Tema zilei de astăzi este Istoria căilor ferate. Calea ferată Oravița - Anina este printre cele mai vechi căi ferate construite pe teritoriul țării noastre, însă putem spune că este chiar cea mai veche cale ferată montană construită în România. Este impresionant numărul de tuneluri, viaducte, podețe, ziduri de sprijin și faptul că urcă în altitudine 339 m în doar 33 km. Pentru mai mult de jumătate din lungimea traseului au fost necesare săpături și străpungeri în deal, iar toate acestea au fost făcute manual, cu târnăcopul și dalta, pentru că dinamita avea să se descopere abia peste câțiva ani. Această cale ferată a primit denumirea de Semmeringul bănățean după numele căii ferate Semmering din Austria, fiind construită foarte asemănătoare cu aceasta din urmă.
Astăzi ne-am propus să facem și noi o plimbare cu trenul tocmai pe această renumită cale ferată: Oravița - Anina, pentru că motivele de mai sus, alături de imaginile surprinse pe traseu, ne-au convins. La 11:15 pleacă trenul din Oravița spre Anina, face 2 ore pe drum, pauză în Anina aproape 1 oră jumate, apoi încă 2 ore întors spre Oravița, adică la 16:40 vom ajunge înapoi la Oravița. Ne va ocupa cam toată ziua, dar am zis că merită să facem acest traseu. Ulterior am aflat că există un autobuz care pleacă din Anina spre Oravița la ora 9:00, astfel nu am mai fi fost nevoiți să facem drumul dus-întors. Cred că ar fi fost o opțiune mult mai bună, am fi avut timp pentru o altă activitate în restul zilei. Pentru a nu avea surprize că nu găsim bilete cu loc în gară, am optat să cumpărăm biletele online.
Pornim și noi spre Oravița pe la 9:30. Nu e departe Oravița de Anina, însă e un drum foarte sinuos. Pe drum am pierdut semnalul Orange, în timp ce foloseam aplicația google maps și, fără să îmi dau seama, s-a conectat la o rețea de telefonie din Serbia. Astfel abonamentul meu pe o lună a ajuns să valoreze cât 3. Data viitoare să am grijă să nu mai las datele mobile activate pentru roaming, rămăseseră așa de la vacanța noastră în Malta.
Acesta este trenul în care ne vom urca. Ce verde este!
Bine și cu galben. Chiar și locomotiva este în același ton.
Parcă sunt toate proaspă ieșite de la vopsitorie. Mi-ar fi plăcut mai mult dacă ne-ar fi condus o locomotivă veche cu aburi ca aceasta.
Urmând sfaturile citite, la plecare din Oravița ne-am așezat pe partea stângă a trenului. Am luat de bună informația că nu se pot deschide geamurile, din cauza pericolului de accidentare, distanța dintre tren și pereții stâncoși prin care s-a săpat fiind extrem de mică. În realitate mai sunt câteva geamuri care se pot deschide, însă utilizarea acestora e bine să se facă cu extrem de mare prudență.
Într-adevăr e spectaculos traseul, însă e cam dificil să faci vreo poză.
Aici ți-e cam frică să te uiți în jos.
Și noi mergem așa pe marginea prăpastiei?!
Acesta a fost un tunel.
Oamenii aceștia au venit special până în halta aceasta de pe la mijlocul traseului ca să ne facă cu mâna?
Pereții aceștia au fost ciopliți de mână cu târnăcopul.
Acesta cred că este cel mai mare viaduct.
Ajunși în Anina
avem la dispoziție aproape 1 oră jumate să ne plimbăm, timp suficient să parcurgem orașul dintr-un capăt în altul.
Noi mai stăm puțin în gară să vedem ce manevre face locomotiva, cum se mută de la un capăt al trenului la celălalt.
Gata, trenul e pregătit de plecare.
Putem pleca acum liniștiți să vizităm și noi orașul Anina. Adevărul e că nu pusesem pe program în nicio zi să ne plimbăm pe jos prin Anina. Uite că a avut grijă trenul să ne ofere această ocazie.
