O altă ieșire din cele de weekend planificate pe anul acesta era Piatra Craiului. Ultima la mine pe listă, nu neapărat pentru ordinea în care trebuiau făcute ci mai mult că eram oarecum împins de multe alte persoane: "Duceți-vă și acolo că e cel mai frumos, nimic din ce ați văzut până acum nu se compară cu Piatra Craiului". Pe de altă parte nu prea mă încântau cele citite pe internet despre creasta Pietrei Craiului, că este foarte grea, că are foarte multe porțiuni expuse și alte comentarii care să te sperie așa puțin. Însă tot timpul îmi aduc aminte ce mi-a zis la un moment dat un prieten: "Atât timp cât este un traseu marcat, nu are cum să fie așa de înfricoșător". Toți cei care au fost, au recunoscut că dintre toate traseele pe care le-au făcut prin România, traseul de creastă din Piatra Craiului a fost printre cele mai dificile, daca nu chiar cel mai dificil. Apoi referitor la creasta sudică versus creasta nordică, majoritatea comentariilor găsite spuneau că partea sudică a crestei este mai dificilă, alte comentarii ziceau că cea nordică e mai dificilă, că are multe lanțuri. Am găsit totuși și un comentariu mai dur, direct, rece, dar parcă mai obiectiv și prin modul de exprimare; l-am și reținut, era ceva de genul: "creasta nu este așa dificil de parcurs, nici cea sudică, nici cea nordică, dar dacă ți-e teamă că te împiedici sau că dai cu stângul în dreptul, nu ai ce căuta aici".
Multe voci ne-au zis că în această perioadă ar fi bine să mergem pe creasta sudică, pentru că văile de coborâre din nord mai au încă zăpadă. O propunere a fost să pornim de la Cabana Brusturet, să mergem pe creastă până la Vârful La Om și să ne întoarcem tot pe creastă. Mie unul nu-mi suna prea bine, pe lângă faptul că e dificilă, obositoare, lungă, o mai faci și dus-întors. Tot timpul am înclinat să mergem în Piatra Craiului undeva mai în mijlocul verii, să urcăm din Plaiul Foii, pe traseul "La lanțuri" și apoi în funcție de cum ne simțim să facem creasta sudică, nordică sau să coborâm pe partea cealaltă spre Refugiul Grind.
Mai citisem ceva, care trebuie reținut, pe creastă nu ai nicio sursă de apă, așa că trebuie să îți iei la pachet atâta apă cât crezi că vei avea nevoie pe întregul traseu.
Acestui traseu i-a venit rândul în weekend-ul 7-8 iunie, care devenise un weekend prelungit datorită sărbătorii de Rusalii, adică 7-9 iunie. Erau 3 zile, am zis că în prima zi să urcăm în Piatra Craiului și următoarele 2 zile să mergem cu cortul în Munții Leaota.
După o discuție cu o persoană de la salvamont, aceasta ne-a sugerat să plecăm de la Cabana Brusturet, să mergem până la refugiul Grind, apoi să urcăm până pe Vârful La Om și să coborâm tot pe unde am urcat. Nu era niciunul din traseele pe grohotiș despre care citisem și, mai ales, nu găsisem absolut nimic dificil despre acest traseu, lucru care era îmbucurător. Acesta a fost planul cu care am plecat în minte sâmbătă dimineața: să mergem cu mașina până la Cabana Brusturet, să lăsăm mașina aici, să urmăm traseul cruce galbenă, apoi bandă albastră până la Refugiul Grind și bandă roșie până pe Vârful La Om.
Echipa, eu, Cornelia, Marius, Cristina și Ciprian într-o mașină urma să ne întâlnim cu Adi și Daniel la Cabana Brusturet și să pornim de aici împreună.
Traseul cruce galbenă mergea pe un drum forestier, pe lângă niște formațiuni stâncoase, asemănătoare cu niște chei, până la o intersecție de trasee cu un indicator. Nu mai știu exact ce scria pe indicator, dar știu că trebuia să urmărim drumul spre Poiana Grind, Refugiul Grind, Vârful La Om. Cam astea erau reperele pe care trebuia să le avem de urmat, iar marcajul ce trebuia urmărit până la Refugiul Grind era bandă albastră, pe care trebuia să îl întâlnim în Poiana Grind. Chiar la intrare în Poiana Grind erau alte indicatoare care ne-au îndrumat pe bandă albastră spre Refugiul Grind, iar traseul nu trecea prin stâna din Poiana Grind, ci puțin ocolit prin dreapta. Dacă până aici traseul nu ne-a obosit absolut deloc, de aici am început parcă să mai urcăm puțin, să mai simțim un pic că suntem la munte, dar am ajuns numaidecât la Refugiul Grind. Aici am făcut o mică pauză, am reunit echipa, căci aici ne aștepta Daniel, dar lipsea Ciprian; ne-am zis că nu a mai avut răbdare să ne aștepte și a luat-o înainte spre vârf.
