Duminică am putea face o ieșire la munte. Ce ziceți dacă am testa un colorit de toamnă la Crucea Regelui Carol, unde am mai fost și în primăvară? În urmă cu 2 săptămâni, la Vârful Secăria de-abia începeau să apară câteva culori, iar săptămâna trecută, în Făgăraș, era totul verde și frumos. De ce nu!?
Știm deja foarte bine drumul. Nu avem nevoie de niciun studiu în prealabil. Astfel că duminică pe la prânz ne punem în mișcare spre Melicești. Parcăm exact în același loc. Când coborâm din mașină observăm pe jos o nucă mare, cum mai rar găsești. Privim în sus. Deasupra mașinii se întindeau ramurile noduroase ale unui nuc bătrân. El trebuie să fie tăticul acestei nuci, căci e cam singurul nuc prin apropiere. Ne apucăm a căuta cu privirea alte atfel de nuci căzute pe pământ. Cu greu mai găsim vreo 2. Cred și eu, la cât de mari și frumoase sunt, sigur au fost culese; nici în copac nu vedem niciuna. Pe semne că a fost scuturat bine. Sau poate nu a dat prea multe roade anul ăsta!?
Pornim la deal.
Cele câteva nuci găsite nu au făcut decât să ne deschidă pofta mai tare.
Noroc că drumul nostru este presărat cu nuci când pe o parte când pe cealaltă.
Nu or fi ele așa de mari ca cele de lângă mașină, ci dimpotrivă sunt chiar destul de mici, dar cel puțin sunt mai multe și se curăță destul de ușor, având coaja foarte subțire. Hai că ne-am găsit ocupație. Și urcăm astfel fără să apucăm a simți oboseala, de plictiseală nici nu mai zic. Am umplut mai întâi buzunarele, apoi am început a introduce în rucsac. Anul ăsta am descoperit plăcerea culesului de fructe de pe trasee. Am cules mure, zmeură, afine, merișoare, coarne, mere mai mult sau mai puțin pădurețe, prune, alune și acum am ajuns la nuci.
Am ajuns la frumoasa deschidere.
Încerc să cuprind în poză toată splendoarea, dar nu prea îmi iese.
Mă uit la peisaj, mă uit la poză [...] nu, pur și simplu nu încap în poză toate elementele pe care le prind cu ochiul.
De aici nu mai avem mult până la cruce.
Dar ne mai iese în cale un ultim nuc, iar ultimul este și cel mai bogat. Până la urmă am zis că om mai culege și la coborâre,
că altfel nu mai ajungem astăzi pe vârf.
Ajunși la Crucea Regelui Carol, ne instalăm să admirăm peisajul.
Din urma noastră urca agale un căruțaș. Îi dăm omului ziua bună. După ce ne răspunde la salut, ne întreabă:
- Vă place aici, la noi?
- O, da, chiar foarte mult.
- E frumos, nu-i așa?
- Da, este.
- Prima oară?
- Nu. Am mai fost în primăvară. Dar de fiecare dată e altfel. Ne-am propus să vedem acest peisaj în fiecare anotimp.
Acum mă gândeam, de fapt nu îmi făcusem un astfel de scop, dar ar părea interesant. Am fost primăvara, acum am venit toamna, am cam sărit peste vară, dar ar fi frumos să revenim la iarnă, să vedem totul alb în zare.
A cam început să ne ia frigul. Nu am venit foarte bine îmbrăcați, iar după apusul soarelui se cam lasă răcoare. Poate ar fi bine să pornim la vale, dar nu înainte de a mai clăti retina în aceste peisaje.
Nu a fost nevoie să coborâm prea mult ca să ne revenim cu temperatura.
Pe semne că doar în vârf, acolo, era mai friguț, aici deja suntem mai la dos. Așa că ne oprim din nou la cules de nuci. Și o ținem tot așa din nuc în nuc până ajungem înapoi la mașină. Și înainte de a porni spre casă, îl trimitem pe Răzvan în grădina nucului cel mare să mai scotocească prin covorul de frunze după câteva nuci din acelea altoite. Bineînțeles că de astea nu vom avea voie să ne atingem, căci sunt trofeele lui și nu întâlnești așa ceva la tot pasul.
