Am zis că trebuie să o luăm treptat, să ne construim antrenamentul, să nu ne trezim la mijlocul traseului că nu mai putem de oboseală. Dacă anul trecut nu ne avântam la trasee mai lungi, anul ăsta am zis să ne facem curaj să mai eliminăm din restricții. Am început cu Munții Baiului, unde nici măcar nu am urcat pe jos în creastă, ci am folosit telegondola. Însă am parcurs un traseu puțin peste 20 km, pentru a ne antrena pe diferențe mici de nivel dar pe durate ceva mai lungi. Acum ar trebui să vedem cum ne descurcăm și pe o diferență ceva mai mare de nivel. Îmi tot venea în minte Vârful Păpușa din Iezer - Păpușa. Dar acolo am avea de urcat cam 1400 m în altitudine. O trecere prea bruscă aș zice eu. Hai să căutăm o diferență de nivel mai mică. Ar mai fi trasee prin Munții Grohotiș sau prin Munții Neamțului dar parcă nu mă atrăgea nimic în direcția aia. Munții Parâng cu Lacul Mija sunt cam departe. Munții Șureanu cu Vârful lui Pătru sunt de asemenea cam departe. Hai să încercăm o tură prin Piatra Craiului, până la Cerdacul Stanciului. Asta presupune o diferență de nivel de aproximativ 800 m, o distanță de vreo 11 km și un traseu nu foarte dificil. Hai că sună bine, pe lângă faptul că obiectivul final, Cerdacul Stanciului, chiar arată destul de simpatic.
Așa a rămas: mergem la Cerdacul Stanciului. Ne cazăm sâmbătă la Sătic sau Podu Dâmboviței, duminică dimineață pornim spre Hidrocentrala Clăbucet, lăsăm mașina, urcăm pe la Cabana Garofița Pietrei Craiului și coborâm pe Valea lui Iovan. Duminică seara dormim tot la pensiune și luni dimineață ne întoarcem în București, direct la muncă. Cam ăsta era planul. Chiar și prognoza meteo părea să fie favorabilă.
Sâmbătă am plecat pe autostradă spre Pitești, urmând apoi drumul spre Câmpulung și apoi spre Podul Dâmboviței, unde făcusem rezervare. Dar azi chiar nu vedem nimic!? M-am tot gândit la ceva scurt, dar nu am găsit nimic. Și nici acum nu îmi trecea nicio idee prin minte. Cam văzusem majoritatea obiectivelor ușor accesibile din zonă, sau cel puțin cele de care știm. Am avut grijă în urmă cu 2 ani să acoperim toată zona. Am fost și în Piatra Craiului și vis-a-vis în Munții Leaota. Am vizitat cu aceste ocazii: Cheile Dâmbovicioarei, Peștera Dâmbovicioara, Cheile Brusturet, Cheile Mici și Mari ale Dâmboviței, Peștera Colțul Surpat (Peștera Urșilor), Cheile Crovului, Peștera La Uluce, Cetatea Oratea și altele. Și totuși, doar nu ne ducem direct la culcuș!? Hai să mai facem o vizită prin Cheile Dâmbovicioarei.
Am găsit și o cascadă de care nu îmi aduc aminte să o fi văzut când am trecut data trecută pe aici. Și am petrecut aici ceva mai mult timp că ne-a plăcut și am sperat că poate va mânca și Răzvan cina.
Am mers până la Cabana Brusturet, trecând și prin Cheile Brusturet.
Și ne-am întors. Acum putem spune că am văzut și astăzi ceva. Să ne îndreptăm spre pensiune! Papa și nani!
Duminică dimineață, nu chiar cu noaptea în cap ci mai pe la 10:30, am pornit spre Sătic.
Ultima oară mă cam speriase drumul ăla și gazda îmi confirmase acum că e tot plin de gropi, dar că e practicabil. Am avut totuși surpriza să mergem pe un drum mult mai bun decât mi-l aminteam, chiar până la Hidrocentrala Clăbucet. Sau poate am devenit eu mai puțin mofturos la calitatea drumurilor între timp?! Aici, chiar la intrarea în traseu erau parcate mai multe mașini. Nu mă așteptam să fie chiar așa multe, dar m-am bucurat că mergem pe un traseu frecventat de drumeți. Chiar în timp ce parcam mașina, pleca pe traseu un grup mărișor de oameni.