De aici putem spune că am început să urcăm mai intens. După vreun sfert de oră de urcat, ne-am trezit şi cu Ciprian venind din urmă, se pare că nu o luase înainte spre vârf, de fapt greșise drumul, o luase spre "La Table", dar la viteza lui, nu i-a fost greu să recupereze, să ne depășească și să ajungă înaintea noastră pe vârf. Aici s-a întâlnit cu Daniel și până să ajungem și noi pe vârf, s-au hotărât ca împreună cu alți doi drumeți proaspăt cunoscuți să facă traseul Creasta Sudică, așa că ne-au transmis întenția lor din zbor, iar noi le-am urat "cale bătută". Noi am atins vârful la puțin timp după plecarea lor şi, după o ședință foto, ne-am așezat la masă, că nimic nu e mai plăcut decât să mănânci la cel mai înalt punct atins pe traseu, în cazul de față Vârful La Om, la 2238 m altitudine.
De aici se putea vedea atât creasta sudică, cât și cea nordică. Dinspre est urca pe versant până pe creastă aerul cald, dinspre vest urca pe versant ceața, iar în creastă parcă se dădea o bătălie între cele două mase de aer.
Din când în când ceața mai era învinsă și se ne lăsa loc să admirăm și priveliștea spre vest, că spre est o tot admirasem pe tot parcursul urcușului.
După terminarea mesei, am fost surprins de propunerea celorlalți participanți, Marius, Cristina, Adi și Cornelia, să mergem și noi pe creasta sudică. Erau toți așa convinși, numai eu eram contra. Cred că fac parte din categoria celor care își fac un plan, își dozează toate resursele pentru acel plan și nu reacționează prea bine când cineva încearcă să-i modifice planul pe parcurs. Eram așa împotrivă, încât le-am zis să se ducă fără mine. Am mai încercat să pun și motivul cu vremea, că spre vest mai mult e ceață și nu vom vedea nimic. Dar după vreo 5 minute de insistențe, am cedat și am zis "hai să mergem". Adevărul e că nici mie nu îmi place să mă întorc pe același traseu pe care m-am dus și vreau tot timpul ca traseele să le fac sub forma unui circuit. Apoi, ajunsesem în vârf destul de devreme și nu eram foarte obosiți, dar cred că lor nu le venea să creadă că 4 km de creastă pot fi extrem de obositori, că doar creasta nu este dreaptă, este înțesată cu urcușuri și coborâșuri. Mi-am pus rucsacul cu aparatul foto în rucsacul din spate, pentru a nu mă incomoda pe traseu și nu l-am mai scos până la terminarea crestei.
N-am trecut bine de Refugiul Grind 2, am luat-o puțin înainte și aud în spate ceva de genul "dar e cam horror creasta asta". Atunci mi-am zis în gând: "na-vă, dacă ați vrut creastă".
Pentru că mă știu că am niscaiva probleme prin astfel de zone și mișto-urile celorlalți nu sunt binevenite ba chiar mă stresează mai rău, am luat-o pe Cornelia și am mers mai înainte. Cornelia mă înțelege și mă lasă în pace în astfel de situații și, mai ales că o văd că se mișcă cu atâta siguranță și fără teamă, îmi creează o senzație de confort. Dacă am prin apropriere persoane care se mișcă mai haotic, cu mai puțină siguranță, mă stresează mai tare. Pe de altă parte, creasta este foarte colțuroasă și ai tot timpul pe ce să pui piciorul și de unde să te prinzi cu mâinile, lucru care, de asemenea, îmi creează un sentiment de siguranță. Mai nasol mi s-ar fi părut dacă ar fi plouat. Chiar ne acoperise un nor cenușiu cu tunete înfundate, dar care nu a lăsat decât câțiva stropi, nu într-atât de mulți cât să ude pietrele. Dar era un motiv de stres, să stai cu norul deasupra, cu potențial atât de ploaie cât și de fulgere. La Refugiul Grind 2 era un indicator pe care scria că până în Șaua Funduri, adică acolo unde se termină creasta sudică, se fac 3-4 ore.
