Weekend-ul anterior ar fi trebuit să mergem în Buila Vânturărița, dar ploile ne-au făcut să ne răzgândim. Am reconfigurat traseul și am plecat la mare. A făcut Răzvan cunoștință cu marea, nisipul, scoicile... Acum să revenim la munte, că weekend-ul ăsta e frumos. Și în locul weekend-ului prelungit pentru Buila Vânturărița îl vom prelungi pe acesta. Unde să mergem? Zic să lăsăm Buila Vânturărița pentru altădată când vor putea merge și Marius, Cristina, Anduța și John. Și dacă tot e prelungit atunci să ne îndreptăm privirea spre o locație un pic mai depărtată de București, cum ar fi Parângul dinspre Transalpina. Iar nu găsim adepți să ne însoțească, așa că facem rezervare la Rânca doar o cameră pentru vineri și sâmbătă seară.
Planul stătea cam așa: vineri urcăm pe Vârful Păpușa, sâmbătă mergem la Lacul Gâlcescu și duminică mergem să căutăm Cascada Moara Dracilor, cascadă ce se anunță a fi greu de găsit.
Să pleci vinerea la prânz din București este un lucru extraordinar, de necrezut cât de liber poate fi. În 45 de minute am ieșit din București spre Pitești, de obicei facem cel puțin 1 oră. Autostrada până la Pitești a fost destul de aerisită, la fel și drumul Râmnicu Vâlcea, Novaci, Rânca. În total am făcut 4 ore și ceva.
La 3 jumate eram gata să pornim la plimbare spre Vârful Păpușa. Și nu glumesc când zic plimbare, căci am ales varianta cea mai simplă. Am mers cu mașina pe Transalpina până am ocolit vârful și am oprit acolo unde pornea spre dreapta repejor în sus un traseu offroad, iar sus era un indicator pentru traseul de creastă ce venea dinspre Vârful Parângul Mare și continua spre Curmătura Oltețului. De aici am mers pe jos cam 1 km, adică vreo 20 minute.
Am ajuns pe vârf în același timp cu norul, așa că aveam acum capul în nori.
Am așteptat noi în speranța unei limpeziri, dar nimic. Am prins totuși o breșă cât să vedem Rânca.
La întoarcere Răzvan a adormit așa că l-am lăsat să doarmă în aer liber, oricum nu ne grăbeam nicăieri. Hm. a ieșit și Păpușa din nori.
Ce facem? Mai mergem o tură? Neah! Altă dată! Acum să mai facem o plimbare pe Transalpina și să vedem de unde pornește traseul de mâine, spre Lacul Gâlcescu. Cică 2 ore până la Lacul Gâlcescu. Păi e ieftin, eu știam de vreo 3.
Urmează joaca cu pietricele la pensiune.
Duminică pe la ora 11 ne-am pus roțile în mișcare.
Cam aglomerat în parcarea de la începutul traseului.
Iaca asta nu luasem în calcul. Dar i-am găsit și alei noastre un colțișor.
Cred că ceilalți au pornit din zori ca să aibă timp să ajungă pe Vârful Parângul Mare și să se și întoarcă, că e drum lung. Pe marcaj o fi scriind 5 ore, dar tare nu i-aș crede.
Începem cu o rampă mai înclinată până pe Vârful Iezer.
Aici un platou destul de întins,
de unde avem o altă perspectivă asupra Transalpinei cu Vârful Urdele.
Și pentru că am ajuns prea sus, hai să coborâm într-o șa, ca apoi să urcăm din nou spre Vârful Mohoru,
dar bine totuși că nu a fost necesar să urcăm până în vârf, l-am ocolit pe curbă de nivel.
Și acum o plimbare în coborâre ușoară să ocolim o întreagă vale. Pe partea cealaltă ne așteaptă niște căței de stână. Dar se vede de departe că ciobanul s-a proptit între ei și poteca noastră.
În partea stângă, spre sud, nu se vedea valea. Era un norișor alb subțirel ce mângâia creasta, iar în spatele lui stătea neclintit unul mare și negru. Oare ce-o fi având acela de gând?!
Ne-apropiem de turma de oi, dăm binețe ciobanilor, căci erau 2: un bărbat și o femeie, și ne și iau la întrebări de prognoza meteo. La meteo spunea soare cu nor, dar norul acela negru se pare că îi cam îngrijora și pe ei.
