Pentru că în weekend-ul prelungit de Rusalii a picat planul cu Munții Leaota, după ce ne-a stors fizic traseul de creastă din Piatra Craiului, am fost încântați să ne alăturăm planificării făcute de Cristina, cu obiective mai "domestice", mai aproape de șosea. Aveam 2 zile de colindat, o zi cu obiective la nord de Rucăr și a 2-a zi cu obiective la sud de Rucăr.
În prima zi, pe lângă echipa Marius, Cristina, Cornelia, eu, s-au mai alăturat mătușă-mea și unchiu-miu, care picaseră cu o seară înainte, tocmai la țanc în Rucăr. Trezirea a fost foarte târzie, că mai trebuia să ne și odihnim. Am început vizitele de la cel mai depărtat obiectiv, Castelul Bran.
Nu era chiar așa planul, dar până la Castelul Bran, am ratat toate intrările spre celelalte obiective. Vreme frumoasă, zi liberă, aglomerație mare, locuri de parcare cam puține, cam așa aș putea descrie pe scurt. Când am ajuns la intrarea în castel, am observat un preț de intrare cam piperat după părerea noastră. Și pentru că toți îl mai vizitaserăm cu alte ocazii, am votat să zicem pas și ne-am limitat să îi facem câteva poze din exterior și să cumpărăm câteva chilipiruri de la "tărăbuțe".
Nu ne dăm în vânt prea tare după aglomerație, parcă am fi plecat la munte și am ajuns la mare. Totuși am furat niște informații despre cum putem ajunge la Cheile Grădiștei, să nu mai ratăm intrarea pe drumul de întoarcere, și am cules și niște hărți cu obiective turistice din zonă.
După indicațiile primite, am văzut la întoarcere indicatorul la stânga, spre Complex Cheile Grădiștei. Am mers câțiva kilometri și mi s-a părut mie că am trecut pe lângă niște pereți de stâncă verticali, înalți, asemănători unor chei, dar am zis că la cât sunt de renumite, trebuie să fie mai mult de-atât. Am oprit totuși să întrebăm, am primit indicații să o luăm pe un drum lateral, drumul spre Complexul Cheile Grădiștei. Am urcat până sus, unde s-a terminat drumul şi nu ne mai lăsa să mergem mai departe. L-am luat la întrebări pe nenea cu dirijarea traficului pe acolo, foarte serviabil, dornic să ne ajute și să ne răspundă la toate nelămuririle noastre. Și pentru că părea că știe zona foarte bine, l-am întrebat despre toate drumurile, unde duc, ce putem vedea acolo, un drum ducea în poligon, altul la pârtie. Iar Cheile Grădiștei cică sunt acolo, dar a trebuit să îi explicăm că noi vrem de fapt să ajungem la cheile naturale, pereții stâncoși. Păi astea sunt mici, neînsemnate și nimeni nu întreabă de ele și sunt chiar jos, la pod, unde de fapt nu mi s-a năzărit mie că le vedeam. Dar stai, că mai avem ceva de văzut în zonă, așa că poate știe nenea și despre Cascada Chișătoare. Nu auzise niciodată, dar știa totuși de o cădere mică de apă, în continuare pe drumul spre Moeciul de Sus, unde își fac oamenii poză cu ea. Pentru noi a fost destul de clar că aia trebuie să fie. Îi mulțumim omului, că ne fusese într-adevăr de mare ajutor. Am făcut vreo 2 pași să admirăm peisajul de aici de la înălțime și să ne mai pozăm cu munții pe care am hălăduit ieri.
Am coborât, am oprit la chei şi am făcut vreo 2 poze.
Am continuat, apoi drumul spre Moeciul de Sus, în căutarea cascadei. Drumul parcă se strica din ce în ce mai tare, dar nu foarte departe am văzut oamenii care își făceau poze undeva aproape de o stâncă, pe care am observat, când ne-am mai apropiat, că într-adevăr curgea și ceva apă. Hai că până la urmă merită, dacă tot eram prin zonă, ne consolăm noi.
Și pentru că ne-a cuprins pe toți foamea, ne-am căutat un locșor la umbră, cu vedere la cascadă, să facem un picnic.
Următoarea țintă era satul Peștera și Peștera Liliecilor, văzusem indicatorul din șoseaua principală care ducea spre satul Peștera, nu trebuia căutat prea atent. Însă am mers un pic pe drum în sus, iar priveliștile de-aici au meritat.
