Joi dimineața am plecat de la Cabana Zugreni către Lacu Roșu. Am hotărât să ne modificăm traseul pentru că în toate zonele se prognozaseră ploi. Și chiar nu voiam să urcăm spre Vârful Giumalău pe ploaie. Am gândit că prin zona Lacu Roșu traseele sunt mai mici, mai puțin dificile și nu o să suferim prea tare dacă ne udă.
Nu am urmat direct drumul spre Poiana Largului, ci am făcut mai intâi cale întoarsă până la Șarul Dornei pentru că ne-a plăcut foarte tare apa aceea minerală, carbogazificată natural. Acum deja știam drumul, așa că ne-am dus direct la țintă fără opriri intermediare pentru a cere indicații. Nici ploaia măruntă de data trecută nu ne-a mai fugărit acum. Am umplut toate pet-urile pe care le aveam în dotare. Și am făcut poze pe-ndelete și cu bulbucii pe care îi scotea fântâna. Asta nu era o dovadă neapărat că ar fi carbogazoasă, dar am zis că dă mai bine în poză.
Am plecat de aici spre Poiana Largului de data asta, dar nu fără a mai opri o dată la Cabana Zugreni pentru că uitasem ceva acolo.
La Poiana Largului a început Lacul Izvorul Muntelui pe care urma să îl ocolim. Aici ne-a atras privirea Piatra Teiului, care este o formațiune calcaroasă ce se înalță din apă. Ne-am adus aminte de ea din altă excursie în care am trecut pe aici. Tura asta nici nu am mai oprit să o pozăm.
Ne-am continuat drumul pe lângă lac. Dar nu ne-am putut abține și de câte ori mai treceam pe lângă o deschidere spre lac, opream să mai facem câteva poze.
Am mai trecut pe aici și cu alte ocazii, dar acum parcă ne uitam cu alți ochi la el. Acum știam și ce reprezintă muntele din spatele lui, că doar am urcat pe Ceahlău anul trecut.
Că bine zicea Nicolae Iorga: "Drumeția te învață mai mult decât zece biblioteci la un loc." Am oprit la Barajul Bicaz gândindu-ne că vom găsi aici vreo vedere pentru Cristina.
Dar vânzătorul de la o tărăbuță ne-a zis că nu mai există așa ceva, "Cine mai cumpără așa ceva?!". Iaca noi mai cupărăm așa ceva, dar să îl lăsăm pe nenea în pace, că nu vrem magnetul lui, noi vrem vederi. Încă o mică oprire să privim barajul și de jos și apoi să ne continuăm drumul.
Înainte de a intra în Cheile Bicazului ne-a apărut în vizor o carieră.
Analizând harta, Cornelia a concluzionat că este Cariera de calcar. Cam portocaliu calcarul ăsta. Am căutat un unghi cât mai bun pentru a-i face o poză și am oprit mașina chiar în dreptul unui indicator pe care scria Cheile Șugăului - Munticelu. Aruncăm un ochi pe hartă și erau într-adevăr notate și acolo. Ciudat, am trecut de atâtea ori pe aici și nu le-am vizitat niciodată. În spatele indicatorului dacă te uiți, nu foarte departe vezi deja formațiunile stâncoase separate în două de către apă.
Se văd pereții verticali.
Iar harta ne "zice" că sunt destul de scurte, așa că hai să le vizităm. Am urcat vreo 10-15 minute, am trecut pe lângă Cabana Ecolog,
unde ne-a întâmpinat glasul unui câine. Ne-a fost inițial teamă de el, dar era legat și nu ajungea până la traseu.
Când ne-am apropiat destul de el am observat că era foarte jucăuș și dornic să ne ia în brațe. L-am lăsat să pună lăbuțele pe pantalonii mei că atât îi permitea lanțul, eu fiind pe cărare și nu am avut curajul să îl mângâi că cine știe ce îi poate pielea și nici stăpânul nu părea a fi pe acasă.
Eram deja între pereții verticali ai cheilor, am mai înaintat puțin până când am observat că valea se lărgea și îi scădea spectaculozitatea. Traseul părea a continua, dar noi ne-am oprit și am făcut cale întoarsă zicând că asta a fost partea mai frumoasă. Oricum aceste chei au venit ca un bonus pentru că nu făceau parte din niciun plan, nici măcar cel de rezervă. La coborâre, am prins un unghi mai bun de pozat și spre cariera de calcar decât am fi prins din stradă.