Era prima oară când vedeam o ciobăniță cu oile la păscut și era încă una foarte sociabilă, grijulie, căci ea era cea care se proptise între dulăi și noi, și părea a fi chiar baci, adică un grad superior peste ciobani.
De aici nu am mai mers mult și am ajuns la bifurcație, de unde pornea traseul de coborâre spre Lacul Gâlcescu.
De la mașină până aici am făcut aproximativ 2 ore și pe indicator scria că mai avem 1 oră până la lac. Ce să înțeleg!? Că pe indicatorul de la mașină era pus timpul până aici, cu toate că scria Lacul Gâlcescu, sau că noi ne mișcăm cu viteza la jumătate?!
Nu se vedea încă lacul așa că am început să coborâm. Nu aveam de gând să coborâm până la lac, voiam doar să privim de sus lacurile, căci am înțeles că sunt mai multe, așezate la diverse altitudini. Hai că a apărut și primul lac.
Nu poate fi acesta Lacul Gâlcescu, e cam mic. Deci trebuie să mai coborâm. Și mai apare încă unul
și încă unul...
Acum care din ele este mai mare!? Căci acela trebuie să fie Lacul Gâlcescu.
De aici traseul pare a continua pe grohotiș. Nu mă dau în vânt după astfel de trasee. Și nici numele de Hornul Lacurilor nu îmi sună prea bine. Păi ce, noi suntem coșari!?
Hai să facem cale întoarsă! Am văzut ce voiam să vedem. Aș mai fi stat aici să admir salba de lacuri, dar gândul la cel nor negru nu-mi dă pace. Până nu ne-om vedea trecuți de zona aia fioroasă, nu mă pot liniști. Felul cum urcă ceața de pe un versant, ajunge în creastă, se bate cu aerul venit de pe versantul opus, îmi aduce aminte de traseele spre Parângul Mare, de Gamila și de Creasta Pietrei Craiului.
Toate acestea au avut ceva în comun: încărcări electrostatice, cu sau fără descărcare. Că doar așa se formează fulgerele, nu?
Și ce-i mai culmea este că parcă de-abia acum s-au pus oamenii în mișcare să vină în direcția asta. Am numărat vreo 7 grupuri cu cate 2-4 oameni. Și eu care credeam că noi am plecat târziu pe traseu. Dar oare pe ei nu îi deranjează ce se vede pe cer?!
După ce am trecut de Vârful Mohoru nu se mai vedeau norii aceia fioroși, așa că am hotărât că putem lua o pauză de masă. Varianta cealaltă ar fi fost să facem pauza de masă la mașină, dar nu știu dacă mai rezista Răzvan de foame până atunci.
Ia uite că și pe aici se mai plimbă bicicliști, însă doar până în șaua dintre vârfurile Mohoru și Iezer.
Am urcat din nou pe Vârful Iezer
și apoi am ajuns numaidecât la mașină. Mașinile noastre erau păzite de câini de stână.
Mașinile ce le găsisem dimineață aici, nu plecaseră încă. Pesemne că au plecat mult mai devreme pentru a ajunge pe Vârful Parângul Mare. Ia uite că veni unul dintre cei parcați înaintea noastră. Se pare că fusese singur pe traseu. Mă împinge Cornelia să îl întreb dacă a fost pe Parângul Mare. Nu fusese acolo, nici doar la Lacul Gâlcescu, dar tare scump la vorbă mai era, așa că îl las în pace. Acum nu mă mai lăsa el, cică dacă am o hartă îmi arată. Am scos eu harta din rucsac, o întindem pe mașina lui și se apucă să îmi detalieze: a mers pe creastă până după Vârful Setea Mare, a coborât spre lacuri, a urmat un traseu spre nord foarte rar marcat, apoi a tăiat-o spre est, către Gâlcescu pe de-a dreptul, fără marcaj, fără potecă, după miros și apoi a urcat prin Hornul Lacurilor și înapoi la mașină. Cică pe Vârful Parângul Mare a fost de mai multe ori, însă la Lacul Gâlcescu niciodată, așa că și-a propus să meargă acum. Și dacă tot ajunge acum la lac măcar să facă un traseu mai serios. Zicea omul că se bucură că a văzut așa mulți oameni pe traseu, și campați la lacuri și nu fac ca majoritatea care opresc mașina pe Transalpina, fac un selfie și zic că au fost la munte. Ia uite ce om sociabil și de treabă se ascundea, de fapt, în spatele unei măști de om ursuz. Mi-a mai povestit el multe și probabil mi-ar mai fi tot povestit dar și-a dat seama că ne așteaptă bebelușul să plecăm.
