Dacă anul trecut nu am ajuns la Aref nici măcar o dată, anul ăsta trebuie să recuperăm. Am fost o dată în primăvară, când am urcat la Fereastra Zmeilor și acum suntem invitați din nou. Nici nu se pune problema să refuzăm.
Însă ce tematică abordăm? Căci așa ne-am obișnuit: să facem un traseu și să preparăm o cină cu un anumit specific. Până acum ne-am orientat spre bucătăriile internaționale ale țărilor pe care le-am vizitat. Apoi am încercat varianta să punem degetul pe hartă cu ochii închiși. Asta nu prea a funcționat căci nimeream numai țări dintre cele mai exotice a căror bucătării parcă nu ne venea a le explora. Ce ne facem? Că se cam împuținează țările pe care le-am vizitat cu toții. Atunci a venit Marius cu ideea unei mese ciobănești. Inițial am rămas un pic mirați. Păi asta nu e specific unei țări. Ba da, este specific românesc. Într-adevăr! Hai că a început să sune bine. O masă ciobănească cu un miel la proțap sau măcar la grătar. Doar că nu știu de unde facem rost de miel toamna. Măcar un berbecuț. Lăsăm partea asta în grija lui Pui, căci el e plin de resurse și se descurcă el.
Bun, am rezolvat cu masa. Dar traseul? Păi facem o plimbare lejeră până la Lacul Capra. Ok, așa facem. Și bonus vom avea de admirat culorile toamnei. Suntem cu toții amatori de a privi aceste îmbinări de culori pe care cu greu reușești să le descoperi în oraș, însă nici prea departe de casă nu prea îți vine să mergi de dragul căldurii de acasă.
Vineri seara dăm adunarea la Aref. Sâmbătă dimineața întârziem puțin plecarea pe munte căci a venit berbecuțul proaspăt tăiat și trebuie "aranjat".
Mai trag o fugă până pe deal să fac câteva poze la multitudinea de culori tomnatice.
Se mai găsesc și altele de admirat. O cascadă.
O salamandră.
Pregătirile continuă.
În timpul acesta cei mici dirijează utilajele pe șantier.
Dorința de a-ți dezvolta noi aptitudini este uneori nemărginită.
Și acum ne putem îndrepta spre Lacul Bâlea.
Ce-mi place! De câte ori venim pe aici vedem același tablou pictat în alte culori.
Aia era o codiță de capră neagră. Până să găsesc eu aparatul foto, s-a ascuns după coama dealului.
Ajungem la Lacul Bâlea. Nu e foarte mare aglomerație și găsim să parcăm la liber, fără să plătim.
Ne echipăm și pornim la deal.
Mai urcăm,
ne mai odihnim.
Pauzele lungi și dese, cheia marilor succese!
Ajungem în Șaua Capra.
Nu mai am energie să mai coborâm și până la lac.
Interesantă culoarea asta verde a Lacului Capra. Nu îmi amintesc să fi avut culoarea asta dățile trecute.
M-a cam luat frigul.
Oi fi având eu geaca de iarnă, însă pe sub geacă nu mai am decât tricoul. Așa că aș cam vrea să coborâm.
La vale merge mai ușor și ajungem numaidecât. Și temperatura este mai acceptabilă aici.
Ne mai plimbăm, mai admirăm.
Și pornim spre casă, căci ne e gândul la cina ciobănească, pe care mai trebuie să o mai și preparăm.
Nu ne grăbim chiar așa tare. Mai oprim din loc în loc să prindem diverse nuanțe ale toamnei.
Învățase Răzvan o poezie la grădiniță despre culorile toamnei. Tare-aș fi vrut să o rețin...
Vulpița asta este oare actriță în varianta modernă a poveștii Ursul păcălit de vulpe?!
Ajunși înapoi la căbănuță ne apucăm de treabă.
A doua zi am ieșit cu mic cu mare să mai eliminăm o parte din mesele ciobănești.
Pe aici a trecut Big Foot.
Noi să ne vedem de joaca noastră.
Am fost foate inspirați, am plecat chiar la timp ca să ajungem înapoi fără să ne prindă ploaia.
Nu că ne-ar fi topit...