În continuare am intrat în Cheile Bicazului.
Am trecut de multe ori pe aici, dar nu mă plictisesc niciodată admirându-le. De fiecare dată mă mir ce sculptură a putut să realizeze Bicazul ăsta. Am oprit și am pornit la plimbare la pas prin ele. Am văzut un pârâu care izvorăște direct din stâncă.
Era destul de liber. Probabil i-a speriat pe toți prognoza meteo. Chiar am reușit să facem câteva poze fără personaje sau altele în care eram doar noi.
Am mers pe jos cam 1 km apoi ne-am întors. La întoarcere se aglomeraseră cheile cu mulți turiști. Cred că tocmai ajunsese un autocar cu turiști că prea curgeau toți ca-ntr-un puhoi. Am plecat mai departe cu mașina, am mai oprit la tărăbuțe, de data asta am găsit și niște vederi. Am continuat drumul prin chei. Cred că sunt cele mai lungi chei prin care am fost vreodată.
Am oprit în dreptul unor indicatoare de trasee turistice.
Ne propusesem să vizităm Cheile Lapoşului, în special cascadele din aceste chei, așa că eram cu ochii geană după astfel de indicatoare. Se pare că am oprit chiar unde trebuia. Acesta era locul de unde plecau 3 marcaje turistice: punct roşu, triunghi galben şi cel de care aveam noi nevoie, triunghi roşu. De aici se vedea destul de bine Piatra Altarului.
Ne-am pus întrebarea, oare o fi vreun traseu turistic care să ajungă acolo sus? Nu am aflat răspunsul încă cu certitudine, dar bănuiesc că acolo se poate ajunge doar prin escaladare pentru că s-ar părea că e perete vertical de jur - împrejur. Am pornit pe traseu, pe lângă Piatra Altarului. Am urcat un pic prin pădure şi nu după mult timp am început să auzim căderi de apă. Am mai mers, căutând o potecă care să devieze de la traseu şi să ne ducă la cascade. Am găsit-o şi am urmat-o. Am ajuns la râu şi aveam acum cascadă şi deasupra noastră
şi sub noi.
Celei de deasupra i-am putut face poză, dar cea de sub parcă nu se aşeza bine în poză aşa că am căutat să coborâm din stâncă în stâncă.
Acum parcă mai merge, dar a mai apărut încă una sub noi. Hai să coborâm şi la ea.
Apoi încă una şi încă una şi tot aşa de vreo 5 ori.
Cred că în total au fost vreo 7 cascade în lanţ, dar la ultima cădere de apă nu ne-am mai încumetat să coborâm.
Ne-am întors pe traseul marcat fix pe unde coborâsem şi am mai continuat drumul spre Canionul Lapoşului sperând că vom vedea şi vom putea cuprinde în poză canionul cu ai lui pereţi verticali. Dar nu prea a fost aşa, canionul este destul de larg şi este împădurit astfel încât nu îţi poate oferi o vedere clară asupra pereţilor. Doar poţi ghici printre frunze că eşti într-un canion. Mai departe nu am mai vrut să mergem pentru că timpul nu prea ne permitea şi cam atât ne propusesem de fapt. Am zis că totuşi ar trebui să ne căutăm un loc de cazare la o oră rezonabilă. Nu ne-am gândit că nu o să găsim locuri libere ci că ne va fi greu să mai dăm peste gazdă dacă ajungem prea târziu.
Nu ne-a trebuit prea mult să găsim. Primul loc în care am oprit, ne-a plăcut și am rămas. Pensiunea era poziționată aproape de centru. Era și la pornirea spre traseul pe care l-am fi făcut a 2-a zi. Era și destul de aproape de intrarea în traseele pe care, dacă am fi rămas încă o zi, am fi putut să le facem a 3-a zi. O poziționare mai bună nici nu aveam nevoie. Puteam pleca în orice direcție, orice traseu fără să avem nevoie să ne deplasăm vreun pic cu mașina. Mai rămânea să ne hotărâm să rămânem. Varianta cealaltă era să plecăm ziua următoare spre Izvoru Mureșului și de acolo să plecăm spre Bălan de unde pornea traseul spre Hășmașu Mare. Dar prognoza meteo zicea că plouă. Am lăsat noaptea să ne fie un sfetnic bun. Am cerut informații gazdei despre Cascada Duruitoarea. Se pare că e destul de simplu de ajuns acolo, doar că e cam mult de mers, vreo 5 km ne-a zis. S-a dovedit a fi 7 km până la urmă.
