Tot timpul m-au fascinat culorile toamnei: variind de la galben, portocaliu, trecând prin multe nuanțe de roșu, ajungând până la maroniu, având pe alocuri și elemente verzi. Și astfel mi-aduc iarăși aminte de Bunicul Iepurilă, care era un artist desăvârșit, el pictând frunzele de toamnă folosind "roșu închis pentru iederă, roșu aprins pentru arțari, rozaliu pentru salcâmi, ruginiu pentru stejari, auriu pentru ulmi, arămiu pentru anini și maroniu pentru frasini". În practică nu prea am reușit să găsesc aceleași combinații pastelate. Am nimerit de câteva ori la momentul oportun pentru a înregistra pe retină câte un tablou, fără să îmi planific neapărat asta. Astfel am admirat Munții Baiului de sus, am văzut Munții Făgăraș de pe Transfăgărășan, cu un an înainte am făcut o plimbare până la Lacul Capra, tot în Făgăraș, dar cel mai mult parcă mi-a plăcut îmbinarea culorilor din Bucegi, de la Stâncile Sfânta Ana. Astfel am căutat să facem o nouă plimbare în zonă, iar Poteca Regală mi s-a părut traseul perfect.
Îmi notasem acest traseu de ceva vreme, doar că nu găseam niciodată momentul potrivit pentru a-l urma. Mi se părea un traseu prin pădure fără prea multe peisaje spectaculoase. Însă acum, gândindu-mă doar la coloristică, mi se părea traseul perfect pentru această perioadă a anului.
Poteca Regală a fost trasată imediat după inaugurarea Castelului Peleș, fiind inițial doar un drum de pământ. Câțiva ani mai târziu aceasta a fost pietruită și amenajată cu balustrade de lemn.
Duminică pe la ora prânzului pornim spre Sinaia. După ce trecem de Ploiești apar crestele înzăpezite ale munților, doar ce ninsese cu 1 zi înainte.
Ăsta fusese și motivul pentru care am ales să plecăm la plimbare duminică, în loc de sâmbătă. Chiar mă gândeam că s-ar putea să aducă un plus de frumusețe peisajelor, dacă a reușit să rămână așternută niște zăpadă. Și uite că pare a fi destul de multă zăpadă. La intrare în Sinaia mai oprim încă o dată pe marginea drumului pentru a mai face o poză.
Urmăm drumul asfaltat spre Cota 1400 și ne oprim la indicatorul pe care scrie "Spre Poiana Stânii 1:30-2h" (bandă albastră).
Locul este destul de larg și permite parcarea a destul de multe mașini. Dar și numărul de persoane care au ales să facă acest traseu astăzi este mult mai mare decât mă așteptam, astfel că nu a fost chiar ușor să găsim un locșor de parcare. Noroc că doar ce plecase o mașină. Este un avantaj și să faci traseul spre finalul de program al soarelui, pentru că majoritatea aleg să facă drumeții dimineața.
Pornim la plimbare pe un drum pavat, că doar nu degeaba se numește Poteca Regală, nu?
Treptele astea parcă ar fi scoase dintr-un basm ...
Trecem pe lângă o cascadă.
Continuăm pe un drum pe care încă mai pot ajunge mașinile.
Apoi vom părăsi drumul lat, de mașină, continuând pe o potecă ce se îngustează și începe a urca în serpentine, dar pavajul se menține.
Dacă nu ar fi fost suportul acesta de piatră al potecii, cred că ne-am fi nămolit destul de bine.
Oprim destul de des pentru a face poze.
În felul acesta nici nu apuci să obosești.
Ne-am întâlnit cu foarte multe persoane pe traseu, toate erau la coborâre, doar noi mai suntem care urcăm. Nu e prima oară când pățim asta, dar e de bine, căci avem șanse să fie mai liber în locurile de belvedere, unde în mod normal se adună lumea și uită să mai plece.
Traseul este destul de evident, nu a fost nevoie să consult harta și track-ul gps-ului. Am mai scos totuși gps-ul din buzunar pentru a mai verifica din când în când altitudinea, pentru a vedea cât am mai avea de urcat, știind că în total ar fi de urcat în altitudine aproximativ 250 m. Cu toate că suflul ne-ar fi dat de înțeles că urcăm serios, evoluția altitudinii nu părea să confirme acest lucru, măcar pozele se înmulțeau.
Iaca a apărut și prima bifurcație, însă nu văd niciun indicator. Pare că peste tot este marcajul bandă albastră. Un fel de a spune: ia-o pe unde vrei! Gps-ul ne zice că la stânga este o mică deviere pentru un loc de belvedere, respectiv Stânca cu Clopoței, iar la dreapta se continuă traseul spre Poiana Stânii. Tocmai acum coborau niște drumeți, pentru ei drumul evident pentru coborâre părea a fi cel spre belvedere, căci era tot înainte. La coborâre aveam să descopăr că într-adevăr așa aș fi înclinat și eu să continui coborârea, mergând înainte, dacă nu știam deja conformația drumului. Dar până la urmă acesta este un lucru bun, căci te duce într-un loc frumos și nici nu este un detur prea mare.
