O seară normală petrecută între prieteni poate genera idei nebănuite. N-aș putea să mai spun prilejul întrunirii, locația sau data exactă, însă pot spune că din vorbă în vorbă s-a ajuns la subiectul munte și s-a născut ideea de a urca pe Vârful Negoiu. Am o vagă impresie totuși că eram la Aref și instigatorul principal a fost Pui. Cred că am stat un pic pe gânduri, dar nu puteam spune că nu îmi surâde ideea. Așa că picul din gânduri se putea măsura în secunde. Ne descoperisem deja plăcerea de a urca pe vârfuri și mai ales de a merge pe creste, astfel că răspunsul Corneliei nu a întârziat să apară: "Dar să fie traseu de creastă!". Vârful ca vârful, creasta e mai importantă. Eh, și cam de-aici la toate propunerile de traseu avea să apară și întrebarea Corneliei: "Avem traseu de creastă?", că de nu, primea din start o bulină neagră. La finalul serii am conchis: anul următor aveam să urcăm pe Vârful Negoiu. Ieșirea era planificată undeva pe la mijlocul lunii august. Echipa de șoc era formată din Marius, Cristina, Gina, Mihai și noi 2.
A venit și momentul desfășurării acțiunii. Între timp se mai atașaseră la grup și Tizu, Cristinuța și Alex. Eram 9. Adunarea s-a dat la Aref.
Traseul era stabilit: plecare de la Cabana Bâlea pe creastă spre Lacul Călțun și apoi până la Vârful Negoiu prin Strunga Doamnei, întoarcere la Lacul Călțun și coborâre spre Piscul Negru. Cum ajunsesem la această variantă?! Păi aveam datele problemei: ținta Vârful Negoiu și traseu obligatoriu pe creastă. În felul ăsta picau orice trasee de urcare pe la Cabana Negoiu, Cabana Bârcaciu, sau de la Cabana Piscu Negru. Puteam să pornim doar de la Cabana Bâlea, pe creastă spre Vârful Negoiu întrucât creasta din direcția cealaltă este pentru experți. De la Cabana Bâlea până la Refugiul și Lacul Călțun era destul de clar. În continuare ne punem întrebarea dacă ne simțim în stare să urcăm prin Strunga Dracului sau să alegem varianta mai ocolitoare, dar mai lejeră, prin Strunga Doamnei. De această grea decizie ne-a scăpat Direcția Salvamont Argeș, că au închis traseul prin Strunga Dracului din cauza unor căderi de pietre din anul anterior, trecerea devenind astfel mult prea periculoasă. Majoritatea celor care făceau acest traseu se întorceau la Cabana Bâlea pe un traseu ceva mai lejer, care coboară de la Lacul Călțun, merge pe sub Turnul Paltinului și ajunge la intrarea în tunel dinspre Argeș. Însă și acest traseu presupune ceva ascensiune spre final, când mai mult ca sigur am fi rupți de oboseală. Așa că ne-am orientat spre o variantă doar de coborâre la final. Acest lucru ni-l oferea traseul de coborâre de la Lacul Călțun la Piscu Negru. Am memorat ce marcaje trebuie să urmăm și pe unde avem surse de apă, lucruri care mi se păreau esențiale, mai ales pentru un traseu așa lung. Am estimat timpul total de mers ca fiind undeva până la maxim 12 ore. Am folosit niște formule doar de mine știute, în care am luat în calcul timpii de pe marcaje, timpii scoși de alți drumeți ce au parcurs traseul, la care am mai adăugat un coeficient. Am căutat să mă orientez mai mult după timpii făcuți de grupuri fără antrenament, care nu au mai mers demult pe munte, sau care au parcurs traseul la modul foarte lălăit. Având de parcurs un traseu de 12, poate chiar 13 ore, cel târziu la ora 8 trebuia să fim pe traseu. În echipamentul obligatoriu intrau și frontalele pentru că era foarte posibil să ne întoarcem pe întuneric. Iar pentru traseul de coborâre primisem avertizre să avem grijă pentru că e o zonă frecventată de urși. Cum să avem grijă la urși?! Cică să ne facem auzită prezența de la distanță, ca să nu luăm ursul prin surprindere și să simtă amenințat. Dacă ne aude cântând de exemplu din timp, se depărtează el singur, evitând întâlnirea cu oamenii. Sugestiile acestea veniseră de la Florin, un prieten de la care mai fur idei de planificare.
