Azi avem un traseu în circuit pe care l-am estimat că ne va ocupa întreaga zi. 10 ore ar fi sugerat să ne alocăm. Plecăm mai întâi spre Ghețarul Focul Viu, unde ne dorim să fim în jurul orelor 13-14 pentru a prinde lumina perfectă asupra ghețarului. Dacă am face circuitul în sens invers ne-ar fi cam greu să estimăm ora de sosire la Ghețarul Focul Viu. Mai multe persoane s-au gândit să ne avertizeze că acesta ar fi cel mai greu traseu din zonă. Sincer să fiu nu prea îmi vine să cred, adică nu văd ce ar putea fi așa dificil la acest traseu. Însă cred că aceste vorbe au început să creeze frământări în gândurile Mihaelei și a lui Laurențiu. Vom vedea!
Pornim agale, cum facem de obicei. Nu știu cum se face, însă parcă tot timpul tragem de timp în prima parte a traseului ca să avem de ce alerga la final. Travesăm Poiana Glăvoi.
Continuăm prin pădure.
Ne apropiem de Piatra Galbenei.
Și am ajuns.
Continuăm spre Ghețarul Focul Viu.
Îl studiem pe toate părțile și tragem concluzia că mai avem de așteptat vreo oră, maxim 2, până când razele soarelui vor pătrunde în peșteră pe acea fereastră lăsându-ne impresia că vor topi blocul de gheață. De fapt chiar așa credeam, că razele soarelui vor atinge efectiv blocul de gheață; chiar și pozele văzute m-au păcălit. Și mă întrebam cum de nu se topește dacă zilnic este atins de soare!? Curând aveam să aflu motivul...
Razele soarelui de fapt nu cad direct pe ghețar. Ele invadează, într-adevăr, peștera ghețarului, însă acolo unde au pătruns acestea nu mai este strat de gheață.
Se poate observa zăpadă atât mai în față, cât și mai în spate de acea zonă luminată, însă chiar acolo, cum era și de așteptat, s-a topit.
Numele de Ghețarul Focul Viu cred că vine tocmai de la această imagine a peșterii ghețarului inundată de razele soarelui. Adevărul e că este o imagine impresionantă.
Când am ajuns am văzut doar o simplă peșteră cu zăpadă.
O așteptare de câteva ore a meritat pentru a vedea acum Peștera Ghețarul Focul Viu!
Am avut ceva emoții că nu vom avea parte de o zi însorită și nu vom putea vedea în direct minunăția, însă aș putea spune că am avut noroc. Acum ne putem continua traseul liniștiți, primul obiectiv important a fost bifat.
Ne mai oprim apoi în Poiana Florilor,
căci unde întâlnim flori nu ne putem abține să nu culegem câteva.
Apropierea iminentă a unei ploi ne-a alungat din poiană în pădure,
unde ne adăpostim în firida unei stânci, nu de alta, însă nu aveam toți pelerine de ploaie.
Natura ne veghează.
După terminarea ploii, ieșim la lumină și întâlnim un drum forestier. Nu mergem mult pe el și trebuie să intrăm din nou în pădure, aici urmează Cheile Galbenei.
O mașină era oprită aici pe marginea drumului, înăuntru aștepta o bunicuță să i se întoarcă familia plecată pe chei. Aha, dacă am fi vrut să vizităm doar cheile, am fi putut veni cu mașina până aici. Când să intrăm în chei tocmai ieșea o altă gașcă ce ne-a avertizat să mergem cu atenție pentru că e cam alunecos prin chei, mai ales după ploaie.
A venit momentul să mergem să vedem al doilea obiectiv important al zilei. Stai așa, că pe Laurențiu l-au lucrat băieții, de parcă nu era suficient că trebuia să își învingă teama de lanțuri. Încercăm să reclădim încrederea în sine, însă fără niciun succes.
Ce alternative avem? Păi există posibilitatea întoarcerii pe traseul pe care am venit, cel mai probabil cei care au ieșit mai devreme din chei pe acolo se vor întoarce spre cabană. E o variantă bună, dacă știi să urmărești un traseu marcat. Pentru ei nu prea e o variantă acceptabilă întrucât ei nu au mers decât cu mine până acum. Chiar dacă le explicasem pe traseu ce e cu picturile acelea pe copaci și cum trebuie urmărite, nu se încumetau să meargă singuri. Și chiar de-am merge toți pe unde am venit, cel mai probabil ne va prinde și noaptea, căci nu e chiar scurt, nu avem nici cine știe ce antrenament și am și obosit. Prin chei ar fi fost mai rapid. Stai că mi-a venit o idee. Scot harta să verific. Forestierul ăsta ajunge înapoi la Glăvoi. Mergeți pe el tot înainte și nu vă abateți de la el sub nicio formă. Aveți de mers pe el destul de mult, însă până să ajungeți la Glăvoi, noi vom fi ajuns la cabană, eu voi lua mașina și vin să vă culeg de pe drum. Așa că repet, cel mai important lucru este să nu vă despărțiți de forestier.