Încotro? În niciun caz la pensiune. E prea devreme. Hai să vedem de unde pleacă traseul de mâine.
Ia uite și Stâna Ștefanu de care ziceau vecinii noștri de la pensiune că au mâncat aici o brânză cu mămăligă foarte bună. Însă parcă nu îmi venea să opresc că prea era aglomerație.
Am ajuns și la locul de pornire a traseului de duminică.
Cred că am putea merge o bună bucată de drum cu mașina căci pare destul de bun drumul chiar dacă nu e pavat.
Mai tragem o fugă și până la Obârșia Lotrului, alimentăm cu afine, ca să nu zicem că am venit degeaba până aici, și ne întoarcem.
Hai totuși să oprim la Stâna Ștefanu ca să nu ne pară rău apoi că am trecut pe aici, am fi putut opri, dar nu am vrut.
Și în plus de asta s-a mai eliberat și parcarea. Am făcut poză în uniformă de cioban. Îmi stă bine?
Și am aflat de unde le vine numele de ciobani păcurari, cică "pă cur rar stau, mai des în băț".
Am testat și mămăliga cu brânză și smântână (MBS). Am primit pe farfurie vreo 4 tipuri de brânză, care mai de care mai sărate, o smântână foarte grasă și o mămăligă făcută la ceaun parcă special lăsată cu cocoloașe ca să fie mai rustic.
Per total foarte bun și sățios chiar dacă a trebuit să mai completăm cu mămăligă de la vecinii de masă ce tocmai plecaseră. Aici mai aveau tocan de oaie sau de vițel, însă privind la ceilalți ce au lăsat prin farfurii, brânză cu smântână nu prea vedeam, însă tocan foarte des. Așa că ne limităm la MBS. Oricum a fost arhi-suficient. Chiar nu a mai fost nevoie să ne pregătim cina la pensiune. La pensiune ne-am mai jucat puțin cu pietricele și apoi nani.
Duminică am eliberat camera, și după ce am servit micul dejun, am plecat. Era aproape de ora prânzului.
Să facem o incursiune în Munții Latoriței! Știam deja încotro. Am mers fără probleme și pe drumul acela nepavat câțiva kilometri buni până la o locație unde erau strânse mai multe mașini și corturi. Însă erau mai mult corturi improvizate. Ar părea a fi tabăra unor culegători de ciuperci sau/și de fructe de pădure. Mi se cam făcuse inima cât un purice. Oare să lăsăm mașina aici!? Dacă ne întoarcem și o lăsăm pe drum o să bată prea tare la ochi și ar fi la fel de expusă. Varianta cea mai "safe" ar fi fost să o lăsăm tocmai la șoseaua principală, adică la Transalpina, dar era mult prea departe. Așa că am ales să o lăsăm aici, printre mașinile lor, chiar acolo unde începea traseul spre Lacul Galbenu.
Ce-o fi o fi! Întreb un "localnic" unde duce drumul asta, mai mult ca să intru și eu în vorbă cu ei, si să nu pară că dau buzna în curtea lor și nu le dau nici măcar bună ziua. Omul îmi confirmă că acesta e drumul spre Lacul Galbenu, dar mă avertizează că nu se poate ajunge cu mașina; au mai încercat unii și cu atv-ul dar s-au întors învinși de drum. Ah, păi nu e nicio problemă că noi vrem să mergem pe jos. Să fi fost o sugestie subtilă că nu ar trebui să lăsăm mașina aici!? La momentul respectiv nu mi-a trecut asta prin cap. Ne-am echipat și am pornit.
Am coborât o pantă înierbată destul de serioasă, după care am intrat în pădure și a urmat o plimbare în plan orizontal.
O, ce frumos și relaxant traseu! Numai bun pentru o zi de duminică! Dar nu ne terminăm bine gândul și plimbarea în plan orizontal deveni una în plan înclinat, din acela care nu îmi place deloc, să cobori la început, ca să ai ce urca la încheiere.
