Muzeul cinegetic de la Posada și Stâncile Sfânta Ana de la Sinaia

Când am auzit prima oară de Muzeul cinegetic am stat un pic să procesez: oare ce vrea muzeul ăsta să prezinte?! Și m-am dus mai întâi cu gândul la o operă literară din liceu: Pseudo-Kinegeticos. Aceasta a fost cu adevărat specială pentru mine, așa că nu am cum să o uit. Și când zic Pseudo-Kinegeticos, imediat vine și continuarea: Fals tratat de vânătoare. Gata, acum știu ce înseamnă cinegetic, este ceva legat de vânătoare.

Am trecut de nenumărate ori pe Valea Prahovei și am văzut, cred că de fiecare dată, indicatorul Muzeul Cinegetic. Îl vedeam pe acela plasat pe marginea drumului la câțiva kilometri înainte de Posada, după care nu mai vedeam nimic. Treceam de Posada și îmi aminteam. Dar Muzeul Cinegetic unde-o fi fost?! Și uite-așa am pățit de fiecare dată. Cine știe, poate dacă aș fi văzut și indicatorul din dreptul muzeului, am fi oprit într-una din treceri. Sau poate că nu. Căci de fiecare dată eram în viteză: grăbiți să ajungem la munte ori grăbiți să ajungem acasă. Și parcă niciodată nu te înduri să pierzi rândul în traficul cel super-aglomerat.

Acum însă am pornit spre munte la invitația mătușii și nu avem nimic special în plan. Așa că ne-am hotărât să vizităm Muzeul Cinegetic de la Posada. Un motiv în plus să îl vizităm ar fi că este foarte posibil să îi placă lui Răzvan. Nu putem să îl întrebăm dacă i-ar plăcea, căci nu avem cum să îi explicăm folosind un termen de comparație. Am mai avut o dată în plan să îl vizităm: în weekend-ul în care am urcat pe Vârful Măgura Codlei. Însă nu s-a concretizat.

De data asta chiar ne-am oprit în Posada. Ne-a ajutat gps-ul, zicându-ne unde mai exact. Am intrat în curtea muzeului și am parcat mașina.

Mai erau doar 2 mașini aici. Pe semne că nu se prea agită lumea să îl viziteze, cu toate că am citit doar review-uri pozitive despre el. La poartă, pe partea exterioară au mai parcat vreo 2 mașini. Au coborât oamenii, și-au pus rucsacii în spinare și cu bețele în mâini au pornit la drum. Oamenii sunt echipați de munte, poate chiar să înnopteze la cort. Îmi stă pe limbă să îi întreb încotro, dar mă abțin și rămân cu această curiozitate.

Noi ne vedem de vizitarea muzeului.

Seara o petrecem în familie: cu 'tușa, unchiu', văru' și prietena lui. Grătar și boardgame. Chiar îmi era dor de așa ceva, să facem grătarul cu toată gașca afară, la lumina frontalelor. Că parcă în ultima vreme grătarul înseamnă o persoană delegată, sau mai bine zis surghiunită, prepară grătarul singură, nici măcar nu sunt toți prezenți, cică să fie masa deja pregătită când se adună toți. Și mai ales nu se mai face la lumina lunii.

A doua zi,

mai pe după-amiază, plecăm care încotro. Noi vrem să vedem Stâncile Sfânta Ana. I-am dat pe google maps și ne-a redirectat spre Stâncile Franz Josef și ne-a arătat drumul spre Schitul Sfânta Ana. Or fi unul și același lucru și s-or fi aflând chiar lângă schit!? Iar schitul se pare că este în apropiere de Hotel Cota 1400. Nu știu de ce, dar nu mi-e deloc familiar drumul ăsta. Am urcat, am coborât, dacă mă pui să mai merg o dată fără gps, nu cred că reușesc.

Am urcat până la intrarea în parcarea Hotelului Cota 1400. Am impresia că dincolo de barieră trebuia să plătești parcarea, dacă nu erai oaspete al hotelului. Din acest motiv erau și multe mașini parcate pe marginea drumului, până în barieră. Găsim și noi un locșor strâmb, îngrămădit, care bloca parțial trecerea spre Schitul Sfânta Ana. Dacă pe lângă noi mai aveau loc mașini să treacă, când ne-am întors era o mașină parcată și mai în mijlocul drumului. Eh, ce să îi faci!? Uneori mă întreb de ce mă chinui atât să am grijă unde și cum parchez mașina, că de multe ori mi se întâmplă să vină altul după mine o lasă atât de "frumos" încât din extetior nu-ți mai dai seama pe cine trebuie să injuri: pe mine sau pe ăla, că nu ai de unde să știi care a venit ultimul.

Începem cu o coborâre. Cum nu se poate mai bine, ca să avem ce urca la întoarcere. Apoi drum drept.

Ajungem destul de repede la schit.

Și acum încotro spre Stâncile Sfânta Ana? Nu știa nimeni să ne îndrume și nici la schit nu am găsit pe nimeni, cu toate că mai devreme fusese cineva, însă a dispărut de parcă l-a înghițit pământul. Găsim o hartă care nu m-a lămurit prea tare. Am deschis harta de pe aplicația Munții Noștri. Am luat-o la analizat mai în amănunt și mi-am făcut o idee pe unde trebuie să fie. Trebuie să coborâm înapoi și la un moment dat se va face un drum forestier spre stânga, cred că este drumul spre Poiana Regală. L-am nimerit din prima. Ar fi trebuit să lăsăm mașina aici, că nu e mult de mers pe jos și nu e chiar așa de plăcut pentru mașină drumul ce urmează. În vreo 200 de metri se face brusc la stânga un alt drum.

Acesta chiar nu mai e practicabil cu mașina.

Nu avem unde lăsa mașina chiar aici, așa că am lăsat-o cam 100 m mai sus. Am ajuns numaidecât la Stâncile Sfânta Ana.

Putem spune că ne-am făcut damblaua și cu toamna și-ale ei culori

Detalii
Data excursiei
14 - 15 octombrie 2017
Etichete:
muntii bucegi
culorile toamnei
Comentarii