A venit toamna, zilele friguroase sunt tot mai dese, iar la munte este și mai și. Noaptea sunt temperaturi negative, iar ziua de-abia dacă trec de 0 grade, cu ajutorul soarelui. Săptămâna trecută chiar a nins și se așternuse o păturică transparentă de zăpadă. Nu am văzut asta în direct ci prin ochii altora via pozele făcute de aceștia. Parcă nu ne mai vine așa să ieșim la plimbare pe munte, chiar dacă nu e zăpadă de-adevăratelea, însă nu ne-am împrietenit încă cu frigul. În primăvară, după o iarnă lungă și geroasă, aceeași vreme ne-a scos afară din bârlog zicând: "Gata cu hibernarea!". Acum însă suntem cam amorțiți. Astfel weekend-ul trecut nu am reușit să ne mobilizăm, am stat pironiți în București. Bine, că nu am stat chiar degeaba. Printre altele am completat lipsurile din cămara de iarna, lucru care nu am fi reușit să îl facem dacă în fiecare weekend umblăm creanga.
Weekend-ul ăsta însă se anunță unul cu o vreme extraordinară, fără picătură de ploaie și cu temperaturi de vară. Ar fi și păcat să dăm cu piciorul la o așa vreme stând acasă. Trebuie să mergem undeva. Păi hai să mergem în Măgura Codlei, că e ceva mai cald decât în alți munți mai înalți, și ar fi un traseu mai lejer ca de final de sezon. Nu prea eram chiar așa împăcați, mai ales că vedeam că va fi vreme frumoasă în absolut toată țara, cu șanse de precipitatii 0 în toți munții, inclusiv în Făgăraș. Mai rar întâlnești așa ceva. Și e așa de joi până duminică, inclusiv. Mai văzusem o prognoză de genul ăsta în urmă cu vreo 3 ani, când mă uitam cu jind spre Munții Retezat care urmau a avea 4 zile senine, însă soarele cu dinți și temperaturile negative ne-au cam dat înapoi. Mai bine am lăsa Măgura Codlei pentru altă dată, că acolo e posibil să mai fie cald și mai încolo. Aș fi vrut eu un Moldoveanu pentru că traseul l-am găsit, mașina însă nu. Am fi avut nevoie de o mașină cu garda ceva mai ridicată pentru un drum forestier de vreo 20 km. Asta e, poate data viitoare.
Salvarea a venit pe neașteptate de la Cornelia, care știind lista de trasee planificate pe anul ăsta, a declarat că mergem în Piatra Craiului, pe Piatra Mică. Am rămas uimit, dar în același timp mă bucuram extrem de hotărârea ei.
Sâmbătă după - amiază am plecat spre Râșnov, pe Valea Prahovei. Tot aglomerat! Ce-i drept, putea fi și mai rău. Ca să nu lăsăm ziua să treacă fără a vizita ceva, am ales să căutăm Castrul Roman Cumidava. Auzisem de el pentru prima oară în urmă cu vreo 2 sau 3 ani. Aflasem atunci că este amplasat undeva pe lângă Râșnov dar că ai mari șanse să îl cauți pe câmp o zi întreagă și să nu-l găsești. Ca urmare, l-am lăsat în așteptarea unor informații mai încurajatoare despre localizare pentru a putea pleca în căutarea lui. Anul acesta am reușit să îl poziționez cu exactitate cu ajutorul lui Radu, care mi l-a arătat pe google maps cu vedere din satelit. Acum nu mai aveam nicio scuză. Când ajungem în zonă trebuie să mergem să îl vedem. În urmă cu vreo lună am mai fost în zonă, când am urcat la Cabana Curmătura, dar nu mi-am adus aminte de castru. Cred că mi-ar trebui un centralizator a locurilor de vizitat pe zone. Acum mi-am adus aminte, mi-am notat coordonatele gps, am învățat străzile, drumurile de pământ, forma terenului și delimitările. Gata, pot spune că am fost deja acolo.