Dimineață eram hotărâți să rămânem cel puțin încă o zi. Am pornit spre Cascada Duruitoarea. Cea mai mare parte a drumului a fost drum de țară, că acesta era drumul care unea mai multe sate.
O bună bucată de drum ne-a însoțit un câine jucăuș, până când l-au gonit înapoi o gașcă de câini din zona prin care am trecut.
Aruncând privirea peste gardul sătenilor am avut ocazia să vedem diverse animăluțe extrem de simpatice.
După 2 ore și jumătate de mers am ajuns la un indicator pe care scria Cascada Duruitoarea, dar direcția în care indica ni s-a părut eronată. Așa că am întrebat un șofer de camionetă care s-a nimerit să treacă prin zonă chiar în acel moment. Foarte cumsecade omul, ne-a zis că direcția indicatorului este greșită și ne-a explicat cum să ajungem la cascadă care era destul de aproape, se vedeau stâncile cheilor de aici. Am plecat spre cascadă după indicațiile omului, dar nu înainte de a întoarce indicatorul în direcția corectă.
Am avut puțin de coborât pe o potecă destul de îngustă pe care nu ne-am fi încumetat să mergem dacă ar fi plouat.
Noroc că nu ploua. Am ajuns inițial deasupra cascadei, am făcut câteva poze, apoi am coborât și am făcut poze din fața cascadei.
Aș putea spune că merită să faci un drum până aici să o vizitezi într-o zi de relaxare. Mai urma o nouă cădere de apă și în continuare dar nu mai aveai cum să ajungi jos la ea.
Așa că pentru cea de-a 2-a ne-am mulțumit să o vedem de sus. Dar să nu zăbovim prea mult că s-ar putea să ne prindă ploaia pe aici. La întoarcere, când urcam să ieșim din chei, mi-a alunecat la un moment dat o piatră de sub picior. În secunda următoare am țipat: "Piatrăă!", știind că la câțiva pași în urma mea urca Cornelia. Și acum mă uitam cu sufletul la gură la piatră cum se rostogolește la vale, în direcția Corneliei. Cornelia, auzind strigătul meu, s-a uitat în sus să vadă despre ce e vorba și a apucat să miște puțin capul în lateral evitând piatra care i-a vâjâit pe la ureche. Și eu am răsuflat ușurat. Mi-a zis vreo două scrâșnind din dinți, dar ce mai contează, bine că a scăpat. Am ieșit din chei și când am ajuns sus în poieniță a început ploaia. Încă o răsuflare de ușurare că nu ne-a apucat ploaia mai devreme, să patinăm pe acolo. Am avut inițial tendința să o luăm pe drum înapoi așa prin ploaie, dar pentru că trecusem pe lângă un grajd, iar locatarii grajdului nu erau acasă și ploaia tocmai se întețise, am zis hai totuși să așteptăm că doar nu ne-o goni proprietarul și nici ploaia n-o dura toată ziua.
Am așteptat vreo jumătate de oră și după ce s-a rărit ploaia am plecat pe drum înapoi.
Plouase destul de bine încât pe drum să se formeze șiroaie de apă.
Când am ajuns la bifurcația care mergea spre Cheile Bicăjelului, era în jur de ora 16. Circuitul Cheile Bicăjelului parcă citisem că durează vreo 3 ore. Vremea părea să se fi ameliorat, se înseninase chiar de-a binelea.
Nici obosiți nu eram, nici la pensiune nu aveam ce să facem. Așa că am pornit pe traseu bandă galbenă, asta după ce am greșit inițial traseul, pornind pe triunghi galben. Iarba era udă și era destul de înaltă, nu mai trecuse nimeni de ceva vreme pe traseu să culce iarba să facă o cărare. Așa că deja mă gândeam că o să facem lac în bocanci, mai ales eu, pentru că nu apucaseră să se usuce bine de la traseul anterior. Și pentru că bocancii Corneliei păreau că rezistă mai bine la apă, am trimis-o înainte să facă cărare.
