La căutarea de atracții turistice în zona Rožňava au ieșit în evidență mai mult peșteri. Cei drept sunt câteva peșteri spectaculoase aici, care merită vizitate. Nu degeaba au fost ele introduse în patrimoniul UNESCO. Lunea însă peșterile sunt închise. Astfel a trebuit să ne îndreptăm privirea spre alte atracții turistice decât peșteri. Prima variantă care mi-a venit în minte a fost orașul Košice. Însă nu eram chiar mulțumit de varianta asta. De fapt, cred că nu eram deloc mulțumit întrucât nu sunt un prea mare fan al orașelor. Dacă stau bine și mă gândesc au fost totuși câteva orașe din cele pe care le-am vizitat care mi-au plăcut. Cred că trebuie să aibă ceva aparte, ceva unic: istorie, arhitectură, vestigii...
M-am gândit apoi la un traseu de drumeție, însă nu reușeam să găsesc ceva cu adevărat special. Până la urmă am găsit o poză cu un peisaj superb din zona Barajului Ružín. Am zis clar: Acolo mergem dacă e vreme frumoasă! Dar ar fi frumos să ajungem în locul de unde a fost făcută poza. Sper să fie accesibil și pentru noi, adică să fie un traseu marcat, să nu dureze o veșnicie și să nu fie periculos. Informațiile nu au fost chiar la îndemână, dar am aflat până la urmă că ar exista 2 trasee: unul mai lung, dar cu un urcuș mai domol, și altul mai scurt, dar mai intens. Diferența de timp parcă nu ar fi așa mare, 2 ore față de 1 oră jumate. În cazul ăsta zic să mergem pe varianta lung și domol.
Se pare că vremea ține cu noi. A plouat suficient duminică și pentru luni. Astfel, vom avea o zi cu 0 precipitații. Totuși, ca să nu fie totul chiar perfect, va fi un pic cam friguț. Dar nu e problemă, ne îmbrăcăm bine.
Când mă uitasem eu pe google.maps, acesta ne sugera un traseu pe de-a dreptul, prin munți. GPS-ul acum ne duce prin Košice. Nu stau acum să caut varianta cealaltă, mergem după gps, că e comparabil ca timp. 1 oră jumate am făcut până acolo. Vânasem cu street-view unde am putea lăsa mașinile și cel mai bun loc mi s-a părut la capătul unui pod.
Aici era spațiu foarte larg, nu încurcam nici mașinile care circulă pe drumul principal, nici pe cele care traversează podul. Și apoi traficul pe aici este foarte redus, de genul o mașină la 5 minute pe drumul principal, de mașini care să treacă pe pod nu mai zic.
Ne echipăm și pornim. Trebuie să urmăm marcajul bandă galbenă. De fapt, la ei este suficient să zici marcaj galben căci toate marcajele sunt sub formă de benzi verticale. Traversăm podul, mergem pe lângă un gard,
ajungem la o mare pajiște și gata marcajul.
Nu mai știm pe unde trebuie să continuăm. În depărtare se vede pădurea, însă intrarea potecii în pădure ar putea fi pe oriunde și pădurea-i mare.
Ia stai, parcă acolo undeva în dreapta, în depărtare se vede ceva pe trunchiul unui copac. Dacă îmi aduc amintesc bine, din ce văzusem pe hartă, în direcția aia ar trebui să mergem, să ocolim tot muntele ăsta și nici în pădure nu intrăm. Nu exista o potecă bine definită prin iarbă care să ne convingă că ăsta e drumul cel bun. Am hotărât să mergem așa pe de-a dreptul neavând altă posibilă variantă. Iarba era foarte umedă, iar terenul pe alocuri chiar mlăștinos. Dan a prins momentul: "Păi nu ziceai că nu o să fie noroi!?". Și cam avea dreptate, așa îi spusesem într-una din zilele anterioare, când își făcea griji că o să ne înnămolim pe traseu după atâtea ploi. Am zis că apa se retrage repede, însă aici terenul este ca un burețel și nici înclinație nu prea are. Poate mai încolo se vor schimba lucrurile.
Tot mergând fleoșc, fleoșc, am ajuns în cele din urmă și la copacul cu marcaj. Ne întâlnim aici și cu poteca bătătorită care venea din dreapta după ce ocolise puțin.
Chiar mă miram ca acest traseu să nu fie vizibil parcurs de alți drumeți. Și parcă era și mai puțin nămoloasă. Dacă am fi nimerit-o doar...
Hai că de aici parcă se mai îmbunătățește drumul, doar că opincuțele s-au murdărit deja. Ei lasă, că asta demonstrează că au fost folosite și nu au fost ținute acasă în vitrină! Parcă nu mai e nici așa frig, cred că am intrat pe altă latură a muntelui.