Din apropierea satului Peștera se face drum spre Peștera Liliecilor și există un indicator la șosea, pe lângă faptul că erau mai multe mașini parcate pe marginea șoselei în acel loc. În 10 minute eram la peșteră, drum lejer, iar pentru vizitarea ei ai nevoie de lanterne. Noi aveam frontalele la noi, noroc că a avut Cornelia grijă să îmi aducă aminte. Spre deosebire de alte peșteri, unde mergeam 2 pași și gata, nu mai puteam înainta din diverse motive, aici chiar am înaintat ceva, ceva. Marius nu s-a lăsat până când nu a găsit un liliac, că doar nu s-o numi degeaba Peștera Liliecilor.
În timpul acesta deasupra Bucegilor se dădea o adevărată bătălie cu natura.
În continuare, pe listă era un castru roman. Trebuia să urmăm din șoseaua principală, un drum spre Șirnea. Eu nu eram prea încrezător că îl vom găsi și am încercat să sugerez sărirea lui. Se pare că de această dată am fost în minoritate. Am plecat în căutarea castrului. Am întrebat un cioban, care ne-a zis s-o luăm tot înainte, vreo 8 km. Mie, unul, mi s-a părut foarte dubios că a răspuns așa prompt, știa el de existența vreunui castru roman, de care nimeni altcineva nu mai știa. Eu cred că ciobanii ăștia știu mult mai mult decât ne spun și trebuie trași mai mult de limbă. Ar trebui să punem puțin la îndoială ce zic în primă instanță. Am continuat drumul şi ne-au atras atenția niște marcaje, pe care era desenat câte un struț. Taci că e bine, plecăm după un obiectiv și măcar găsim altul, să nu ne fi aventurat degeaba pe drumuri neprietenoase.
Continuăm drumul de întoarcere până la Nunta Zamfirei.
Dar nu găsisem încă Cetatea Oratea. A mai cules Marius niște informații și părea că s-a lămurit, știe unde e. Trebuia să ne întoarcem vreo 3 km, până la un loc de belvedere. Ăsta cred că e un exemplu foarte bun pentru un lucru ascuns la vedere.
Hai să tragem și o fugă pe jos până acolo, să punem piciorul în cetate.
Și cu asta bifasem cam tot ce aveam pe listă și mai aveam puțin timp de lumină, așa că mai puteam să facem o plimbare pe Cheile Dâmbovicioarei, pe unde mătușă-mea și unchi-miu nu fuseseră.
După această plimbare relaxantă ne-am îndreptat fiecare spre culcușul lor, urmând ca a doua zi să o luăm în direcții diferite.
Noi, adică Marius, Cristina, Cornelia și eu aveam altă listă de obiective. Și a doua zi ne-am trezit destul de târziu. Am început cu un drum spre Cheile Dâmboviței. Aici am trecut pe lângă o vâltoare,
apoi pe lângă o veche centrală electrică dezafectată
și am ajuns pe Cheile Dâmboviței.
Ne-am oprit după primul rând de chei, cu toate că traseul părea să mai continue.
Ne-am întors la mașină și am pornit în căutarea bisericii din Rucăr. Dar tot căutând-o am ajuns la Podu Dâmboviței, unde am găsit altă biserică ce nu are prea mare vechime, dar este destul de atrăgătoare.
Am revenit în Rucăr să vedem și biserica pe care o aveam pe listă, cu vechime, de această dată, de pe vremea lui Mircea cel Bătrân.
Am oprit și la statuie să îi facem și ei câteva poze.
Am continuat spre Dragoslavele, unde am vizitat Schitul Dragoslavele. O atmosferă foarte plăcută și liniștitoare am găsit aici.
Drumul continua spre Cetățuia. Dar am mai găsit câte ceva şi pe drum.
Iar locul de parcare, de unde trebuia sa pornim urcarea spre Mănăstirea Cetățuia, era înțesat de țigani, cu dă și mie un ban să-ți păzesc mașina sau dă și mie un ban și-atât. Cred că am urcat vreo 40 de minute. Nu ne așteptam să fie chiar atât de mult de urcat, febra musculară începuse și ea să își facă simțită prezența. Dar mănăstirea chiar merită să fie vizitată. Pe drumul spre mănăstire este din loc în loc câte o cruce cu imagine și text de prezentare, în total 12 cred că au fost. Reprezintă, de fapt Drumul Crucii. Tot pe traseu o să găsești și o cruce de piatră ridicată pe o stâncă. Pe un drum adiacent, poți ajunge într-un loc de belvedere spre o peșteră, peştera Sfântului.
Sus la mănăstire poți vedea Peștera Moșului,
o sculptură în piatră, întruchipându-l pe cavalerul trac,
pașii lui Negru Vodă, rămași în stâncă
și Crucea Dorințelor.
La coborâre se simțea mai accentuat febra musculară, începusem să cobor cu mersul pinguinului.
Ultima oprire a fost la Castrul Roman de la Jidova, unde ne-a fost ghid un copil de 15 ani.
