Aflasem de Canionul 7 Scări de la o colegă de serviciu. Am fost foarte încântat când am văzut pozele și am zis că trebuie neapărat să mergem.
Venise primăvara și se anunța un weekend frumos și călduros. Ne-am trezit totuși destul de târziu, erau ocupate cam toate locațiile de cazare din zona Timișul de Jos - Timișul de Sus. Am găsit o cameră liberă doar într-o locație de 4 stele, Casa Timiș din Timișul de Sus. Nu am mai stat pe gânduri, am făcut rezervare și vineri seara ne prezentam la locația de cazare.
Sâmbătă dimineață am pornit spre Timișul de Jos. Am lăsat mașina parcată la poștă, așa cum ne sugerase proprietarul pensiunii. Și am pornit pe jos. Nu știam foarte multe puncte de reper. Parcă reținusem ceva de Dâmbu Morii.
Când am văzut scris pe un indicator acest nume am zis că suntem pe drumul cel bun. Ceva mai incolo apare și un indicator cu 7 scări.
Numai bine ne-a confirmat din nou că nu am pierdut drumul. De-acum mergem pe drum de pământ tot înainte, nu mai are cine să ne păcălească.
Mai oprim pe drum să mai facem o poză la o căscădiță,
la un perete stâncos.
Ajungem în apropierea intrării în Canion.
Vedem un panou prin care se interzicea accesul în canion.
Mai erau câteva persoane care se tot învârteau pe acolo, probabil erau în aceeași dilemă ca și noi. Înțeleg să fie interzis accesul pe timp de iarnă și cred că asta vrea să și zică acest panou informativ. Hai să mergem!
După noi observ că vin și ceilalți.
Se pare că așteptau și ei un deschizător de drum.
Eram foarte impresionați de modul în care fusese amenajat acest traseu, să urci pe scări metalice chiar pe lângă căderea de apă.
Cred că se numește 7 Scări pentru că sunt exact 7 scări de metal pe care trebuie să le parcurgi de jos până în partea de sus a canionului.
Am iesit din canion parcă într-o altă lume.
Ce facem acum? Pe unde ne întoarcem? Cică ar fi un drum familial de întoarcere. Nu am văzut niciun indicator, nicio bifurcație de drumuri, așa că am continuat să mergem pe potecă.
A început să apară zăpadă pe poteca noastră.
În București nu mai era zăpadă de multă vreme. Nu prea ne așteptam să dăm de zăpadă pe aici.
Dar nici nu știu dacă ne-ar fi fost de vreun ajutor de știam dinainte că vom da de zăpadă. Poate n-am mai fi mers?! Nu știu! Lasă, mai bine așa, să fie surpriză.
Pe alocuri zăpada ajungea și mai sus de genunchi.
Ar fi fost bine dacă în fața noastră ar fi urcat alte persoane, am fi călcat și noi pe urmele lor. Așa trebuie să testez eu zăpada. Uite acum ar fi fost bune niște bețe. Am fi văzut dacă ne putem baza pe ea, să nu fugă, și puteam vedea și cât de adâncă este. De vreo 2 ori am călcat zapada având impresia că e strat subțire și stabil, și când colo... nu era așa. M-am speriat un pic când am văzut că mă tot afund în ea.
Bine că ne-au ajuns alții din urmă. Să-i lăsăm pe ei la înaintare pentru că au bețe... Acum putem călca mai relaxați pe urmele lor.
Nici n-am simțit când am ajuns la Cabana Piatra Mare. Aici erau foarte multe persoane venite la picnic. Dar ei pe unde or fi venit că parcă nu ne-au depășit așa mulți?!
Facem pauză de masă. Citisem că este un izvor pe aici dar nu mă prind deloc pe unde ar trebui să fie. Hai că mai avem ceva apă, trebuie să ne ajungă.
Mergem și până pe Vârful Piatra Mare? Că nu mai e așa mult.
Desigur.
Acum nu mai e așa multa zăpadă pentru că traseul a fost expus ceva mai mult la soare și zăpada s-a topit.
Până la cabană poteca a fost numai prin pădure și soarele nu a ajuns să curețe traseul.
Peisajele ne-au încântat așa de mult încât am uitat de oboseală.
Mai găsim o porțiune cu zăpadă.
Am ajuns pe vârf?