De la mașină ne uitasem în sus să ne dăm cu părerea oare unde trebuie să ajungem pentru a reconstitui poza. Ar trebui să fie un vârf golaș, sau cel puțin să aibă deschidere înspre baraj, adică înspre noi, poate puțin mai spre dreapta, căci încolo aproximez a se afla Barajul Ružín. Și barajul l-am găsit cam pe unde mă așteptam.
Am ales cel mai înalt vârf și am zis că acolo trebuie să ajungem, cu toate că era cam împădurit. Acum de-abia, după jumătate de oră de mers, avea să ni se dezvăluie Vârful Sivec. Nici acum nu eram foarte siguri, dar acesta era dezgolit și era cam singurul din zonă care să întrunească toate condițiile. Privind însă spre el mă cam deprima faptul că mai avem mult de urcat. Conform calculelor de acasă într-o oră și jumătate ar trebui să fim sus, dar nu vedeam nicicum realizabil acest lucru. Să continuăm totuși.
Au început să apară și oameni venind din contra-sens. Deja devine un traseu vehiculat. E din ce în ce mai bine. Ajungem la o căbănuță. Aici apare și o răscruce de drumuri. La dreapta nu ne interesează. Trebuie să alegem totuși între stânga și înainte. La stânga pleacă un drum forestier pe care accesul mașinilor este oprit de o barieră.
Iar în față continuă o potecă largă, bătătorită, ca și până acum. Privind harta google pe telefonul lui Aurică reieșea că drumul forestier ar ajunge pe vârf, doar că foarte ocolit și parcă nu semăna deloc cu ce știam eu că ar trebui să fie. Părea mai degrabă a ne duce înapoi de unde am venit, ar ocoli muntele pe partea cealaltă și ar urca din direcția opusă. Am "investit" cam mult în direcția asta ca să ne lungim și mai mult acum. Hai să mergem pe varianta înainte pentru că în cel mai rău caz vom ajunge la traseul celălalt, de 1,5 ore, care urca mai serios.
Mai mergem prin pădure ce mai mergem și parcă se distinge spre dreapta printre crengile de copaci o șosea. Și continuăm a merge paralel cu aceasta până am ieșit puțin la lumină. Nu departe de unde suntem acum vedem vreo 6 mașini parcate. Hm, dacă știam [...] Păi nu veneam noi cu mașinile direct aici!? Și mai făceam și economie de 1 oră și jumătate.
Nouă ne cam dispare poteca într-o buruiană înaltă. Și ca să ajungem la poteca celorlalți trebuie să traversăm un pârâu. N-o fi el mare, dar parcă n-aș vrea nici să fac baie la picioare, că ghetuțele mele și-au cam pierdut de ceva vreme abilitatea de a respinge apa. Iar poteca de vis-a-vis este de-a dreptul drum pietruit pe care ai putea merge și cu mașina. Consider că merită să căutăm un loc mai bun pentru a traversa. Și l-am găsit 50 m mai la deal.
Dar oare drumul ăsta duce pe Vârful Sivec!? Eu zic că da, căci se cam potrivesc informațiile citite cu ce am găsit aici. Și în plus oamenii ăștia se duc ei undeva, doar nu or urca așa mulți fără un țel. Mergem și noi după ei, că doar nu ne-om întoarce acum. Timp mai avem, energie mai avem, hai să aflăm unde se duc că avem șanse mari să fie ceea ce căutăm și noi.
Parcă de-abia acum ne-am apucat de urcat. Dar nu e chiar așa de speriat înclinația pantei precum citisem.
Am văzut altele și mai și. Chiar am avut impresia că am ajuns destul de lejer la o răscruce, unde niște panouri informative și indicatoare ne-au lămurit că suntem pe drumul cel bun.
Și mai mult de-atât, mai avem puțin până în vârf.
Continuăm urcușul prin pădure până ieșim la lumină.
Aici trebuie să fie Vârful Sivec, căci acela e râul cu Barajul Ružín.
Terenul a devenit stâncos și accidentat.
Da, în mod sigur de aici au fost făcute pozele.
Uite că am ajuns în cele din urmă și noi. Și sunt câteva persoane care s-au oprit pe vârf să admire peisajul.
Merită tot efortul. Am uitat de oboseală, am uitat de supărare că am ales un drum foarte lung. Pozele pe care le văzusem erau superbe, însă în realitate peisajul este mult mai frumos. Nu știu cum ai putea să-l cuprinzi cu totul într-o poză.
Pauză de sandviș, pentru cine poate.