De aici s-a mai domolit urcușul. Mai apare o bifurcație. Alegem varianta spre stânga, căci așa aveam track-ul gps. Aveam să ne întoarcem pe partea cealaltă, dar nu știam asta la momentul respectiv. Uite o cișmea!
Și chiar sunt oameni care s-au oprit aici să își astâmpere setea. Vai, dar nu aș bea apă așa rece și pe o asemenea vreme, căci apa de izvor îți îngheață măruntaiele chiar și vara, acum cu atât mai rece o vei resimți, căci frigul de afară ar putea potența senzația.
Și cred că am ajuns. Ieșim din pădure într-o largă deschidere.
Aici trebuie să fie Poiana Stânii. Ia uite un drum de mașină. Trebuie cumva să poți ajunge ușor și la cabana asta. Sus acolo, stă agățat pe stâncă un tablou cu portretele regilor și reginelor României.
Deci ai putea ajunge aici și cu mașina, dacă nu ai chef de drumeție. Acum nu știu cât de bun o fi drumul.
Dacă până acum eram la adăpostul pădurii, acum chiar ne-a cam luat frigul. Facem vreo 2 poze
și vrem să ne continuăm drumul. Dar încotro? Pe acolo în sus pare să fie o potecă.
Cornelia era cam neîncrezătoare, terenul nu prezenta o aderență prea bună, cu atât mai mult că era umed de la ninsoarea recentă. De urcat zic că ne descurcăm fără probleme, la coborâre ar putea să ne facă ceva dificultăți. Însă chiar când am ajuns noi aici, în luminiș, zărisem 2 persoane care coborau fix prin acest loc. Deci se poate. Apoi track-ul gps confirmă că acesta este drumul. Deci, să urcăm!
Adevărul e că pe măsură ce te apropii nu mai pare așa de speriat. Am ajuns numaidecât sus.
Acum gps-ul îmi spune că trebuie să mergem spre stânga, poteca nemaifiind așa clară.
După câțiva pași reapare și poteca.
Nu mergem mult și dăm peste o scară asemănătoare cu cea de la Stânca cu Clopoței.
Panoul de aici ne anunță că am ajuns la Stâncile Franz Joseph (monument natural geomorfologic).
Urcăm cele câteva trepte
și ne regăsim pe o platformă cu o deschidere spre o priveliște extraordinară.
Suntem fermecați.
Sinaia este în penumbră, însă Munții Baiului sunt încă luminați de soare. Mi se pare superbă această îmbinare de elemente și culori: la bază pădurea verde, pe alocuri ruginită, iar sus creasta dezgolită, acoperită cu o păturică proaspăt cernută de zăpadă.
Dar nenea ăsta, care era deja aici când am ajuns, nu se mai lasă plecat. Nouă ne-au înghețat toate celea, însă așteptăm eliberarea scenei pentru a putea face singuri o poză, iar dânsul parcă nici nu simte frigul ori se încălzește cu priveliștea sau poate a înghețat și nu se mai poate mișca. Hai că mișcă, a mai rămas varianta cealaltă. A mai venit o gașcă din urmă și abia atunci s-a simțit împresurat și s-a dat dus.
Și pentru că nu am ajuns niciodată să vedem Castelul Peleș toamna, ne-a ajutat Claudia să îl vedem prin ochii ei.
Când am coborât de pe terasă ne intrase destul de bine frigul în oase de numai aveam chef de nimic. Să mai căutăm și alt loc de belvedere?! De-abia ne mișcăm, dar hai că nu e chiar așa departe.
Nu se vede mare lucru de aici,
căci sunt foarte multe crengi în cale.
Cam așa se văd Stâncile Franz Joseph din lateral.
Nu prea au o formă aparte, memorabilă, cel puțin nu pentru mine. Sau poate nu este unghiul din care trebuie să le privim?!
Suntem gata de întoarcere. Hai să urmăm poteca asta (marcaj bandă albastră, 50 minute până la Sinaia),
ca să nu ne mai întoarcem pe la coborârea aia abruptă, care nu prea ne plăcea. Pare destul de vehiculată, poate ajunge chiar la ultima bifurcație, unde noi am urmat varianta la stânga.
Ne-am afundat binișor în pădure și am început să ne dezmorțim din frig.
Și pe aici a nins...
La coborâre suntem mai pe treapta superioară de viteză, căci în curând se bagă soarele la nani. Dar tot mai opresc din când în când să mai fac câte o poză.
La mașină ajungem pe lumină, doar spre casă ne prinde lumina lunii.
- Cum e? V-a plăcut la plimbare?
- Da! se aude din spate un glas înfundat.
- Cum?! Să înțeleg că nu prea v-a plăcut.
- Ba daaaa!
- Mai vreți și altă dată?
- Daaa!
- Mi-a fost un pic teamă că o să răspundeți nu!