Nu încă, dar facem pauză aici de admirat.
Ei au urcat motorizați până pe vârf.
De-abia acum am ajuns pe vârf.
Aș fi vrut să coborâm de aici pe partea cealaltă, spre Cascada Tamina. Însă nu am văzut pe unde coboară traseul respectiv. Așa că am coborât tot pe unde am urcat.
Însă motoriștii ne-au cam stricat poteca.
După Cabana Piatra Mare am urmat o potecă spre Peștera de Gheață.
Cam strâmtă intrarea în peșteră. Și unde mai pui că este și acoperită de zăpadă. Nu prea cred că vreau să încerc să intru.
După Peștera de Gheață aveam 2 variante să coborâm. Bineînțeles că am ales varianta cea mai ocolită posibil, că deh, nu prea eram obosiți.
Oboseala ca oboseala, dar cred că uitasem complet că nu stăm prea bine la capitolul rezervă de apă. Și nici nu cred că ne așteptam să fie chiar atât de lungă varianta ocolită. Am mers prin pădure de ne-am plictisit. Nu am avut cine știe ce de urcat, ci mai mult de coborât, dar parcă prea mult de mers. Ni s-a părut că am ocolit tot muntele. Parcă mergeam prin pădure, pe coama muntelui și tot ocoleam. Am ajuns într-un final să ieșim și la "liman".
Aici trebuie să fie Cabana Bunloc.
Era singurul punct de reper de care mai știam pe aici.
Ne cam uscasem de sete. Dar nici n-am întâlnit pe nimeni să cerem și noi o gură de apă. Oricum de aici nu a mai fost mult până la civilizație. Și la mașină aveam apă.
Ne întoarcem la pensiune, unde suntem invitați de gazde la un pahar de vorbă. Am aflat că nenea era vânător și cu ocazia asta ne-a arătat toată colecția lui de arme.
Ne-a dat și toate îndrumările necesare pentru traseul ce voiam să îl facem ziua următoare, până la Cascada Tamina. Dacă am fi coborât astăzi pe la Tamina, am fi împușcat 2 iepuri dintr-o lovitură. Ar mai fi fost o problemă că ajungeam la o distanță considerabilă de locul unde aveam mașina. Dar, conform gazdei, și acest lucru s-ar fi rezolvat dacă îl sunam să vină să ne ia el. Eh, nu ne permiteam acest lucru. Să zicem că am fi apelat la această variantă doar în caz de extremă urgență.
A doua zi am plecat, respectând indicațiile gazdei noastre, să urcăm pe forestier spre Cascada Tamina.
Cică poteca prin pădure este ceva mai abruptă și dacă de-abia s-a topit zăpada, este plină de noroi. Cred că în mai puțin de 1 oră eram la intrarea în Cheile Taminei.
Aici nu pot spune că este la fel de bine amenajat ca la 7 Scări.
A fost amenajat odată, dar cred că a trecut ceva vreme de atunci și apa probabil și-a făcut de cap. Mă uitam la chei și mă întrebam: "Oare chiar pe aici trece traseul?". Nu pot să cred.
Am venit, am văzut, hai să mergem! Nu, nu, mă lovesc de dorința de neclintit a Corneliei. Ea voia să continue. Mă mai uit o dată spre canion. Mă întorc spre Cornelia:
- Ești sigură că vrei să mergem mai departe? Pentru că ne vom uda cu certitudine.
- Da!
Bun, dacă am primit confirmarea, atunci să căutăm calea prin care să ne udăm cel mai puțin.
Și a fost într-adevăr frumos până la urmă.
Chiar mă bucur că a fost Cornelia așa de sigură pe poziția ei. Dacă era după mine, probabil rămâneam fără această amintire așa plăcută.
La întoarcere nu ne-a mai păsat de spusele vânătorului, am luat-o pe potecă prin pădure, că doar eram deja uzi, ce mai conta dacă ne și murdăream puțin. Ne mai spusese ceva vânătorul, dacă vrem totuși să mergem pe traseul marcat, să facem asta la urcare, nicidecum la coborâre. Neah, noi nu! Doar trebuie să ne întoarcem pe alt drum ori de câte ori avem posibilitatea... Dar nu a fost nicio problemă, terenul nu era noroios deloc și am ajuns la mașină și mai repede.