Am ajuns într-un punct unde parcă dispărea marcajul în apa unui pârâu. Dacă nu am fi avut experiența traseului pe Cheile Nerei, cred că nu ne-ar fi trecut prin cap să ne uităm după marcaj pe malul celălalt al pârâului. Și chiar se continua traseul pe malul celălalt, acum să vedem cum traversăm. Nu era niciun loc pe unde să poți trece sărind din piatră în piatră nici mai sus, nici mai jos. Nu am mai stat mult pe gânduri că pierdeam vremea degeaba, ne-am descălțat și hai să testăm pe unde e apa mai mică. Mă așteptam ca apa să fie ceva mai rece, având în vedere că e apă de munte și mai e și după ploaie, dar avea o temperatură suportabilă. Am luat-o eu înainte. Am încercat inițial pe unde era apa mai liniștită. Dar unde e apa mai liniștită se ascund de obicei adâncimi mai mari. Am făcut câțiva pași, nu ajunsesem nici la jumătate și apa îmi trecea deja de genunchi, mai mai să imi atingă pantalonii, pe care nu îi puteam sufleca mai tare.
Am făcut cale întoarsă și am căutat să o iau pe unde era apa mai învolburată. Era clar că acolo curentul era mai mare și trebuia să te fixezi bine în picioare dar cel puțin nu mai era așa adâncă.
Ușurel, câte un pas bine calculat și poziționat pentru că pietrele din albia pârâului aveau diverse forme și mărimi, care mai sus care mai jos, am ajuns în partea cealaltă. În urmă a venit și Cornelia.
Ne-am uscat, reîncălțat și am pornit mai departe. Când am plecat pe traseu nu știam că aveam să trecem desculți prin apă, așa că nici în continuare nu știam ce ne mai așteaptă, dar nu ne-am descurajat, doar e traseu turistic. Am traversat o poiană cu flori, toate galbene.
Am trecut pe lângă mai multe construcții, unele or fi fost ale ciobanilor.
Am coborât apoi prin pădure și am intrat propriu-zis în Cheile Bicăjelului.
Au fost câteva locuri de belvedere spre pereții verticali ai cheilor, însă cascadele care se formează pe cursul Bicăjelului în chei cu greu se pot vedea din cauza pădurii.
Am ajuns la un moment dat la un pod care trecea peste Bicăjel. Am putea spune: "Bine că nu mai avem de trecut prin apă", că data asta cursul apei avea un debit mai mare și era și mai învolburat.
Dar pe o porțiune de vreo 3-4 metri podul avea lipsă toate traversele de lemn.
Și colac peste pupăză începuse din nou ploaia. Nu părea prea roz situația. Dacă treceam de pod, în câteva minute ajungeam la șoseaua din Cheile Bicazului. Înapoi dacă o luam aveam de mers vreo 2 ore și să traversăm iar desculți prin albia pârâului. Ne așezăm la adăpostul unei stânci să se mai liniștească ploaia și să reflectăm la ce variantă ar fi mai bună, să trecem prin apă sau să trecem pe sârma de rezistență a podului.
Apa era prea mare și curenții erau prea puternici. Pe sârmă am fi putut aluneca pentru că era proaspăt udată de ploaie. După ce s-a rărit ploaia, am ales să ne încercăm șansa să mergem pe fir. Am luat-o înainte. Am pus piciorul pe sârmă și am testat cât de bună este aderența sârmei. Părea să fie foarte bună, odată pus bocancul ferm pe sârmă, în orice direcție am încercat să îl mișc era de neclintit. Era o sârmă împletită precum parâmele de la vapoare. Acum mai rămânea să văd cum îmi pot păstra echilibrul mergând pe sârma de jos și tinându-mă cu mâinile de sârma de sus. Și asta s-a dovedit a nu fi o problemă până la urmă.
Cu pași mici am fost numaidecât în partea cealaltă. Ajuns în partea cealaltă am văzut că îmi făcuse poze Cornelia. Acum mă întreba prin semne: "Cum e?". Și eu i-am răspuns tot printr-un semn că e OK, un ok aşa convingător că în secunda următoare se și pusese în mișcare. Acum a venit rândul meu să îi fac poze.
Cu toate că continua să plouă mărunt, am zis că merită să scot aparatul, care de altfel nu l-aș fi scos pe ploaie, și i-am făcut poze la fiecare mișcare. Am ieșit la șosea și am răsuflat ușurați, de acum aveam doar de mers pe șosea până la pensiune.