Știam că din același loc ar trebui să plece și traseul spre Cabana Garofița și traseul spre Cabana lui Iovan, însă nu vedeam decât un indicator: cel spre Valea lui Iovan. Ei lasă c-om urca pe Valea lui Iovan și om coborî pe partea cealaltă, cu toate că ne propusesem invers. Dar am văzut puțin mai încolo și indicatorul spre Cabana Garofița cu marcaj cruce galbenă, fix în sens opus față de Valea lui Iovan. Perfect, revenim la planul nostru inițial.
Doar ce am coborât din mașină și m-a izbit un vânt puternic și rece de nu mai știam pe unde am pus rucsacul să scot polarul din el. Numai că polarul nu era în rucsac, era într-o altă sacoșă. După ce m-am îmbrăcat parcă prinsesem mai multă greutate să nu mă dărâme vântul. Să înfofolim bine bebelușul înainte de a-l scoate din mașină, că noi ne-om mai încălzi din mers, dar el va sta pe loc. Hai să ne punem în mișcare!
A urmat un drum agale ce părea a ocoli pădurea, dar de vânt nu am scăpat. Apoi am intrat în pădure și am continuat să urcăm domol pe forestier acompaniați de susurul apei. Răzvan este fascinat de cursul și zgomotul apei. Altfel cred că ar fi fost adormit deja de la mersul legănat a lui tati. În sfârșit vântul ne pierduse urma. Acum treceam treptat în extrema cealaltă, ne încălzisem de la traseu, la care se mai adăuga și căldura de la soare. E momentul să lepădăm polarele, mai puțin Răzvan, că el nu s-a încins deloc.
Ba dimpotrivă, i se cam răciseră mâinile. Aici s-au dovedit utile mănușile lu' mami. Inițial nu prea i-a convenit că nu mai avea aceeași libertate de mișcare a degetelor. Am descoperit apoi că i se potrivesc destul de bine și dacă introducem fiecare degețel la locul lui. Acum se simțea și Răzvan în largul lui, iar noi eram asigurați că nu-i mai îngheață mânuțele. Și uite-așa, mai cu o oprire pentru lepădarea vestimentației, mai cu alta pentru lubrifierea pielii ca să alunece soarele pe ea, mai cu schimbarea vestimentației, am ajuns la Cabana Garofița.
Un popas bine meritat, după puțin peste o oră de mers. Hai că nu ne mișcăm chiar rău, aproape că ne încadrăm în timpii de pe indicatoare. Însă până acum a fost doar încălzirea, traseul de-abia acum începe. Urmează alte 2 ore pentru a ajunge acolo sus.
Câțiva au venit aici să stea la cort peste weekend, să se relaxeze, să se joace cu mingea, cu freesbie.
În urma noastră a ajuns o gașcă mare, o familie numeroasă. La ei se pare că toți membrii sunt amatori de mișcare în natură de la bebelușul de 2-3 ani până la străbunica de 70. La modul cum vorbeau despre Cerdacul Stanciului păreau că urmează să urce toți până acolo, cum de altfel au făcut cu altă ocazie. Am plecat în continuare pe traseu crezând că la un moment dat ne vor ajunge din urmă, însă n-a fost chiar așa.
Nu pare prea încurajator când te uiți în sus spre Cerdacul Stanciului și vezi cât de sus e. Acolo trebuie să ajungem noi?
Azi? Până la Cabana Garofița am parcurs jumătate de drum din axa orizontală și doar un sfert în plan vertical. Despre ascensiuni din astea bruște nu am o părere bună deloc.
Traseul merge spre Marele Grohotiș și Cerdacul Stanciului. Am simțit o mică neliniște din partea Corneliei: Adică urcăm pe Marele Grohotiș?! Ah, nu, nicidecum, traseul ajunge la nivelul respectiv, undeva între Marele Grohotiș și Cerdacul Stanciului și este un traseu de dificultate moderată. Aveam impresia până nu demult că pe Marele Grohotiș există un traseu de urcat în creastă, dar acum am aflat, de fapt, că nu există, Marele Grohotiș este doar traversat de o potecă marcată.
