Cu părere de rău astăzi trebuie să ne îndreptăm roțile spre casă pentru că ni se cam termină concediul, mâine intrăm direct în pâine. Chiar și pentru Răzvan am primit informarea că va începe grădinița de luni. Trebuie să recunosc că nu îmi făceam prea mari speranțe, astfel că la auzul acestei vești ne-am bucurat cu toții.
De vreo 2 zile a început să se simtă în aer un sentiment de moleșeală. Aș vedea două posibile motive: ori se simte că finalul excursiei noastre e aproape sau am cam obosit după 2 săptămâni de alergat. Elena este cam singura care ar vrea să ne mai prelungim excursia. Adevărul este că noi am ajuns de-a lungul timpului la concluzia că 2 săptămâni este durata ideală pentru o vacanță. Am testat și variante mai scurte și variante mai lungi. 1 săptămână am fost în Malta și nu am apucat să ne moleșim, adică la întoarcere parcă am mai fi vrut să colindăm. Am testat și 3 săptămâni, nu îmi mai aduc aminte exact când, însă sentimentul de moleșeală din a 3-a săptămână mi-l aduc foarte bine aminte. Am testat și varianta 1 lună, când am fost în Turul Slovaciei și Cehiei, unde de asemenea după 2 săptămâni totul a început să se miște mai în reluare, astfel că Turul Slovaciei l-am făcut mai în pas alergător, vizitând foarte multe lucruri, în timp ce Turul Cehiei l-am făcut mai agale. Oare ăsta să fie adevăratul sentiment de relaxare? Oare așa ar trebui să ne simțim după un concediu? Când pleci de la serviciu ai tendința să faci multe lucruri în același ritm alert, cum se impune la muncă. Iar când te întorci din concediu ai impresia că toți colegii de serviciu vorbesc prea repede, nu reușești să urmărești firul discuțiilor și parcă se grăbesc tot timpul undeva, în timp ce tu ești încă visător la cât de frumos era în concediu. Asta aș numi-o inerție. Deci 2 săptămâni durează la noi inerția ritmului alert de la muncă, iar la întoarcere avem nevoie de doar 2 zile să ne reintrăm în ritm. Deci până la urmă ar putea fi mai bine un concediu de 1 săptămână ca să nu apuci să pierzi ritmul!? Nuu. Și acum vine motivul complementar, pentru că într-o săptămână ori nu apuci să te depărtezi prea tare de casă ori nu reușești să vizitezi prea multe pentru că pierzi cel puțin 2 zile cu drumul.
Proprietarul pensiunii unde am stat cazați a avut grijă să ne lase pe masă o mulțime de surse de inspirație pentru activități, alături de hărți ale munților din împrejurimi. Îi mulțumim că s-a gândit să nu ne lase să ne plictisim. Ieri am găsit un traseu interesant, iar pentru astăzi una din reviste mi-a amintit de un obiectiv ce-l aveam pe lista de vizitat datorită unui coleg de muncă. Este vorba de Tinovul Mohoș. Și unde mai pui că nu trebuie să deviem prea tare de la drumul spre casă. Ce mai încoace - încolo, este ținta perfectă pentru astăzi.
Tinovul Mohoș se află în imediata apropiere a Lacului Sfânta Ana. Am trecut de multe ori pe la Lacul Sfânta Ana, nu prea înțeleg cum de ne-a scăpat tinovul.
Am căutat câteva informații pe net, însă s-au dovedit a nu fi în totalitate de actualitate. Ajunși la fața locului am constatat că există o singură taxă care include parcarea atât pentru Lacul Sfânta Ana cât și pentru Tinovul Mohoș. S-au făcut câteva schimbări de ultima oară când am fost pe aici. Ne îndreptăm spre tinov. Nu prea am înțeles cum se începe turul la ora fixă. Conform celor citite pe net turul, care se efectuează doar cu ghid, începe din oră în oră în timpul sezonului și la fiecare 2 ore în afara sezonului. Bănuiam că suntem în afara sezonului, așa că mizam pe a prinde turul de la ora 14. Doar ce ajunsesem la locul de adunare la ora 13:15 că aud o voce impunătoare, în fața căreia se făcu liniște. S-a dat la tur! Acum mă uitam întrebător oare de unde trebuie să cumpăr biletele de vizitare, dar nu am văzut pe nimeni care să taie bilete, iar marea de oameni, căci eram destul de mulți, a început să se miște repejor pe urmele ghidului. Ce oameni ascultători! Dacă ghidul a spus să ne mișcăm repede, chiar așa face toată lumea.