Nu parcursesem niciodată pe jos Cheile Bicazului în întregime, acum aveam ocazia. Și mergând pe jos ai timp mai mult să savurezi priveliștile și să vezi cheile din unghiuri care probabil din mașină le-ai rata. Așa am putut observa că în paralel cu tunelul prin care circulă mașinile acum, mai este un tunel, pe aici duce traseul bandă galbenă, dar nu ne-am încumetat să trecem pe acolo pentru că părea a fi toaletă publică.
Am luat-o prin tunelul prin care trec mașinile pentru că este și trotuar pe acolo. Foarte ciudat se aude când trece o mașină prin tunel, se creează un sunet cu ecou înfiorător. Urmează apoi o trecere foarte îngustă printre 2 stânci, pe unde nu încape decât o mașină.
După ce am trecut mai departe, uitându-ne în urmă vedeam cum trece un tir pe acolo, îmi aducea aminte de imaginea unui vapor care trecea prin Canalul Corint. Nu mi s-au activat destul de repede conexiunile neuronale să scot aparatul să fac o poză, dar nici de așteptat să treacă următorul tir nu îmi venea. Am ajuns înapoi la pensiune în jurul orei 20. Am tras o fugă până în Gheorghieni că nu prea mai avem de mâncare și în zonă nu găseai nimic de cumpărat.
Sâmbătă am zis că nu mai are sens să plecăm nicăieri, încă mai aveam ce trasee să facem prin zonă. Dimineață am anunțat din nou la pensiune că nu scapă de noi încă și am plecat din nou pe drum. Am pornit spre Vârful Suhardu Mic.
Nu am apucat să intrăm bine pe traseu că a început ploaia. Am urcat ce am urcat, că prin pădure nu se simțea așa tare ploaia. Când am ieșit din pădure ne-am pus problema dacă să ne întoarcem și chiar atunci s-a oprit ploaia, așa că am continuat. Am ajuns destul de repede pe vârf, iar aici totul era în ceață, nu se vedea nimic.
Mai erau 2 drumeți aici, aceștia urcaseră pe ploaie și cică au apucat să vadă peisajele până să se așeze ceața. Noi ne-am zis că avem toată ziua la dispoziție să așteptăm să se ridice ceața că nu ne grăbeam nicăieri și voiam să vedem și noi Lacu Roșu de sus, așa cum l-au văzut și cei 2 dinaintea noastră. Ne uitam și la imaginea de prezentare de acolo și ar fi trebuit să vedem o grămadă de lucruri împrejur, dar măcar Lacu Roșu să îl vedem și noi. Ne-am așezat să așteptăm, nu a trecut mult timp și răbdarea ne-a fost răsplătită, au început să iasă din ceață când lacul, când vârful de vis-a-vis, când amândouă.
Deja eram mulțumiți. Am mai ajuns între timp 2 cehi și i-am rugat să ne facă și nouă o poză că rare sunt ocaziile de genul acesta, să avem și noi o poză împreună.
Am coborât și am văzut că spre Suhardu Mare nu este traseu marcat, așa că am luat-o pe traseu marcat spre Cheile Cupașului. Un traseu de coborâre prin pădure, am ajuns la un drum forestier și am continuat pe drumul forestier până am ajuns în chei. Aici a mai pornit o repriză de ploaie.
Cheile nu sunt foarte spectaculoase, fiind eclipsate de celelalte rânduri de chei văzute pe traseele anterioare, dar nu poți spune că nu au și ele frumusețea lor. Am ieșit în șoseaua din Cheile Bicazului și am ajuns destul de repede de unde am plecat. Era devreme așa că trebuie să mai facem și Circuitul Lacului Roșu, să vedem lacul din toate unghiurile. Am ajuns într-un punct unde se oglindea foarte frumos Suhardu Mic în luciul apei lacului.
Ia uite că nu mai e deloc în ceață Vârful Suhardu Mic. E momentul să mai urcăm o dată, dar nu ne mai arde. Ajunși la capătul lacului, lângă păstrăvărie auzim niște urlete de lupi, care erau acompaniate de un câine legat de la păstrăvărie, dar care aducea foarte tare a lup.
Pe la ora 18 am ajuns înapoi la pensiune și ne-am așezat să lenevim. A doua zi urma să o luăm pe drum spre casă, concediul nostru se terminase.
Harta GPS a traseului
