apărea liniuța, ba dispărea, dar degeaba mă opream în loc când vedeam liniuța, că dispărea imediat. Mergeam înapoi cu pași mici și nu mai apărea. Mă hotărăsc să pornesc pe drum în direcția de unde am venit. Într-un sector îngust de drum se nimerește să vină și o mașină dinspre asfalt. Mă dau eu cât pot de mult pe margine, dar mașina se îndrepta fix spre mine de parcă nu mă văzuse. Dar în spatele meu totuși nu mai avea nicio mașină care să o forțeze să meargă cât mai mult pe margine. Și se opri la juma de metru de mine. Ce-a făcut ăsta? A adormit? Bine că s-a trezit totuși la timp. Îmi pregăteam acum vocabularul să îi fac primirea cum se cuvine șoferului. Ah, era Mihai! Pentru o fracțiune de secundă mă gândisem că ar putea fi el. Și doar m-am uitat la mașină, dar încă nu mi-a intrat în reflex să o recunosc.

E bine că ne-am reunit.

Am scăpat de vânătoarea de semnal. Ne încălțăm pentru drumeție, căci nu știu exact la ce să mă aștept de la traseu. Pe Mihai și Adelina încă nu i-am convins să își ia încălțăminte de drumeție. Poate data viitoare...

Îmi place floricica asta verde.

Prima oară nu am făcut nicio legătură, însă a doua oară când am văzut-o m-am gândit că ar putea fi marcajul traseului nostru. Iar celălalt trebuie să fie un marcaj de cicloturism.

Când am ajuns la coordonatele propuse de parcare, ne-am convins că frunzulița verde era într-adevăr marcajul pe care trebuie să îl urmăm.

De aici părăsim drumul bunicel de mașină și continuăm pe unul mai plin de vegetație.

Mai o mură, mai o zmeură,

uite-așa mergem agale pe traseu.

Ajungem la bifurcație. Până aici traseul a fost comun pentru ambele cascade. Acum avem la stânga traseul spre Cascada Valea Mării,

iar înainte Cascada Valea Lazărului sau Valea Lazăru', ca să cităm cum e scris pe indicator.

Alegem varianta stânga întrucât pe gps pare mai scurt drumul. Și nu știi niciodată când se vor plictisi copiii.

Să apucăm să vedem măcar o cascadă din două.

Cascada Valea Mării! Nu sunt foarte sigur dacă la mare s-au gândit cei care i-au pus numele acestei cascade. Adică nu prea văd nicio legătură cu marea. Privind pe google maps observ că e marcată cu numele Cascada Maria. Nici Maria nu știu cum a a ajuns să se numească. Dacă ar fi avut vreo legătură cu numele Maria atunci cred că panourile de informare ar fi putut să ne prezinte mai multe detalii în acest sens. Nu cumva Mării a vrut să fie de fapt Măriei?! Iar într-un limbaj mai rural ar suna Măriii. În cazul ăsta s-ar lega mai bine și denumirea de pe google maps.

Nu, nu, nu am ajuns încă la cascadă.

Nu-i așa că ți s-a făcut sete?

Traseul ăsta o fi el mai scurt, dar spre final este un pic mai accidentat.

Nici cascada aceasta nu este de lepădat.

Acolo unde cheile devin mai greu accesibile au fost montate niște scări de lemn pentru a facilita trecerea.

Scoatem din rucsac boba-air-ul, astfel ca Mihai să o poată lua în spate pe Beatrice, măcar pe porțiunea asta. Însă Mihai este puternic și neînfricat.

Și fără existența acelor scări de lemn în mod sigur ne-am fi mulțumit cu frumusețea acesteia.

Însă scările ne atrag să avansăm. Răzvan chiar insistă să urce singur.

Și chiar o face fără emoții.

Urmează cascadă după cascadă.

Pentru ultima porțiune, unde este mai abrupt și lipesc elementele ajutătoare,

Răzvan a avut nevoie de puțin răgaz pentru a-și aduna puțin curaj.

Astfel au ajuns în vârf mai întâi fetele.

Apoi a urcat, însă de data asta cu ajutor.

Înțeleg de ce nu s-a limitat traseul la prima cascadă și a continuat până aici. Păi această cascadă de final este mult mai mare.

Adevărul este că am pornit pe acest traseu gândind că vom descoperi o cascadă cam de mărimea celei dintâi găsite. Acum, văzând-o pe aceasta din urmă, pot spune că sunt impresionat și mai mult decât mulțumit. Și unde mai pui că nu a fost doar una! Este chiar plăcut când îți sunt depășite așteptările.