Am mai putut vedea pentru puțin timp goliciunea stâncilor la baza cărora urma să ajungem,
după care s-au ascuns, noi intrând în pădure. Acum am început să urcăm cu adevărat. Sper că pe partea cealaltă, pe unde urmează să coborâm, să nu fie la fel de înclinat, că urcușul pe aici nu pune probleme, dar o coborâre nu mi-ar surâde. Traseul pare a fi amenajat, parcă a fost adus pietriș care amestecat cu pământul să confere traseului ceva mai multă aderență. Poate chiar Marele Grohotiș să fi fost sursa pietrișului.
Părea că ne apropiem de acum, pădurea începea să se rărească, se vedea parcă luminița de la capătul pădurii.
De undeva din dreapta jos ne ajunge din urmă un alt marcaj, cruce albastră. Aici cred că ne-a furat peisajul, că am luat-o pe poteca ce ieșea mai repede la lumină și urca pe marginea grohotișului.
Pe semne că suntem aproape sus. Dar grei mai sunt acești ultimi metri, sau noi suntem grei că ne cam fuge terenul de sub picioare. După ce mai urcăm puțin vedem marcajul cruce albastră. Dar cu a noastră cruce galbenă ce s-a întâmplat? A dispărut! E bine că suntem totuși pe traseu marcat. Cred că s-au unit și a rămas doar ăsta. Oare!? Nu cumva l-am pierdut când ne-am întâlnit cu ăsta albastru!? Să ne întoarcem să îl căutăm? Nu cred că vreau să cobor pe grohotișul ăsta și apoi e posibil chiar ăsta să fie singurul drum și noi să îl facem de 2 ori la urcat și 1 dată la coborât. Mai bine nu! Să îi dăm înainte că totuși e un traseu marcat! Hai că nu poate să mai fie mult. Îmi tot fuge mintea, să nu cumva să fie și mai dificil traseul de întoarcere. Dar o readuc la momentul curent, pentru că porțiunea cea mai dificilă de traseu și care necesită atenție maximă este întotdeauna cea care urmează imediat, precum întrebarea aia de la examenul auto. Of, interminabilă mi se pare bucata asta de drum. Mai urc 1 pas, apoi aștept să se cumințească pietrele de sub picioare. Mi-era teamă acum că oi desțeleni vreun pietroi care s-o ia la vale în direcția Cornelia. Parcă din ce în ce mai mișcător era acest povârniș.
La un moment dat a luat-o Cornelia înainte și bine a făcut. Ca să scap pe de o parte de grija a ce pot provoca în urmă și pe de alta să testeze terenul, că mie parcă mi se afundă picioarele în grohotiș de la atâta greutate și nu mai sunt bun de deschizător de drumuri; mi-am cam pierdut agilitatea. Din 2 pași și 3 mișcări ea a ajuns sus. Acum parcă mă mișc și eu altfel știind că doar atât de puțin mai e până sus. Nu e bine nici să mă uit prea atent înapoi că îmi dă impresia că a dispărut traseul și s-a format o mare prăpastie.
Hm, am urcat pe Marele Grohotiș, acum nu mai încape îndoială. Ce ziceai de Marele Grohotiș la Cabana Garofița, mă întreabă Cornelia. Că nu vom urca pe el!? Mda, sigur am pierdut marcajul. După câțiva zeci de metri vedem și unde ajungea marcajul cruce galbenă.
Nu era grohotiș, era pădure. Și un nene tocmai urca agale pe el fără parcă să depună vreun efort. Mda, se poate să facem noi vreun traseu fără peripeții!? Hai că avem ce povesti. Intrăm în vorbă cu nenea și aflăm că traseul pe unde vrem noi să coborâm este mai abrupt și mai puțin folosit, ca urmare e posibil să înotăm prin bălării și arbori căzuți. (Mai abrupt de atât!?) Cel mai indicat ar fi să coborâm pe cruce galbenă până la intersecția cu cruce albastră și apoi să urmăm marcajul cruce albastră. Pentru că am urcat ultima porțiune pe marcaj cruce albastră și vom coborî pe cruce galbenă până la intersecție, putem spune că facem cu adevărat un traseu în circuit pentru că nu vom merge deloc pe același drum, asta dacă mai era nevoie să găsim puncte de consolare pentru faptul că am urcat pe Marele Grohotiș. Oricum n-aș mai repeta greșeala asta a doua oară.
