Astăzi ne luăm la revedere de la Deva și de la căsuța noastră cu furnici. Căutasem un locșor care să fie doar al nostru, să nu ne intersectăm cu nimeni și chiar am găsit. "Vintage House" o chema, asta pentru că îi păstraseră cât au putut de multe elemente vechi, peste care adăugaseră elemente noi pentru un plus de confort. Cred că proprietarii și-au dorit să obțină o combinație retro cu modern, locuibilă, cu un minim de efort financiar. Astfel la intrarea în baie, chiar dacă ești avertizat, până la urmă tot vei da cu capul de tocul ușii. Iar furnicile deveniseră prietenele noastre, căci împărțeam toată mâncarea. Oricât de bine am fi crezut că am izolat-o, ele tot găseau un mod de a ajunge la preparatele favorite, astfel am descoperit că și lor le-a plăcut foarte mult cozonacul Corneliei.
Ne vom muta reședința la Anina pentru următoarele 4 zile.
Pentru astăzi am păstrat cetățile dacice. Mi-aș fi dorit să vizităm Cetatea Piatra Roșie, întrucât nu am văzut-o niciodată. Însă faptul că poziționarea ei nu-mi este prea clară, ar fi însemnat să alocăm ceva mai mult timp pentru căutarea ei. Nici drumul forestier de acces în zonă nu știu cât de bun este. Apoi am aflat că fetele nu au văzut nici măcar Cetatea Sarmizegetusa Regia. Acest lucru nu îl putem lăsa așa. Acolo vom merge.
Nu am mai fost de foarte mult timp la Sarmizegetusa Regia. De fapt am fost doar o singură dată, în urmă cu vreo 13 ani, împreună cu ai mei și cu finii noștri Mihai și Gina. Drumul de acces era atunci în proces de modernizare, căci îmi aduc aminte că traversarea unui pod amplasat după parcurgerea unei rampe mi-a cam băgat bețe-n roate. Trecerea nu era definitivată, iar Pumița, sub îndrumarea mea, nu a știut să prindă aderența lemnelor puse acolo pentru umplerea golului. Până la urmă am ajuns sus, în punctul terminus, cu ajutorul unui șofer mai experimentat, taică-miu. Cu alte cuvinte am parcat la botul calului. Pe atunci nu exista taxa de intrare.
Acum drumul de acces cu mașina este mult mai bun, chiar dacă s-a mai deteriorat în timp. Nu se mai poate ajunge cu mașina chiar până sus, la întrarea în sit. S-a făcut o parcare puțin mai jos. Dar s-a dovedit a fi neîncăpătoare, cel puțin pentru ziua de azi. Lăsăm și noi mașina aici. Cam 500 m avem de urcat până la intrarea în cetate, dar a fost suficient ca să genereze niște scâncete. E posibil să fi avut și eu o parte de vină, căci la întrebarea dacă avem traseu azi, eu am răspuns că nu, nici prin cap nu mi-ar fi trecut să calific această plimbare drept traseu. Și astfel l-am prins pe Răzvan nepregătit.
15 lei intrarea de căciulă.
Cât am mai stat prin zona casei de bilete am observat un cuplu, amândoi fiind echipați parcă pentru o drumeție montană, cu rucsac în spate, oprindu-se la casa de bilete și cerând îndrumări pentru a ajunge pe Vârful Godeanu. Le-a zis nenea ceva acolo, că nu am auzit ce, apoi au intrat fără să plătească nimic și au continuat să meargă cu un pas apăsat, pe semne că știau foarte bine unde trebuie să ajungă. Puțin mai târziu aveam să descoperim în extrema opusă a sitului o potecă ieșind din cadrul sitului și continuând să urce șerpuit prin pădure,
era un traseu marcat cu cruce roșie.
Dar tot nu înțelegeam cum să se ajungă de aici la Vârful Godeanu. Ori m-am dezorientat complet și nu știu pe unde suntem. Aveam impresia că suntem în Munții Șureanu, iar Munții Godeanu sunt la câteva zeci de kilometri depărtare, poate chiar 100. Ah, ar mai fi o variantă, să existe un alt Vârf Godeanu în această zonă. Nu mă abțin și caut pe internet, într-adevăr mai există Vârful Godeanu din Munții Șureanu și are 1656 m înălțime. În cazul ăsta este realizabil într-o singură zi, doar cu rucsac mic de tură în spate, cum aveau cei 2.