Intrăm în pădure pășind pe niște traverse se lemn. Nu a fost decât un pâlc de copaci, însă din exterior părea a fi o pădure deasă. Se deschide apoi o zonă largă precum o pepinieră. Eram înconjurați de un inel de brazi înalți, urma un inel de copaci uscați, iar în centru foarte mulți copăcei nu mai înalți decât noi. Ne oprim la un ochi de apă. Deja îmi place peisajul descoperit aici. Știam că suntem pe un burețel îmbibat până la refuz cu apă și asta făcea totul mult mai interesant. Urmează să ne facă ghidul introducerea.
A început cu o întrebare: ce știm noi că este tinovul. O voce din public a răspuns: o mlaștină. Eu nu aș fi putut să o contrazic. Dar ghidul a zis scurt: Greșit! M-a cam luat prin surprindere acest răspuns răspicat. Ce-i drept nu aș fi dat acest răspuns, dar nici nu mă așteptam să fie complet eronat. Asta și pentru că în wikipedia găsești că această suprafață este o mlaștină oligotrofă. Dar ce este? Este o turbărie! Și ce este turbăria? Eu asociez acest termen cu turba. Deci este un teren unde are loc un proces de formare al turbei. Dacă deschid dicționarul iar ajung la termenul de care tot se chinuie ghidul să ne distanțeze, căci zice loc mlăștinos, bogat în vegetație, din ale cărui resturi se formează turba.
Vulcanul Ana și-a croit inițial drum spre suprafață și a erupt prin locul unde se află acum Tinovul Mohoș. Abia ulterior, după ce acesta s-a acoperit, și-a creat alt drum spre suprafață și a erupt prin locul unde se află acum Lacul Sfânta Ana.
Nici Lacul Sfânta Ana, nici Tinovul Mohoș nu au nicio sursă de apă, alta decât ploile. Inelul de brazi ce înconjoară tinovul creează un fel de microclimat, protejându-l.
Acest ochi de apă ce îl avem în față este primul dintr-un total de 17 existente pe teritoriul acestei arii protejate.
Am aflat că în urmă cu vreo lună a fost în vizită pe aici un scafandru ce a făcut scufundări în fiecare dintre acestea. Prima caracteristică ce mi-a rămas în minte a fost că în apă ai vizibilitate 0, adică nu vezi absolut nimic. pH-ul acesteia este unul acid, undeva între 3,5 și 4. Comparația cu pH-ul unei lămâi, care are în jur de 2,5, și asocierea, printr-un joc de cuvinte, cu apa plată cu lămâie, m-a făcut să rețin acest aspect. Într-un asemenea mediu și-au găsit casa nu foarte multe plante, dar fiecare având niște caracterisitici interesante.
Prima despre care ne-a zis a fost bumbăcărița, care se numește astfel pentru că seamănă cu bumbacul.
Apoi ne-a zis despre o plantă asemănătoare cu rozmarinul, doar că aceasta este extrem de otrăvitoare și a ținut să completeze că și dispare fără urmă din organism după 72 de ore.
Nu mai știu cum se numește cea care consumând-o ai parte de 24 de ore de halucinații. Ce-i mai place ghidului să urmărească reacția publicului! După ce a văzut pe câțiva cum începuseră a le sclipi ochii, ne dădu și informația complementară: după care stai 1 săptămână pe wc. Cică dacă era invers, ar fi fost mai acceptabil.
Încă o plantă interesantă: o plantă carnivoră. Când o privim, apare o dezamăgire din partea publicului, la dimensiunea asta redusă n-ar putea să-ți muște niciun deget, se așteptau măcar să fie de mărimea unei floarea soarelui. Dar este impropriu zis carnivoră, căci consumă doar insecte, deci mai corect ar fi insectivoră.
Mai vedem și câteva merișoare. Acum așteptam să ne zică cine știe ce ciudățenie și despre acestea, însă nu, chiar sunt merișoare adevărate și comestibile. Chiar au un vizitator frecvent care le consumă, respectiv un urs.
Nu știu ce-am făcut, dar n-am fost atent la momentul în care a povestit despre invadatorii care au distrus până la ultimul exemplar de pin. Este vorba de inelul acela de copaci uscați ce îi observasem mai devreme.
Si pentru că totul tinde spre un echilibru, natura a răspuns prin creșterea acestei specii de pini pitici.