Ne întoarcem în gară.
Mai e puțin și pleacă trenul spre Oravița. Nu înțeleg unde a dispărut marea aia de oameni care a coborât din tren la sosire. Probabil că au optat pentru a merge de la Oravița la Anina doar dus. Abia seara, la cazare, aveam să aflu de la proprietar de existența autobuzului care pleacă dimineața la 9 dinspre Anina spre Oravița. Nu putem decât să ne bucurăm, că vom avea mai multe șanse să găsim liber scaunul de la ultimul vagon, cu vedere în urma trenului.
Foarte ciudat că în vagonul nostru era foarte aglomerat. Nu înțelegeam cum de s-au nimerit așa multe persoane aici, în timp ce restul trenului avea și vagoane goale. Imediat după plecarea trenului am pornit și noi în căutarea unui vagon mai liber, dacă s-ar putea chiar gol, ca să fim doar noi, așa cum am fost la dus. Și chiar găsim unul, ne instalăm, apoi eu plec spre ultimul vagon. Aici găsesc scaunul ocupat, dar nu bloca vederea pe geamul din spate. Pe mine mai mult asta mă interesa, să pot face poze pe geamul care privea în spate, chiar dacă urma să stau în picioare.
Ar fi fost mult mai bine dacă geamul ăsta ar fi fost mai transparent. Ceva mai târziu s-a eliberat și scaunul și am pus stăpânire pe loc. Din când în când mai venea câte o persoană dornică să facă o poză la un tunel sau viaduct, mă făceam mic și pozam din partea de jos a geamului, astfel încât să încăpem mai mulți să facem poze. Și 2 ore am stat în poziția cheie, nedorind să pierd niciun moment de pe traseul trenului.
După plimbarea cu trenul ne propusesem și o plimbare pe jos până la Viaductul Jitin. Pentru acest lucru trebuia să mergem pe drumul care leagă Oravița de Ciudanovița și care merge în mare parte paralel cu linia ferată. Însă nu știam cât de bun e drumul. Îmi notasem coordonatele haltei de la tunelul Ciudanovița (45.128492, 21.788024), aici trebuia să ajungem cu mașina. Puteam să admirăm tunelul din apropierea haltei, apoi să mergem pe jos în direcția opusă pe traseul căii ferate până la Viaductul Jitin (45.116739, 21.798225), cam 1,5 km. Îmi mai notasem coordonatele pentru încă 2 tuneluri: tunel între Ciudanovița și Gârliște (45.135385, 21.814291) și tunelul Gârlişte (45.142280, 21.834730). Dar acestea erau ceva mai departe.
Până la urmă am decis că ne ajunge cât am petrecut astăzi cu Semmeringul bănățean. Să vedem alte lucruri pe care nu am mai fi avut când să le vedem altfel, cum ar fi fosta cale ferată Anina - Portul Secul. Traseul este destul de lung, însă ar putea fi împărțit în 2, mijlocul lui ar fi la Comarnic (Peștera Comarnic). Am descoperit că jumătatea Comarnic - Megiureca - Mărghitaș este marcată cu bandă albastră. Câteva elemente mai speciale de pe traseu, cum ar fi Podul Megiureca și un tunel, sunt mai apropiate de Comarnic, dar mi-e cam teamă de forestierul de acces până în Poiana Comarnic. Cealaltă jumătate de traseu nu este marcată și i s-a cam pierdut urma în atâta timp. "Călătorind" alături de Mircea Rusnac am aflat despre câteva elemente care ar mai putea fi observate pe drum, însă nu prea văd cum aș putea recompune traseul. După descrierea punctului de start, respectiv Cantonul silvic Poiana Bichi (Cuptoare), am reușit să îl localizez (45.257924, 21.975052). Nu ne doream să urmăm traseul în totalitate până la Padina Seacă (45.200364, 21.949469), însă Tunelul La Pini mi-aș fi dorit să îl găsim. Pentru că nu voiam nici să balaurim aiurea prin pădure, încurcându-ne printr-o multitudine de drumuri forestiere, din care niciunul nu urmează exact terasamentul vechii căi ferate, am căutat în prealabil coordonatele acestui tunel. Am deschis toate hărțile zonei pe care le-am găsit, niciuna nu avea notat acest tunel. Uitându-mă mai cu atenție pe harta muntii-nostri am observat un semn de marcaj subteran în zonă.