Tot timpul mă uitam în față și vedeam că se înalță un alt vârf și speram ca după el să fie de mers mai lejer, de coborâre. Dar nu era așa, când ajungeam în vârf, apărea altul, uneori apăreau și câte 2; dacă stai să te gândești, este și normal, dar nu mă oprea nimeni să sper.
Mă mai uitam din când în când pe gps, să văd ce distanță mai avem de parcurs până la Șaua Funduri și parcă stăteam mai mult pe loc; mergeam cu o viteză de sub 1 km/h.
Mă stresa și gândul că cine știe ce porțiune mai nasoală urmează, că doar poveștile citite pe diverse bloguri trebuie să aibă un sâmbure de adevăr. Dar toată creasta sudică mi s-a părut constant de dificilă.
Versantul vestic este mai abrupt, dar cel estic este mai domol, așa că dacă trebuie să îți arunci ochii spre o zonă mai confortabilă, o poți face spre est. Din când în când mă mai uitam și la abruptul vestic, dar în niciun caz atunci când aveam vreo coborâre mai ciudată.
Adi rămăsese în urmă să meargă alături de Marius și Cristina, cu toate că viteza lui de mers este superioară tuturor, dar la un moment dat s-a plictisit și a venit în rând cu noi.
La terminarea crestei s-a întins să facă puțină plajă, impropriu zis plajă, că doar eram acoperiți de un nor cenușiu.
Ajunsese acolo cu vreo 2 minute înainte noastră și ne aștepta, dar când am ajuns acolo, am auzit cum sfârâie stâlpul metalic cu indicator și probabil mi s-au și năzărit niște scântei, dar îmi și imaginam trăsnetul cum se scurge din nor prin acest stâlp metalic și am strigat "haideți repede jos din creastă"; era traseul de coborâre spre refugiul Funduri. Erau un pic nedumeriți, dar m-au urmat și mi-au cerut explicații un pic mai jos. Le-am explicat ce auzisem, dar ei nu auziseră nimic. În mod sigur nu mi se năzărise, dar voiau și ei să fi auzit acel sunet, să știe despre ce vorbesc. Era un sunet asemănător celui ce se aude când treci pe lângă stâlpii de înaltă tensiune de pe câmpuri. După terminarea traseului, am auzit că cei patru plecați înainte pe creastă aveau bețele de tracking în spate și le sfârâiau de la încărcarea electrostatică a norilor de deasupra. Un motiv în plus să mă conving că nu mi se năzărise.
Adi nu a mai rezistat mult să aștepte, că trebuia să ajungă la o nuntă așa că l-am trimis înainte. Am rămas eu și Cornelia să îi așteptăm pe Marius și Cristina și cred că i-am așteptat vreo jumătate de oră. La 5 minute de coborâre am găsit Refugiul Funduri. Refugiile astea din Piatra Craiului au o formă aparte, parcă sunt jumătăți de mingi și sunt probabil făcute dintr-un material compozit (să fie oare fibră de sticlă!?). Nu am mai văzut prin alte părți refugii cu formă asemănătoare.
În continuare traseul de coborâre este lejer, prin pădure, fără dificultăți, dar parcă prea plictisitor.
De aici au început convorbirile la telefon. Am aflat că Adi i-a ajuns din urmă pe Daniel și Ciprian (carea aveau cam o oră avans față de noi); asta da viteză.
La coborâre am hotărât să nu mai plecăm următoarea zi în Munții Leaota cu cortul, pentru că eram destul de obosiți.
Plecat-am 7 din zori și iacă au ajuns și cei 4 din urmă pe-nserat. În total am făcut 12 ore pe traseu, la 8:30 plecați de la mașină, am revenit la mașină la 20:40.
M-a impresionat foarte tare creasta sudică a Pietrei Craiului. Nu m-aș da înapoi să o mai fac o dată, dar cred că aș vrea să o văd și pe cea nordică, să le pot compara. Totuși nu cred că aș face creasta dus-întors, așa cum era propunerea inițială și apoi, parcă nu mi-ar mai veni să fac traseul de creastă sub amenințarea unei ploi.
Harta GPS a traseului