În ochiul de apă ce altă dată era curată, lipsită complet de vegetație, acum a apărut un fel de mătasea broaștei, care probabil va acoperi în timp întregul luciu al apei. Dacă cineva se întreabă de ce nu o curăță, păi pentru că nu se dorește a se interveni deloc în procesul de evoluție al acestei rezervații naturale. Da, de acord cu asta.
Hai să ne deplasăm în continuare pășind parcă pe trunchiuri tăiate de copaci. Răzvan a apreciat la maxim această zonă, țopăind din lemn în lemn. Ne oprim la următorul ochi de apă pentru a continua cu poveștile.
De data asta ne-a arătat cât de poroasă poate fi structura deasupra căreia ne aflăm folosind bățul de trekking ce-l avea în mână. L-a afundat lejer pe lângă traversa de lemn pe care se afla, până când a ajuns la mâner.
Și câtă apă poate îngloba această structură poroasă? Multă! A prins cu mâna o bucată de unde afundase mai devreme bățul, a ridicat mâna sus pentru a vedea cu toții și a strâns pumnul. A țâșnit apă în toate direcțiile și multă. Ca un adevărat burețel.
În încercarea de a măsura adâncimea ochiului de apă, scafandrul a descoperit că acesta are o formă conică. Trunchiuri de copaci s-au strâns pe margine din ce în ce mai mulți, blocându-i până la urmă trecerea. În continuare cică s-ar deschide din nou, însă a putut verifica acest lucru doar cu un fir cu plumb la capăt. Așa că nu a putut măsura decât adâncimea doar a așa-numitului primul fund al lacului, cel de-al doilea rămânând neatins. Un aer de mister va rămâne în continuare asupra acestui lac.
Cam atât despre Tinovul Mohoș. Să ne zică 2 vorbe interesante și despre Lacul Sfânta Ana. Știm că este singurul lac vulcanic de pe teritoriul țării noastre. Dar nu știam ce se afla pe fundul acestui lac. Poate ar fi mai ușor să enumeri ce nu se afla acolo. Se formase o peliculă din cremele spălate de pe corpul celor care au făcut baie aici. De asemenea și gazele de eșapament ale mașinilor au avut un rol important. Adevărul este că nu prea aveau unde să se ducă toate acestea, având în vedere că lacul este cu circuit închis: nimic nu intră, nimic nu pleacă. Mare mi-a fost mirarea să aflu că o echipă de scafandri chiar a reușit să curețe lacul de toate acestea. Acum accesul mașinilor în apropierea lacului este restricționat, iar scăldatul este interzis. De-asta mi se părea mie ceva schimbat când am ajuns să parchez mașina. Că altă dată am ajuns cu mașina foarte aproape de lac. După ce au răsuflat ușurați că au curățat lacul, au descoperit altă problemă. În lac au apărut cărășei. Primul meu gând a fost: și ce-i rău în asta? Cică într-un lac vulcanic nu au ce să caute. Acum există 2 ipoteze: ori o mână umană i-a adus ori vreo pasăre a purtat icrele de caras pe picioare. Urmează procesul de exterminare a acestora. Acum mă gândeam, dacă la Tinovul Mohoș nu au vrut să smulgă mătasea broaștei din ochiul de apă, aici de ce își permit să intervină eliminând niște pești din lac. Dacă icrele au fost aduse de o pasăre, atunci evoluția se cheamă naturală și nu ar trebui să intervenim, nu? Dar cred că îmi scapă mie ceva. Partea aia: în lac vulcanic nu au ce să caute pești!
Acum mai țopăim puțin din lemn în lemn și ieșim din rezervație. Ne întoarcem pe un drum forestier în locul de unde am plecat, de unde continuăm spre parcare. Totul turul a durat ceva mai puțin de 1 oră. Curios că la intrare în rezervație nu se mai adunase alt grup.
Hai să mai facem câțiva pași să vedem și Lacul Sfânta Ana dacă tot am ajuns până aici. 10 minute la vale, 15 minute la deal. Coborâm pe șosea până la un indicator spre belvedere. Îl urmăm.
Nu prea ne-a încântat belvederea. Dar nici nu mai coborâm în continuare spre lac. Alegem să urcăm înapoi spre mașină, pe traseul marcat cruce albastră. Am urcat mult mai repede decât am coborât. Asta pentru că pe șosea este mult mai lung. Data viitoare să ținem minte, să coborâm pe traseul marcat.
Acum drum întins spre casă. Gata cu vacanța!