Hai să eliberăm terenul că mai sunt și alți doritori să o vadă.

Ce faci Beatrice? Ai obosit?

Ne întoarcem pe același drum până la bifurcație. Acum să ne hotărâm dacă mergem și la cealaltă cascadă. Mihai ar înclina să se întoarcă, căci se apropie ora de somn a lui Beatrice. Noi bineînțeles că vrem să mergem și la Cascada Valea Lazărului, căci vremea e prea frumoasă. Dar Beatrice dacă vrea să doarmă, poate dormi liniștită la tati în spate, in Boba-Air. Și astfel reușim să îi convingem să continuăm în aceeași formație.

De aici traseul este mult mai lejer,

ca o plimbare în parc

cu traversarea unui râu țopăind din piatră în piatră

și cu multe tufe de zmeură și mure.

Doar din când în când ne mai deranjează câte o urzică.

Apar primele semne că ne apropiem.

O cascadă frumușică.

Nu e capăt de drum, traseul se continuă, asta înseamnă că avem să descoperim o cădere și mai impresionantă. Trebuie să ne cățărăm puțin.

Și cred că am ajuns.

Două zâmbete la vedere și unul ascuns.

Două zâmbete largi și unul lipsă.

Ne întoarcem pe același drum.

A venit momentul să ne despărțim de Mihai, Adelina, Beatrice și mama Adelinei.

De Podul natural din Scocul Urzicarului este destul de clar că nu mai avem timp. Am crezut că nu mai avem nimic de văzut pe drum. Dar ar fi fost mai bine dacă verificam lista, așa abia acasă am observat că am mai fi putut vedea și Cascada Firizoni de la Câmpu lui Neag.

Ne îndreptăm spre Drumul lui Mihai Viteazul.

Am fost de multe ori în zonă, dar nu am știut de existența acestui drum.

Am aflat doar de curând când nu știu ce căutam, în mod evident altceva, dar am găsit acest minunat drum construit să traverseze Munții Vâlcan.

Ah, am impresia că scotoceam după niște informații referitoare la un drum care traversa un munte și am găsit o listă cu mai multe astfel de drumuri. Dintre toate, de acesta nici nu auzisem măcar. Transvâlcan, căci așa se mai numește Drumul lui Mihai Viteazu, străbate Munții Vâlcan de la nord la sud, pornind din Vulcan (județul Hunedoara) și ajungând în Schela (județul Gorj).

Mi s-a părut interesant că drumul are o vechime similară cu Transalpina, adică de vreo 2000 de ani. Mihai Viteazu a folosit acest drum pentru a trece din Oltenia în Transilvania, unde a cerut sprijin Împăratului Rudolf al doilea.

Cu o mașină normală se poate ajunge de la Vulcan doar până la Pasul Vâlcan, punctul cel mai înalt al acestui drum.

Asta intenționăm și noi să facem, să urcăm cu mașina din Vulcan până la Pasul Vâlcan, căci doar atât e asfaltat. Am ajuns sus.

Eram curios să văd cum este drumul pe partea cealaltă. Și într-adevăr, cum se trece în județul Gorj, dispare asfaltul.

Până la urmă ne interesează mai mult că am putut ajunge aici sus.

Aș vrea să văd Munții Parâng, dar nu prea se poate din acest punct. Poate dacă aș mai urca puțin pe acolo, aș avea șanse.

Am crezut că nici nu îmi vor simți lipsa până voi urca și mă voi întoarce. Însă în scurt timp îi văd pe toți urcând în urma mea. Adevărul e că ar fi fost și păcat să nu vină și ei, căci traseul este foarte scurt, iar priveliștea e superbă.

Asta este imaginea Munților Parâng pe care mi-o doream demult să o văd.

Tragem o fugă să vedem și câmpul de luptă

cu tranșee

și cu tunuri.

Acum putem pleca spre Deva, de fapt spre Hunedoara, căci mai avem timp să vizităm Muzeul trenulețelor din Hunedoara. Până ieri nici măcar nu știam de existența acestuia. Îl știam pe cel de la Sinaia, pe care îl vizitasem de ziua lui Răzvan. Am tot încercat variante să îl bag în program. Cel mai bine s-ar fi potrivit luni, la plecare spre Anina. Noroc că m-am uitat la program și am aflat că lunea nu e deschis, dar e deschis în restul zilelor până la ora 20. Așa că am hotărât să încercăm să îl băgăm în program azi. Și uite că am reușit!

Etichete:
muntii retezat
muzee de locomotive
Comentarii