Hai să vedem Cerdacul Stanciului, că doar pentru asta am urcat până aici. Dar până acolo să aruncăm o privire și în Peștera Stanciului.
Și acum Cerdacul Stanciului.
Până sus la baza cerdacului a urcat doar Cornelia că era prea înclinat. Și de urcat n-o fi problemă dar mă gândeam la coborâre.
Am tot căutat să aflu de unde îi provine numele dar nu am găsit nimic. Poate oi afla până la urmă cine-o fi Stanciu de are aici și peșteră și prispă.
Pauză de masă și de joacă în țărână la gura peșterii. Să aruncăm o privire asupra Munților de vis-a-vis, Iezer - Păpușa. Am fost și pe acolo în urmă cu vreo 2 ani.
Hai să urcăm acum cu toții până la cerdac, dacă tot a descoperit Cornelia o potecă mai domoală.
Ia uite ce avem noi aici: Garofița Pietrei Craiului.
Și apoi să pornim la vale. Ia uite ce lejer ar fi fost dacă urcam pe aici, în loc de grohotiș.
De ce-o mai fi existând și urcarea aia, dacă este asta la așa mică distanță. Să fie oare pentru amatorii de senzații tari!? Sau poate inițial a existat doar varianta cruce albastră, și ulterior a fost amenajat și traseul cruce galbenă. Varianta a 2-a pare mai plauzibilă.
De la intersecția celor 2 marcaje am continuat pe cruce albastră, după sugestia primită. S-a dovedit a fi un traseu mult mai lejer decât cel pe care urcasem, însă mai puțin umblat. În vreo 2 locuri a trebuit să adopt mersul patruped pentru a ne strecura pe sub arborii căzuți. A doua oară mi s-a părut chiar foarte stufoasă adunătura de copaci căzuți. După ce am înotat bine printre crengi și am reușit să ieșim la liman, ne-am trezit că suntem pe alt marcaj. Am dat peste triunghi roșu. Ce facem? Înotăm înapoi? Păi nu prea mai are unde să se fi îndreptat marcajul cruce albastră. Cred că până aici i-a fost, de aici continuă cestălalt.
În vreo 10 minute am ajuns la Crucea Grănicerului.
Ia să vedem cum arată traseul cruce roșie, pe care voiam noi să coborâm inițial, și ar trebui să ajungă tot aici. Se vede de la distanță că este cam neîngrijit. Cam toate spusele lui nenea ăla se dovedesc a fi adevărate.
Am continuat să coborâm spre Cabana lui Iovan. Ăsta trebuie să fie punctul de observare a animalelor.
Am cam bâlbâit drumul pe aici. Mai întâi ne-a furat un drum de taf.
Am revenit la marcaj datorită gps-ului,
dar nu pentru mult timp. Am trecut pe lângă Cabana lui Iovan.
Am mai văzut un marcaj undeva în vale și apoi a dispărut din nou și nici că l-am mai găsit de data asta. Am ales să coborâm pe forestier și să nu mai pierdem vremea cu marcajul, căci oricum știam că forestierul ne duce unde trebuie, chiar dacă mai ocolit.
Astfel am ajuns lejer înapoi la mașină. Era 7 și ceva. Hai nu mergem să vedem și Barajul Pecineagu? Păi hai! Eh, de-aici drumul este plin de gropi. Și chiar nu am mai văzut mașini joase pe aici, doar 4x4 cu garda la sol mai ridicată. Dar asta nu înseamnă că nu e practicabil pentru mașinile de rând, ci doar că se poate merge cu o viteză medie foarte redusă. Și asta contează destul de mult având în vedere că sunt vreo 13 km de la Hidrocentrala Clăbucet până la Barajul Pecineagu. Mai mult mi-era teamă să nu ne prindă noaptea pe drumul ăsta bombardat. Vai cât de invidios eram când vedeam mașinile celelalte că treceau fără grijă prin toate gropile acoperite sau nu de apă. Am făcut cam jumătate de oră până la baraj.
Hai că a meritat.
Mai ales această priveliște cu Piatra Craiului în flăcări.
Acum putem merge la nani.