Iacătă-ne ajunși la fața locului. Facem stânga pe lângă Penny, trecem calea ferată, facem dreapta, urmăm Strada Gării care virează apoi spre stânga în unghi drept, continuăm pe asfalt până când asfaltul virează din nou la stânga lăsând în față un drum de pământ, mergem pe acesta până aproape de râul Bârsa. Aici știam că trebuie să facem dreapta la 90 de grade pe un alt drum de pământ. Eram așa convins că am urmat drumul care trebuie încât nu am observat că se făceau 2 drumuri la dreapta.
După puțin timp ajungem să mergem chiar pe lângă râu. Asta nu făcea parte din viziunea mea asupra locului. Derulăm înapoi să vedem unde am greșit. Făcusem dreapta, însă nu pe un drum la 90 de grade cum știam că trebuie, ci pe unul la vreo 60 de grade. Și astfel ajungeam să ne depărtăm de locația castrului cu toate că înaintam. Ne întoarcem la bifurcație, urmăm de data aceasta drumul care trebuie și ajungem la castru numaidecât.
Sincer să fiu, după imaginea văzută din satelit, mă așteptam să fie mai multe ziduri scoase la lumină. Oricum, am recunoscut locația destul de ușor. Printre mai multe ogoare cu miriști se află o suprafață de pământ lăsată necultivată, ceva mai înaltă, iar în colțul parcelei te întâmpină câteva pietre ce par a fi făcut parte din zidurile unei cetăți.
În colțul opus și pe una din laturile mai îndepărtate se vedeau câteva săpături arheologice care scot ceva mai mult la iveală.
Aici a avut și Răzvan ocazia să facă cunoștință cu un arici.
După ce am făcut un tur complet al castrului,
ne-am îndreptat spre locația de cazare.
Este o locație cu totul specială atât prin poziționare, cât mai ales prin felul de a fi al gazdelor. De aici putem vedea atât Bucegii cât și Piatra Craiului.
A doua zi ne propunem noi să plecăm mai devreme. Că acum se întunecă mai devreme, soarele apune la ora 19. Dacă facem 4 ore la urcat, 3 ore la coborât, cu 1 oră marjă de eroare, ar cam trebui pe la 10 să plecăm pe traseu. Aproape așa am și făcut, pe la 10 și ceva de-abia am plecat de acasă, și am ajuns să pornim pe traseu pe la 11 fără ceva. Acum deja știam unde e Fântâna lui Botorog, de unde pornește traseul nostru. Era plin de mașini parcate. Am găsit și noi un locșor.
Aici stăteau la tăiat bilete 2 angajați ai Parcului Natural Piatra Craiului. Privesc eu de la distanță cum aceștia cereau bani în toate direcțiile și celor cu mașina și celor pe jos, și celor care intrau spre Prăpăstiile Zărneștilor și celor care voiau să urce spre Cabana Curmătura. În mod normal nu ar fi fost o mare problemă să plătim o taxă de intrare în parc, însă acum plecasem de acasă fără un șfanț în buzunar. Ne echipăm și pornim la drum, trecem pe lângă ei, ne facem că plouă și începem urcușul spre Cabana Curmătura. Nu ne-a tras nimeni de mânecă, nu a strigat nimeni după noi, deci e bine.
Porțiunea asta de traseu o știm destul de bine. Urcuș în serpentine prin pădure, răcoare, dar efortul depus ne încălzește suficient să dăm polarele jos și să rămânem în tricouri. Ne depășesc câțiva pe drum, puțin mai sus îi depășim noi, dar una peste alta nu păream a fi prea mulți pe traseu. După o oră, când ne-am oprit în Poiana Zănoaga,
au început să curgă din urma noastră o grămadă de turiști.
Stăm aici cât să ne zvântăm puțin tricourile sub razele soarelui. Apoi plecăm mai departe.
Ceva mai încolo, tot din această întinsă poiană, se desprinde spre dreapta un traseu ce duce direct spre Vârful Piatra Mică. Acolo sus vrem să ajungem. Până aici am urcat cam 300 m în altitudine și mai avem vreo 500, poate chiar 600. Nu înțeleg cum să urci această diferență de nivel în 1 oră - 1 oră jumate, după cum scrie pe indicator.