Sâmbătă dimineață ne-am trezit, o parte din noi mai ușor, căci am dormit cu gândul la traseul ce ne-așteaptă a doua zi, alții mai greu căci s-au întins prea mult la citit vineri seară. Nu am plecat noi la 6 cum ne propusesem, dar la 7 eram în mașini spre Bâlea. Noi am lăsat mașina la Piscu Negru și ne-am făcut loc în celelate 2 mașini.
Seara, după ce coboram, trebuia să avem un mijloc de transport pentru șoferi pentru a putea recupera celelate două mașini ce urmau să rămână la Bâlea Lac. Pe la 8 fără ceva eram la Lacul Bâlea, ne echipam și căutam locul de pornire pe traseu.
În timp ce ne pregăteam astfel, primesc întrebarea:
- Și cât vom face pe traseu?
- Păi vreo 12 ore.", răspund eu.
- Tu vorbești serios?", întrebă nedumerită Cristinuța.
- Da!
- În cazul ăsta noi o să mergem până la un moment dat, și o să vă așteptăm acolo până vă întoarceți.
- Păi nu ne întoarcem pe același drum.
- Atunci ce alternative avem?
- Ați putea să rămâneți să ne așteptați la Lacul Călțun.
- Cât avem de mers până acolo?
- Vreo 4 ore.
- Bine, fie.
Am pornit traseul cu un urcuș pieptiș de vreo 40 minute.
Ca să își tragă sufletul, Alex găsea motivul perfect: să fotografieze flori.
Noi restul ne opream să admirăm de sus Lacul Bâlea.
Un astfel de început de drum este o lovitură puternică în moral. Ce-i drept nici la final nu-ți trebuie așa ceva, așa că nici nu știi unde-ar fi mai bine. Lasă, poate e mai bine așa, să ne facem bine încălzirea. Doar că pentru Mihai a fost mult prea mult.
Venit și după o noapte nedormită, urcușul ăsta i-a pus capac. Astfel pe la jumătatea urcușului hotărî că cel mai bine ar fi să se întoarcă. Și mi-am adus aminte despre ce-mi spusese Florin înainte de plecare: "E bine dacă ajungeți măcar jumătate pe vârf!" Hm, acum de-abia încep să înțeleg că avea dreptate, traseul pe care ni-l planificasem să-l facem nu este deloc unul ușor, iar ăsta era de-abia începutul.
După ce am ajuns sus în șa, a început să se mai domolească traseul.
Ne-a mai dat și nouă ocazia să putem respira și din mers.
Am oprit la o sursă de apă. Nu băusem deloc apă până acum. Nu am simțit nevoia. Însă acum am putea să bem din ce avem, că e mai caldă și completăm cu alta rece de aici. Nu de alta, dar e păcat să risipim ocazia.
Să continuăm, cam în același ritm, pentru ca terenul ne permitea. Mai vedem un semnul mirării desenat pe stâncă și o bucată de lanț ancorată în perete. Se pare că aici e o trecere din aceea mai expusă. Însă semnalizarea și lanțul își fac efectul, ele transformă o trecere periculoasă, dacă ai merge cu capul în nori, într-o trecere fără probleme.
Hai că până acum ne-am relaxat. Acum e timpul să mai depunem puțin efort, urmează Vârful Lăițel.
Aici sunt mai multe lanțuri pentru ajutor, altfel ai nevoie de un compas destul de mare.
Chiar și-așa, o parte din fete au avut nevoie de o mână de ajutor.
S-au terminat lanțurile, însă urcușul spre Vârful Lăițel de-abia începe.
O altă lovitură în moral. Acum, chiar dacă este un urcuș dezarmant, nu cred că e mai avantajos să te întorci, sau poate ar fi în situația în care planul ar fi să te întorci pe același drum. Însă am ajuns toți 8 sus pe Vârful Lăițel, mai cu limba de-un cot afară, mai cu tricoul pierdut pe drum.
Acum puteam vedea pe partea cealaltă a vârfului, pentru prima oară în direct, Lacul Călțun.
Atât știam pe atunci să identificăm. Acum privind poza, îmi dau seama că în momentul acela ne uitam la Vârful Lespezi în stânga, Vârful Cornul Călțunului lângă el și Vârful Negoiu în dreapta, încadrat de 2 culmi și ele impunătoare.
La Călțun era punctul intermediar unde trebuia să ajungem. Nu era chiar aproape, și mai aveam și de coborât o grămadă, că doar tot ce urci la munte mai trebuie să mai și cobori. De ce o mai fi fost nevoie să urcăm Vârful Lăițel?! Ca să avem de unde coborî!?