Și planul înclinat deveni și mai înclinat, și din ce în ce mai înclinat până la categoria de-a dreptul abrupt. E posibil totuși să fi fost doar o impresie exagerată de moment pentru că ne așteptam la un traseu ușurel precum o plimbare prin parc și am dat peste unul destul de solicitant. Mai degrabă traseul pe Creasta Parângului l-am fi putut numi plimbare în comparație cu acesta. Și coboram, tot coboram și parcă nu se mai termina coborârea. Am ajuns la un moment dat în dreptul cascadei, cel puțin așa părea a fi, la vreo 100 metri în dreapta noastră, privind pe gps. Dar nu îmi venea a merge în dreapta așa fără vreo potecă că puteam foarte bine să luăm țeapă ajungând pe marginea prăpastiei. Așa că ca am continuat ce începusem pe drumul acesta, să coborâm și iar să coborâm, cam încă o dată pe atât. Când am ieșit din pădure Cornelia a observat un mare baraj peste un pâlc de copaci. Nu poate fi decât Barajul Lacului Galbenu. E bun, măcar am cam terminat cu coborârea. Acum am dat cu nasul într-un râu ce curgea destul de vijelios.
Și ghici pe unde trecea drumul!? Fix prin râu! Nici la vale, nici la deal nu părea a mai exista vreo variantă mai ușor de abordat. Am avut tendința să o iau înapoi. Însă Cornelia nu voia să se întoarcă, să urce pantele ce de-abia le terminasem de coborât fără măcar să ne fi atins obiectivul. Bun, atunci ce variante de traversat avem? Din piatră în piatră nu se pune problema că nu sunt destule pietre, și late și stabile și uscate, să poți face o trecere în siguranță. Oricare din ele ar fi putut să iți joace feste și să te trimită în apă, iar pe mine m-ar fi trimis cu tot cu bebeluș. A rămas doar varianta descălțarea. Dar nici asta nu a fost floare la ureche. căci curentul era pe alocuri chiar foarte puternic, iar pietrele de fundul albiei ori erau prea ascuțite ori prea lunecoase.
Iacătă-ne și pe partea cealaltă a râului, doar cu mici emoții. Și nici picioarele nu ne-au înghețat prea tare.
Acum să ne continuăm drumul spre obiectivul nostru, Cascada Moara Dracului. Să urmăm track-ul gps: pe forestierul ăsta, apoi la dreapta pe forestierul celălalt. Stai! Hai înapoi că trebuia pe forestierul celălalt. Și acum? Să coborâm în albia râului pe aici?
Adică să sărim vreo 2 metri în jos, să alunecăm cu fundul pe pământ până jos la râu?! Nu, nu! Hai să mergem mai încolo să căutam altă variantă! Mai mergem, încercând să nu ne depărtăm prea tare nici de track. Se pare că track-ul mergea fix prin albia râului, sărind când pe-un mal, când pe celălalt. Până aici! Ni s-a cam înfundat.
Acum ori coborâm în albie să continuăm, ori ne întoarcem. Nu ar mai fi mult, doar vreo 800 m. Însă nu prea îmi vine să risc. Am reușit să o conving și pe Cornelia să ne întoarcem. Nu e ea prea încântată, că am bătut atâta drum fără să vedem cascada. Nici ideea de a merge până la Lacul Galbenu nu îi surâdea, căci mai fusesem acolo, chiar cu mașina. Dar totuși a fost ceva frumos la traseul de azi, traversarea râului desculți. Acum hai să îl traversăm și înapoi. Și poze nu mai facem în râu!?
Hai înapoi în râu să facem poze!
Acum chiar că mi-au înghețat picioarele.
Și hai la deal!
Acum parcă nu a mai fost așa mult la deal. Ciudat! Până la urmă nu a fost decât o diferență de nivel de vreo 400 - 500 m, adică 1,5 - 2 ore.
A descoperit și Răzvan gustul afinelor. I-au plăcut așa de tare încât trebuia să oprim la fiecare tufă și să culegem, și nu prea găseam, căci își făcuseră culegătorii destul de bine treaba pieptănându-i.
Ultima pantă până la mașină.
Aici ne așteaptă o adunătură de culegători uitându-se la noi ca la urs. Ne-am dezechipat, ne-am îmbarcat în mașină și să mai mergem și acasă. Ne-ajunge cât am hoinărit în acest weekend prelungit.