La mine iar se răzvrătește stomacul și nu vrea să audă de mâncare. De ceva vreme încoace așa îmi face după efort intens. Îmi aduc aminte că înainte aveam un obicei, când ajungeam pe vârf dădeam iama în pachețelul cu mâncare, și pachețel era impropriu spus căci era un ditamai pachetul cu de toate.
Și pentru că sistemul meu de griji nu poate să stea relaxat niciodată, norii de pe cer mi-au intrat în centrul atenției. Unii dintre ei erau negrișori, dar nu sunt încă deasupra noastră și poate nici nu o să ajungă. Cerul a fost acoperit de nori toată ziua, astfel încă de când am plecat de la mașină m-am uitat la ei. Acum totuși eram mult mai expuși și intrasem într-un grad superior de alertă.
Vine omul, stă oleacă, se delectează, dar mai și pleacă. Nu neapărat că ar fi târziu sau că am mai avea și altceva de făcut pe planul zilei de azi, dar cred că ar trebui să mai și coborâm. Și poate ceilalți ar vrea să coboare, dar nu îndrăznesc să zică.
Să pornim la vale!
Acum mi-a împrumutat Anca bețele ei. Astfel a fost mult mai lejer traseul.
Am ajuns destul de repede la parcarea celor multe mașini. Am venit cu propunerea să mergem doar câțiva șoferi pe asfalt până la mașini, iar restul să ne aștepte aici. Nu de alta, dar mi se părea mult mai lejer așa decât să mergem toți cu rucsacii apăsători în spate până la mașini. Așa mergeam cu mâinile în buzunare și ne întorceam cu mașinile, și ieșeam mai bine și la timpul total. Am plecat eu și Claudia, căci restul erau cam obosiți și eram înapoi cu tot cu mașini într-o oră. Având în vedere că distanța era de 4 km, mă așteptam să ne întoarcem ceva mai repede de 1 oră. Restul au avut timp să și înghețe puțin.
Iar Răzvan a exersat mersul cu bețe de trekking.
Dimineață plecasem de acasă fără acte și am realizat asta de-abia când am ajuns aici. Astfel, nu avea sens să mă mai întorc dimineață, căci era același lucru dacă mă întorceam atunci sau acum după terminarea traseului. Așa că am zis mai bine ne vedem în continuare de program. De-abia am avut timp pe traseu să analizăm ce opțiuni avem și care ar fi cea mai bună. Inițial am zis să face permutare de șoferi, respectiv să conducă Cornelia. Însă ea nu avea permisul de conducere la ea. Deci oricare din noi era la volan, tot eram în neregulă. Și gândind mai departe, poate prea departe, dacă șoferul e în neregulă ar putea să treacă la verificarea pasagerilor. Dacă e Cornelia la volan: ea e în neregulă fără permis, eu sunt în neregulă că nu am buletin. Dacă eu sunt la volan: doar eu rămân în neregulă, Cornelia având buletin, iar ca pasager nu mai are nevoie de altceva. Răzvan era singurul în regulă pentru oricare din variante. Am ales ca eu să conduc la întoarcere, dar nu mai oprim în Košice, la Decathlon, să luăm bețe de trekking.
După ce am trecut de Košice, am oprit la Cheile Zádielska.
A fost ca o plimbare de seară în parc.
Nu aveam idee cât de lungi sunt, așa că după 1-2 km am considerat că am văzut suficient și am făcut cale întoarsă. Ne gândeam totuși să mai găsim pe cineva și la restaurant să ne poată da de mâncare. Am rămas totuși fără răspuns la întrebarea: "Oare am văzut ce era mai important din Cheile Zádielska sau partea mai spectaculoasă de-abia d-acolo începea?".
10:00 - 11:39 ::: Rožňava, Slovakia - Vârful Sivec => 107.82 km (1 oră 39 min.)
11:39 - 16:39 ::: 1. Vârful Sivec (parcare): 48.873096 21.105919; (obiectiv): 48.848301 21.100100; (5 ore)
16:39 - 16:49 ::: Vârful Sivec - Barajul Ružín => 2.99 km (10 min.)
16:49 - 17:19 ::: 2. Barajul Ružín (obiectiv): 48.861317 21.090813; (30 min.)
17:19 - 18:35 ::: Barajul Ružín - Cheile Zadielska => 70.14 km (1 oră 15 min.)
18:35 - 20:35 ::: 3. Cheile Zadielska (parcare): 48.617607 20.832262; (obiectiv): 48.622299 20.831802; (2 ore)
20:35 - 21:07 ::: Cheile Zadielska - Rožňava, Slovakia => 31.68 km (31 min.)
TOTAL = 212.63 km (11 ore 7 min.)