La Călțun am ajuns parcă fără prea mare efort, sau cel puțin nu îmi aduc aminte să fi fost altfel.
Aici mai erau încă petice de zăpadă, chiar expuse luminii soarelui, cu toate că suntem în august.
Să facem o pauză mai serioasă aici.
Pentru Cristinuța și cu Alex acesta era punctul terminus, după cum conveniseră încă de la începutul traseului. Am mai rămas 6 în cursa pentru Vârful Negoiu. Însă parcă nu reușim să ne adunăm forțele să continuăm. Am înfulecat senvișurile, ne-am întins pe pietre la soare, unii și-au scos și cartofii din bocanci la aer, și nu ne mai venea să plecăm. După vreo 40 de minute de lenevit, fac un mic calcul și îmi dau seama că suntem cam întârziere. Așa că mă ridic și încerc să forțez un start. Însă cu cât stai mai mult, cu atât o să te unești mai greu. Mai aveam puțin și plecam în continuare doar cu Cornelia. Însă văzând ceilalți că sunt de neînduplecat, au început să se mobilizeze. A mai durat cred că vreo 10 minute până am reușit să ne repunem în mișcare, însă eram toți 6 din nou la drum.
Prima porțiune de urcat până în șa nu a fost nici prea prea, nici foarte foarte, numai bună să ne revenim.
A urmat o bună porțiune de mers pe curbă de nivel. Și cum mergeam noi așa agale, trece pe lângă noi acceleratul. Nici nu l-am auzit venind ca să îi facem loc, așa că a fost forțat să ne ocolească un pic chiar pe marginea potecii, acolo unde începe versantul, care nu are o înclinație de neglijat. Era un bărbat în vârstă, la vreo 60 de ani am aproximat noi. Am zis inițial că e de la salvamont și e plecat în misiune, de aleargă așa. Cine știe ce s-o fi întâmplat!? Dar noi să ne continuăm drumul nostru în pas legănat. Am ajuns la bifurcația traseelor spre cele 2 strungi: înainte era Strunga Dracului, iar la stânga era Strunga Doamnei.
Aruncăm un ochi pe traseul ce mergea înainte, poate să vedem ceva spectaculos. Ne tot întrebam cum arată această renumită Strunga Dracului. Însă nu se vedea nimic și nici timp de pierdut nu prea aveam, ca să facem un mic detur. Așa că ne vedem de drum spre Strunga Doamnei. Am aflat ulterior că moșulică ăla ce ne-a depășit ridicând praful în urma lui, era un simplu drumeț, ca și noi de altfel, doar că se încălțase cu adidașii flubber. El urcase pe Strunga Dracului, a coborât pe Strunga Doamnei și făcuse traseul Călțun - Negoiu și retur de vreo 3 ori mai repede decât noi. Deci cine sunt de fapt moșii!?
Iată-ne și în fața Strungii Doamnei.
Nu prea îmi imaginam eu până acum ce va să fie această strângă. Aceasta este o ruptură în munte care îți permite să treci pe partea cealaltă a muntelui, însă și cu o ascensiune destul de semnificativă.
De jos până sus erau fixate mai multe rânduri de lanțuri ajutătoare. Cred că ai putea parcurge acest tronson destul de ușor și fără ajutorul lanțurilor, însă mai bine să fie, îți conferă un sentiment de siguranță.
Am urcat toți fără prea mult efort.
De aici se continua pe o potecă similară cu cea dinaintea strungii, doar că pe aici nu încăpea mai mult de o persoană.
Așa că am pornit frumos în șir indian. Din cauza potecii foarte înguste șerpuind între un povârniș foarte înclinat și o vale destul de abruptă, simțeam parcă nevoia să merg puțin înclinat în lateral spre munte. Dacă ne întâlneam cu cineva din contra sens era un pic mai dificil, dar ne puteam așeza în lateral, pe povârniș, lăsând cât mai liberă poteca pentru ceilalți.
Am ajuns la ultima porțiune de urcat înainte de Vârful Negoiu. Aici terenul devenise înțesat cu stânci mai mici sau mai mari peste care sau pe lângă care trebuia să te strecori.
Marcajul cam dispăruse, probabil datorită instabilității terenului. Însă puteam ghici că trebuie să urcăm. Se cam terminaseră bateriile.
Însă ușor, ușor am trecut și de zona asta.