Mi-am zis că sunt șanse destul de mari ca ăsta să fie și merită încercat. Nici extragerea coordonatelor de pe harta aceasta nu a fost chiar floare la ureche, dar am reușit până la urmă să obțin o aproximare (45.249584 21.971296). Aveam acum suficiente date ca să merite o analiză în teren.
Lăsăm mașina la cantonul silvic,
unde nu era nimeni, decât niște câini
care s-au dovedit a fi prietenoși.
Și pornim mai departe pe jos. Nu am făcut decât 2 pași și forestierul s-a bifurcat.
Of, aveam coordonatele țintei finale, dar nu aveam pe gps cartografiate toate drumurile forestiere. Dreapta o ia prea brusc, hai la stânga! S-a dovedit a fi alegerea bună.
Eram cu ochii geană după semne ale existenței unei vechi căi ferate. O cale ferată nu poate face viraje brusc, nici schimba altitudinea, decât foarte lent. Nu prea am ochiul format pentru așa ceva, însă mă străduiesc.
După vreo jumătate de oră forestierul nostru urca cam brusc, iar coordonatele notate erau în apropiere.
Nu cumva urcăm să trecem pe deasupra tunelului?! Aruncând o privire mai atentă spre dreapta, observ o vale săpată în stâncă
și după aceasta o intrare în tunel.
Uraa! Am găsit! Ne întoarcem puțin, să coborâm la nivelul fostei căi ferate. Acum să pornim prin vegetația asta luxuriantă. Ne-ar fi fost utilă o macetă. Pe cine băgăm la înaintare? Cine e mai rezistent la urzici? Elena, te sacrifici tu, să culci urzicile la pământ, să fii deschizătoare de drum pentru restul? Hai că facem cu schimbul!
Am putea să îi spunem Tunelul La Urzici.
Încântați că am putut descoperi pe aici câteva file de istorie.
La întoarcere putem să identificăm mai ușor pe unde trecea trenul.
Hai să mergem să vedem și Apeductul Secu, căci e în apropiere! Șoseaua care leagă Reșița de Semenic este asfaltată, însă din șosea trebuie să cobori spre Secu pe un drum neasfaltat care este de o calitate îndoielnică. Dacă am pornit la vale e cam greu să mai dau înapoi. O să avem puține emoții la întoarcere că vom urca abrupt pe drum plin de hârtoape, dar lasă că o scoatem la capăt.
Până aici! Ar mai fi cam 600 m de urcat, dar drumul se urâțește și mai tare. Nu prea îmi place cartierul ăsta. Copiii se joacă cam haotic în mijlocul străzii. Nu am coborât bine din mașină că ne întreabă cineva peste poartă la cine am venit.
- Am venit să vedem apeductul.
- Ce!?
- Mergem acolo sus!
- Aha.
Uite se vede de aici.
Mergem să îl vedem și de sus.
Surpriză! Nu curge apă.
Mi-aș fi dorit să văd cum curge apa prin el. Oare mai e funcțional? Nu știu. Dar e impresionant.
Nici momentul zilei nu l-am nimerit, lumina apusului ne bate fix în ochi.
Deci apa venea dincolo, prin acel tunel.
Și ar fi trecut chiar pe sub picioarele noastre
Apoi pe apeduct.
Și cine știe cum arată traseul apei mai departe?!
Cam atât pe ziua de azi. Ar mai fi fost multe de văzut. Dacă am mai fi avut timp, am mai fi făcut o plimbare și până la Crucea Cuptoare, care străjuiește de pe deal localitatea Cuptoare. Am mai fi putut să mergem și până la Semenic. Și multe altele... Niciodată nu e timp suficient ca să vizitezi toate locurile pe care îți dorești să le vezi. Dar astfel avem motive pentru a reveni.
