A devenit un obicei de-acum, ca în fiecare an să petrecem ziua Cristinei într-un cadru natural, cu un traseu montan pe timpul zilei iar seara cu o masă tradițională inspirată dintr-o bucătărie mai mult sau mai puțin îndepărtată. Anul ăsta traseul propus a fost Valea lui Stan. Iar seara, Pensiunea Dobrin avea să găzduiască prepararea și servirea unei cine cu specific bulgăresc. Motivul alegerii Bulgariei ca sursă de inspirație pentru masă a fost faptul că anul ăsta am petrecut destul de multe zile în excursie în Bulgaria. Am numărat în total vreo 22 cu tot cu excursiile de weekend.
Să revenim la Valea lui Stan. Am fost un pic reticent la început. În primul rând citisem despre acest traseu destul de multe povești pe diverse bloguri și nu părea chiar floare la ureche. Toate aceste povești erau însă din vremea când acesta nu era un traseu marcat și nu mai fusese reamenajat de foarte mult timp, ca urmare văzusem poze cu scări rupte, îmbinări șubrede și altele asemenea. Apoi Cristina și cu Marius mai fuseseră pe traseu și m-au speriat un pic că nu e pentru mine, cu frica mea de înălțime. Și cel mai important aspect era dacă pot face traseul cu Răzvan în spate. A vorbit Cristina cu prietenul ei de la Salvamont, a aflat că pot merge fără probleme cu bebelușul în spate și m-am liniștit.
Prognoza meteo s-a tot schimbat de-a lungul săptămânii dar până la urmă s-a stabilizat la vreme bună pentru sâmbătă urmând să vină ploile de duminică încolo. Cum nu se poate mai bine.
Sâmbătă dimineață ne-am permis să dormim un pic mai mult având în vedere că avem de făcut un traseu de doar 5 ore. Am plecat de la Arefu pe la ora 10.
La Cetatea Poenari ne oprește un echipaj de Poliție ce avea mașina pusă în drum. Știam că astăzi este nu știu ce maraton dar trebuia să fie închis Transfăgărășanul de la Lacul Vidraru încolo. Chiar nu ne așteptam să ne oprească de aici.
- Ne-ați omorât! îi zise Pui polițaiului.
- Nu chiar. Unde mergeți?
- Pai vrem să mergem pe Valea lui Stan, vreo 2 km mai încolo, nu ajungem la Barajul Vidraru.
- Bine, hai treceți!
Pfiu, a fost cât pe ce. Ne mai lungeau traseul cu vreo oră sau două. Ajungem la intrarea în traseu, aici mai erau parcate o grămadă de mașini, printre care și un microbuz. Ia uite ce de oameni au venit azi pe Valea lui Stan!
Încă de la intrare se poate observa cât e de secată.
Acest aspect are o parte bună și alta rea. Partea bună este că va fi mai ușor de parcurs canionul. Iar partea mai rea este că nu vom avea parte de peisaje așa spectaculoase. Nici nu știu dacă să mă bucur sau să mă întristez. Cred totuși că am să mă bucur.
Oricum este extrem de frumos atât timp cât nu ai cu ce compara.
Nu după mult timp ajungem într-un ambuteiaj. Era un grup de vreo 30 de persoane: copii veniți împreună cu părinții lor pentru o lecție de cățărări.
Am avut noi răbdare ce am avut dar am simțit că ne prinde noaptea dacă mai stăm după ei.
Iar în urma noastră deja se adunaseră foarte multe persoane care așteptau.
Până la urmă li s-a făcut milă de noi și s-au oprit lăsându-ne să îi depășim.
Și frumusețea canionului de-abia de acum începe.
Când s-au terminat scările și lanțurile am zis cu toții: "Mai vrem!". Precum copiii: "Tati, tati, ne mai dăm o dată?".
Nu mi s-a părut de speriat nicio porțiune a traseului, mai ales că există scări, cârlige, lanțuri peste tot unde e nevoie. Și nu au fost scări rupte, trepte sau lanțuri lipsă. Mai degrabă mi-a dat puțin emoții o zonă la ieșirea din canion, unde se terminase tronsonul cu lanțuri dar era necesară trecerea pe niste stânci, puțin înclinate, umede și cu ceva noroi, teren propice pentru alunecat. Acolo chiar am simțit nevoia unui lanț.
A urmat o bucată de drum de-a lungul râului unde ba treceam pe un mal, când pe celălalt.
A venit momentul să ne despărțim de râu. Urmează o urcare prin pădure
până în Poiana Călugărița.
Facem o mică pauză.
Cred că acesta este punctul cel mai înalt de pe traseu. De acum începem coborârea.
Am coborât tot prin pădure până la un drum forestier care nu știu de unde vine.
Apoi am ajuns pe malul Lacului Vidraru. Și de aici am tot mers pe malul lui. Am ajuns la o frumoasă cascadă.
Am prins niște panorame superbe.
Am intrat în tunel
și am ieșit la baraj.
Nu mai văzusem niciodată barajul din acest unghi.
Și ce este mai interesant, nu mai văd nicio mizerie în lac, niciun pet, absolut nimic, de parcă ar fi curățat cineva lacul. Greu de crezut. Poate că filmează ăștia pe aici pentru vreun film și au plătit ei pentru curățarea lacului.
Am pornit în continuare spre mașină.
Nu am mers niciodată pe jos pe acest drum, să trec la pas prin fiecare tunel. Și mai erau foarte multe persoane care mergeau pe jos și într-o direcție și în cealaltă.
Cred că e un moment destul de rar întâlnit să nu prea vezi mașini pe aici, în schimb o grămadă de lume să meargă pe jos. Pentru că nu le dădea voie poliția să treacă mai departe de Cetatea Poenari,
acolo era plin de mașini parcate și majoritatea alegeau să facă o plimbare pietoni până la Barajul Vidraru.
Să fie acesta un cățel?!
Traseul Valea lui Stan aș spune că seamănă cu Cheile Galbenei, Canionul 7 Scări și Cheile Râmețului, dar este cât toate însumate.
Și acum să ne concentrăm forțele pentru Cina Bulgărească.