Alții mai sprinteni, care își lăsaseră rucsacii la Călțun, ajunseseră deja sus. Acum ne întâlnim din nou cu marcajul ce urcase prin Strunga Dracului. Uite ce scurt ar fi fost pe partea cealaltă, iar noi am ocolit tot muntele. Nici de-aici nu am reușit să îi vedem "colții".
Dar să lăsăm Strunga Dracului că deja se vede Vârful Negoiu.
Încă 2 pași și suntem sus. Suntem pe al doilea cel mai înalt vârf din țara noastră. Până anul anterior când a venit Pui cu ideea lui țăcănită, nu mi-a trecut prin cap că voi ajunge vreodată aici. Și nici atunci nu eram prea sigur că chiar se va întâmpla. Am avut și temeri, de câteva nopți dormeam mai mult nu, gândindu-mă doar la traseu. Dar toate planetele s-au aliniat.
Vremea a ținut cu noi pe tot drumul. Și pare că nu are de unde să vină vreun nor fioros nici în continuare. Să stăm puțin să admirăm. Undeva în depărtate se poate vedea Lacul Vidraru.
Nu știu de unde a apărut norul ăsta în poză, că eu nu îmi aduc aminte să fi fost vreun nor pe cer în ziua aia.
Culmile gemene din apropiere trebuie să fie Vârfurile Lespezi și Cornul Călțunului, la a căror bază se află Lacul Călțun.
În rest nu prea mai știu să identific nimic.
Unii dintre noi s-au așezat să tragă aerul curat printr-o țigară, că s-au abținut destul pe tot traseul. Și probabil văzându-și visul împlinit au zis că merită sărbătorit.
Vânzoleală mare aici pe vârf. Mai veneau unii și din direcția cealaltă.
Am hotărât să nu luăm aici pauza de masă, ci la Lacul Călțun, ca să nu plece restul găștii fără noi la vale. Că de stat am mai fi stat noi pe aici, că e frumos, vremea este excelentă, dar e destul de târziu și mai avem destul de mers până la Piscul Negru. I-am lăsat pe ceilalți să mai admire, mai ales că Gina de-abia ajunsese, și am plecat noi să îi prindem pe Cristinuța cu Alex la Călțun, nu de alta, dar se cam apropia ora maximă până la care stabilisem să ne aștepte. Gina rămăsese spre final destul de mult în urmă, de-mi era teamă la un moment dat că o să renunțe. Dar a avut o ambiție de fier și ușurel, ușurel a ajuns și ea sus.
Uite-așa, cu 6 din 9, am depășit un pic procentul de reușită estimat de Florin.
Acum, la coborâre,
am observat că din apropierea Vârfului Negoiu, se poate vedea peste o creastă Lacul Călțun,
căci la urcare ar fi trebuit să privim înapoi exact la momentul oportun, lucru care nu l-am făcut.
Urmând din nou poteca aceea îngustă am luat-o ceva mai tare la pas, ca să trec mai repede de zona aceasta stresantă. Cornelia îmi reproșă că prea o luasem la goană. Eu nu voiam decât să ajung mai repede la intrarea în strungă, căci de-acolo traseul era parfum. Din poteca asta îngustă trebuie să se desprindă un traseu spre Vârful Lespezi, dar nu pot să îmi imaginez pe unde, căci nu văd decât abrupturi.
Am coborât strunga
și apoi am ajuns numaidecât la Călțun.
Cristinuța și Alex nu mai erau lângă lac, acolo unde-i lăsaserăm. Asta înseamnă că au plecat. Eh, asta e, lasă că ne întâlnim cu ei la mașină. Ne apropiem noi mai mult și îi vedem ceva mai încolo. Fugiseră să mai prindă ultimele raze de soare, că începuse să le fie răcoare. Nu prea îmi imaginam eu cum ar putea să ți se facă frig când noi eram încinși, dar ce-i drept noi nu prea statuserăm pe loc atâta timp cum au stat ei. Cică ne-ar mai fi dat 5-10 minute răgaz să întârziem, după care plecau că nu se mai puteau înțelege de niciun fel cu frigul. După vreo 20 minute au venit și ceilalți din urmă și ne-am pus în mișcare la vale.
A urmat un lung și plictisitor traseu de coborâre.
Hai că în prima parte mai aveam ce admira, priveam spre stânga peretele stâncos de care ne îndepărtam încetul cu încetul. Pe undeva pe-acolo pe sus trecusem în prima parte a zilei, în direcția opusă. Ne-am despărțit și de traseul ce bănuiam că se întoarce spre Bâlea, acesta urmând a merge pe lângă peretele stâncos, pentru că trebuie să ajungă chiar la ieșirea din tunel. Dar urmând așa cu privirea traseul din depărtare, acesta avea să urce destul de mult, lucru pentru care nu prea mai aveam energie acum, de-abia ne târâim la vale. Sau cine știe, poate dacă îți fixai de la început să faci pe acolo traseul de întoarcere, probabil că ți-ai fi rezervat mai multă energie pentru final.