Pornim spre chei, căci nu e timp de zăbovit. Se mai întoarce o rundă de ploaie, de parcă nu aveam deja destule bețe înfipte în roate.
Ce să zic?! Sunt frumoase, însă nu am apucat să le admirăm prea mult. Pe de o parte nu ne-a lăsat ploaia, pe de alta ne presa timpul. Am văzut cablurile și lanțurile metalice, nu am stat pe gânduri și am pornit agățați de ele.
Nu au fost chiar puține.
Am ajuns, după părerea mea, la cel mai frumos punct din acest traseu, Cascada Evantai.
Continuăm acum în urcare
până ajungem la Izbucul Galbenei.
Urcăm și iar urcăm prin pădure. Nu mai vedem nimic interesant, doar noroi și pat de frunze uscate. Interminabilă mi s-a părut această porțiune de drum. Iar Cornelia mă întreabă de ce alerg așa, că nu mai apucă să-și tragă sufletul.
Am oprit câteva secunde să o aștept, mă depășește și mă lasă în urmă că acum trebuie eu să fug după ea.
Ajungem la indicator cu Avenul Borțig. 15 - 20 m până la aven. Din partea cealaltă, din apropiere de Piatra Galbenei, erau 50 de minute. Nu pot să înțeleg, că întreg drumul de legătură nu ar trebui să aibă mai mult de o oră. Eh, asta e, sărim peste Avenul Borțig, căci nu mai avem timp acum. Aveam să ne dăm seama într-una din zilele următoare că Avenul Borțig era la câțiva pași distanță. 15 - 20 m reprezenta de fapt 15 - 20 de metri și nu 15 - 20 minute. Ne-a cam păcălit indicatorul ăsta. Ce înseamnă puterea obișnuinței! Dacă peste tot am văzut pe trasee indicatoare cu estimări în timp, acum nici nu am observat că scrie 15 - 20 m, am citit 15 - 20 min. Mai bine ar fi scris 1 min!
Nu am mai mers mult și am ieșit din traseu, în forestier, între Glăvoi și Cabana Cetățile Ponorului.
Reușim să luăm legătura și cu Mihaela. Cică făcuseră autostopul și i-a adus o domnișoară într-un BMW, până la Glăvoi. Le-a fost milă de tapiseria albă și curată din interior, iar ei erau uzi și cu încălțările pline de noroi. Dar domnișoara nu părea să fie deranjată, avea și ea nevoie de îndrumare să ajungă la Glăvoi. Așa că a considerat un schimb echitabil.
Așa că îi vom aștepta chiar aici. De-abia ne mai tragem și noi sufletul. Între timp a apărut și gașca ce ieșea din Cheile Galbenei când noi intram și tare s-au mirat că ajunsesem deja, cică ne-am mișcat destul de repede.
Mai așteptăm puțin și ajunge și gașca noastră. Cu toții eram bucuroși de revedere.
Ei erau fericiți că au ajuns cu bine să ne reîntâlnească și nu mai trebuie să meargă pe cont propriu pe drumuri necunoscute, noi de asemenea ne bucuram că s-au descurcat chiar mai bine decât am fi sperat si nu mai trebuie nici să plec cu mașina după ei. Mai mult de-atât ne-am sincronizat perfect și nu ne-a prins nici noaptea.
Ce pot spune în concluzie este că a fost un traseu special, cu niște obiective superbe. Lungimea acestuia este considerabilă, iar dificultatea acestuia provine în special de la porțiunea din Cheile Galbenei, unde sunt montate o multitudine de cabluri și lanțuri pentru a facilita trecerea. În lipsa acestora, trecerea ar fi anevoioasă, dacă nu chiar imposibilă și în mod cert nu s-ar putea face fără să introduci apă în ghete în prima parte sau fără să te tăvălești prin noroaie în altă zonă. Pentru cineva cu ceva trasee la activ, acest circuit ar putea fi floare la ureche, însă nu cred că ar trebui ca acesta să fie traseul de început al unui nou drumeț, căci s-ar putea să nu-și mai dorească să-l vadă pe următorul.