Dacă ar fi scris 1,5 - 2 ore mi s-ar fi părut realizabil. Ar mai fi o variantă de urcat: de la Cabana Curmătura, cam aceeași diferență de nivel, însă acel traseu este ceva mai expus și are lanțuri de asigurare. Majoritatea celor care urcă pe Piatra Mică fac acest traseu în circuit, urcând de la Cabana Curmătura și coborând pe aici. Acesta este cunoscut drept traseul de inițiere în Piatra Craiului, pentru a vedea la scara mică ce te așteaptă pe Creasta Pietrei Craiului. Noi am aflat în urmă cu vreo 2 ani încercând direct Creasta Sudică. Deci nu cred că m-ar speria prea tare lanțurile de pe Piatra Mică, însă teama de necunoscut este prezentă. Acum însă, rucsacul greu din spate, ora în plus adăugată la traseu pentru a ajunge la Curmătura, alături de urcat pe lanțuri pe lângă prăpastie, au înclinat hotărâtor balanța să urcăm pe aici, urmând să coborâm tot pe aici.
Au urmat 2 ore și jumate de urcat abrupt mai întâi prin pădure, pe teren format din pământ amestecat cu pietricele, care ne-a cam dat de furcă la coborâre, apoi pe teren stâncos printre jnepeni. Însă nu ne-am dat seama când am ajuns sus dacă nu ne-a presat nici timpul, nici vremea. Ne-am întâlnit pe drum cu vreo 5-6 grupuri de turiști, destul de mulți străini, care coborau. Încă o dovadă că majoritatea fac circuitul invers.
Din pădurea de jnepeni am ieșit fix pe vârful pe care este amplasată Crucea Eroilor din Carpați, nu mai devreme.
Priveliștea ne-a lăsat fără cuvinte.
Puteam vedea foarte bine, bine delimitate localitățile: Zărnești, Râșnov, Vulcan, Codlea, Brașov, iar acolo între Brasov și Râșnov trebuie să fie Cristian.
Pe lângă acestea am putut identifica clar Munții Bucegi, Masivul Postăvaru, Masivul Piatra Mare, Munții Leaota, Munții Ciucaș undeva în fundal și Măgura Codlei separat de toți aceștia.
Nu am înțeles de ce a fost pusă aici o plăcuță pe care scrie Vârful Piatra Mică (1816 m),
pentru că vârful este de fapt mai încolo.
Am mai înotat puțin printre jnepeni ca să ajungem la el.
De aici nu mai avem aceeași deschidere generoasă ca mai devreme.
În schimb acum se vede mai bine Piatra Craiului.
Nu prea știu eu să identific vârfurile de pe Creasta Nordică. Cel mai apropiat trebuie să fie însă Vârful Ascuțit.
Privind mai abrupt în jos am reușit să identificăm Cabana Curmătura.
Luăm pauza de masă pe vârf, alături de alți turiști, cu toate că locul nu este chiar așa de încăpător, dar rând pe rând plecau unii făcând loc la alții de-abia veniți.
Ne întoarcem apoi din nou la Crucea Eroilor. De data aceasta era pustiu, toată gașca de mai devreme plecase.
Facem și noi câteva poze fără personaje necunoscute și ne hotărâm să pornim ușor la vale. Era ora 16 de-acum și adunând 3 ore am ajunge la mașină odată cu apusul soarelui. Ca de obicei am cam rămas ultimii pe aici. A fost mult mai dificilă coborârea, dar am ajuns fără probleme în Poiana Zănoaga.
Iar de-aici a urmat o coborâre lejeră până la Fântâna lui Botorog. La 18:30 eram la mașină.
Am avut parte de o vreme extraordinară. Nu am văzut un nor pe cer toată ziua. Așa ceva mai rar întâlnești. Păi nu ar fi fost păcat să o ratăm!?