De la atâta mers pe jos în papuci, respectiv cei 500 m urcați pe piatră cubică, piciorușele lui Răzvan au început să doară. Ce să facem, cum să facem? Da, știm, Răzvan ar fi venit cu propunerea să îl ducem în brațe. Eu am venit cu o idee mai bună, să lepede de tot papucii și să meargă desculț, căci așa se face pe un teren sacru. Răzvan a stat inițial un pic pe gânduri, dar apoi a acceptat să o testeze, însă doar pe iarbă. Norocul nostru că întregul sit se poate parcurge mergând doar pe iarbă.
La ieșire observ că au la vânzare și tricouri imprimate cu un cap de dac. Cred că e prima oară când îmi doresc și eu un tricou din acesta mai special, doar pentru imprimeu, iar 40 de lei nu mi s-a părut chiar mult, luând în calcul și locația de vânzare a acestuia.
La vale spre mașină m-a păcălit Răzvan să îl duc cai-cai.
Următoarea oprire Tunelul dragostei dintre Glimboca și Obreja. Mergeam oarecum la sigur, căci îmi aminteam destul de bine zona de când am fost noi în urmă cu 5 ani. Însă poate ar fi fost mai înțelept să verific niște informații mai recente referitoare la acest tunel. Astfel aș fi aflat dinainte că nu mai e nimic de văzut și aș fi căutat altceva să pun pe listă. Și pentru că știam destul de bine cum să ajung, am reușit să intru cu mașina pe drumul de pământ, până în apropiere de trecerea la nivel cu calea ferată.
De aici urma să mergem pe calea ferată, iar tunelul de vegetație nu trebuia să fie foarte departe. Însă socoteala de acasă nu s-a potrivit deloc cu cea din târg. Putem vedea calea ferată cum pătrunde într-o mare de mărăcini.
Poate o fi astupată doar intrarea de aici, să încercăm puțin mai încolo. Ocolesc prin iarbă, observ o potecă firavă și o urmez. Se pare că mai mulți au încercat asta, însă potecă ajungea în mijlocul unui mare bloc de vegetație. Aici nu mai există niciun tunel. Parcă tot nu îmi vine a crede că s-a distrus în întregime asemenea frumusețe. Hai să verificăm din direcția cealaltă, de la următoarea trecere la nivel. A murit și ultima speranță.
Măcar aici am descoperit o tufă mare de mure, care ne-a mai îndulcit dezamăgirea. Calea ferată fusese construită în 1908 și făcea legătura între Caransebeș și Băuțar.
Hai să vedem Muzeul locomotivelor cu abur de la Reșița! De data asta m-am informat mai bine, am aflat că în capătul parcului de locomotive este o parcare gratuită special amenajată pentru Muzeul locomotivelor în aer liber. Și nu cred că e vreodată plină. De aici până la intrarea în parc mai sunt doar câțiva pași.
Luăm la analizat fiecare locomotivă în parte. Ne plac în mod special cele lungi,
cele cu iuțeala maximă cea mai mare
și prima locomotivă construită în România.
O cheamă Resicza și are indicativul numărul 2.
Răzvan e un pic contrariat, cum se poate să fie prima locomotivă construită în România și totuși să aibă numărul 2?! Unde este numărul 1? Locomotiva cu numărul 1 a fost de fapt cea mai veche locomotivă din România, dar nu a fost construită în România. O chema Szecul și a fost fabricată la Viena.
Iar Elena nu-și mai încape în pene de mândrie, căci astăzi este principesă și are locomotivă personală.
Hei, nu aveți voie să urcați pe locomotivă!
La final facem întrecere care imită cel mai bine cum face trenul.
Să ne îndreptăm spre Anina!
Pe drum mai trecem pe lângă niște locuri pe care le recunoaștem. Pe aici era o dată un indicator pe care scria Cetatea Carașului 300 m. Văd că a dispărut. Dar îmi aduc aminte destul de bine localizarea lui. Nu avem timp să mergem până la cetate, însă putem să o privim de la distanță.
Cam atât pe ziua de azi.
Perechea aia de coarne îmi aduce aminte de Călimanul Cerbului.