Ne-am întâlnit cu un drumeț ce părea a căra în spate o antenă parabolică. Dar până la urmă am ajuns la concluzia că era un cort din acela ce se instalează în 2 timpi și 3 mișcări. Tare incomod mi se pare de cărat acel cort. Și omul ăla părea ca trăgea din greu de el. Ne opri să ne întrebe: "Mai e mult până la Călțun?". "Mai e vreo oră", îi răspundem noi. Îl așteptau băieții sus la lac...
Am intrat apoi în marea de jnepeni.
Aici ne-am adus aminte de urs. Așa că ne-am pus pe cântat. Nu ne-a ținut mult căci am terminat repede tot repertoriul.
După o rundă bună de jnepeni am mai prins un culoar spre munte și în capăt se contura o frumoasă cascadă.
Nu prea mai aveam noi lumină suficientă ca să ne iasă pozele clare, dar o vedeam destul de bine. Trebuie să fie un traseu care duce acolo. Nu aveam cunoștință de existența vreunei cascade în zonă. Am aproximat a se afla sub Turnul Paltinului, așa că îi vom spune Cascada Paltinului.
Acum începuseră a se auzi parcă și sunetele mașinilor care probabil circulau pe Transfăgărășan. În curând am început să vedem și luminițe, lumina zilei părăsindu-ne din ce în ce.
Am depășit câteva grupuri, dintre care unul avea un drumeț accidentat la picior. Nasol moment, nedorit, dar uite că se poate întâmpla. Avea glezna bandajată și nu putea călca singur pe picior, era susținut de 2 colegi. Hai că nu mai e mult până la Piscul Negru. Oamenii erau optimiști, făceau glume, râdeau, deci e bine. Putea fi mai rău. O fi ajuns până sus!? Sau problema i-a obligat să facă cale întoarsă?! Uite cum poate o chestie din asta să îți strice toată excursia, atât pentru tine, cât și pentru partenerii tăi de drumeție.
Hai că au început să ne inunde nările mirosurile de grătare. Volumul muzicilor e din ce în ce mai mare. Nu mai poate fi mult. Dar tot am mai mers vreun sfert de oră până la mașină. Pe ultima porțiune de drum aprinsesem și frontalele pentru că era întuneric de-a binelea, cu atât mai mult că ne aflam în pădure.
Am ajuns la mașină și aici ne aștepta Mihai ca pe-o pâine caldă. Era cam întuneric de supărare că am întârziat prea mult. Să îl înțelegem că probabil s-a plictisit tot făcând ture pe aici de azi dimineață în așteptarea noastră. Dar și el să ne înțeleagă pe noi că nu suntem munțomani antrenați ca să fi putut ajunge mai repede. Apoi nici nu ne-a trecut prin cap că nu a plecat acasă. Cei drept nu ar fi fost frumos din partea lui să plece acasă și să o lase pe Gina în grija noastră. Și dacă stăm să analizăm puțin, am estimat că vom face 12 ore, și am făcut aproape 13, hai că nu a fost chiar așa eronată estimarea.
Nu am realizat că-i lăsasem pe restul așa tare în urmă. Să fi trecut vreo 20 minute până au ajuns și ei. Când au venit, Mihai l-a luat din zbor pe Marius și au plecat val vârtej înspre Bâlea Lac să recupereze și cealaltă mașină. Nu mi-aș fi dorit să fiu în locul lui Pui în mașină, căci Mihai o transformase în avion ca să mai prindă tunelul Transfăgărășan deschis.
Ajunși în sfârșit la Pensiunea Dobrin, să ne relaxăm, să ne apucăm de citit, să povestim până spre zori că doar am uitat de oboseală, și să planificăm ieșirea următoare că tare ne-a plăcut traseul ăsta. Dacă am ajuns pe Negoiu, acum putem să ne mutăm privirea spre Moldoveanu. De dăm seama că Negoiu a fost primul vârf de peste 2500 pe care am urcat, și acum sărim direct la cel mai înalt. Să rămână stabilit, la anul, tot pe vremea asta, să urcăm pe Vârful Moldoveanu.
La revedere Pensiunea Dobrin.
