Această locație ne atrage ca un magnet și, rând pe rând, toți cei care ne însoțesc sau ne urmează exemplul, fac cunoștință cu dragostea la prima vedere. Nu știu să exprim în cuvinte ce ne place nouă cu adevărat aici. Cel mai probabil este un complex de elemente care te fac să te simți bine, care creează dependență și te fac să revii oricând cu plăcere. Pentru noi este a 4-a oară. Aș îndrăzni să zic că ne simțim ca acasă. Dar acasă nu auzim susurul râului în spatele blocului. Acasă nu avem șemineu să ne așezăm lângă el în serile mai friguroase de vară, ups, acasă nu prea există seri friguroase vara, însă nici iarna nu putem face acest lucru. Acasă nu putem ieși la grătar în curtea blocului. Acasă nu ne-a făcut nimeni niciodată foc de tabără la plecare. Acasă nu poți zice că faci 2 pași, așa într-o plimbare, să vezi o cascadă azi, o peșteră cu ghețar mâine și peisaje de vis zi de zi.
Parcă mi-aduc și acum aminte de prima oară când am venit aici. Era noaptea târziu, trecut de ora 12. Drumul ni s-a părut unul criminal de lung și serpentinele parcă nu se mai terminau. Asta și pentru că ne lungisem cu plimbarea pe timpul zilei, având probabil impresia că 250 de kilometri, dintre care mare parte prin munți, se parcurg numaidecât. Iaca, nu-i chiar așa. Și după o astfel de experiență ai zice că ne-am învățat minte și data următoare nu vom mai face așa. Dar de unde!? Anul următor am reușit să ajungem la 1 noaptea. Deja administratorul pensiunii știa ce ne poate pielea și nu şi-a mai făcut griji, ne aștepta cu focul în șemineu făcut întrucât afară era cam friguleț. De-abia din a 3-a încercare am reușit să ajungem și noi ca oamenii, la o oră rezonabilă. Și aseară am ajuns destul de devreme, pe la ora 6 după amiază. Totul prin-mprejur se schimbă, se nivelează drumul de acces până la Vârful Bihorul Mare, s-au montat indicatoare din artera principală spre obiective. Dar cabana rămâne neatinsă de trecerea vremii.
Astăzi ne-am propus să mergem la Cascada Pătrăhăițeşti, un traseu lejer, mai mult o plimbare. Din fața pensiunii am pornit în sus, o bucată de drum fiind comun cu traseul spre Vârful Bihorul Mare, respectiv bandă albastră.
Marcajul nostru era punct roșu. Dacă era să fi venit din șoseaua principală, era câte un indicator pentru Cascada Pătrăhăițeşti și încă unul spre Muzeul Pătrăhăițeşti. Și se poate merge cu orice mașină o bună bucată de drum. Chiar ne-au depășit câțiva cu mașina, unii au lăsat-o undeva înainte de Muzeul Pătrăhăițeşti, iar alții au mers până în satul Pătrăhăițeşti, de unde pornește poteca. De aici chiar nu mai ai nicio șansă să continui cu mașina oricât ți-ai dori.
Am mai fost o dată la Cascada Pătrăhăițeşti, cred că prima oară când am venit în Munții Apuseni. Nu aveam habar pe atunci de existența ei. Uitându-mă pe hartă am văzut în zonă o cascadă, Cascada Buciniş, dar nici urmă de Cascada Pătrăhăițeşti. Asta trebuie să fie denumire dată de localnici pentru că se află în apropierea satului Pătrăhăițeşti.
Am urcat până s-au terminat toate gospodăriile oamenilor, am traversat un râu
și nu după mult timp marcajul bandă albastră ne-a părăsit, lăsându-ne doar în compania punctului roșu.
Am trecut pe lângă locul de parcare a unor bucureșteni ce ne depășiseră, am ajuns la o cabană ce pare a fi părăsită, am continuat până am ajuns la o bifurcație. Marcajul este destul de vizibil că o ia în sus, spre Muzeul Pătrăhăițești.
Dar am eu o vagă impresie că pentru cascadă nu este neapărat să treci pe la muzeu. Parcă îmi mai aduc aminte că în urmă cu 6 ani o fetiță foarte simpatică ne aștepta chiar aici la răscruce de drumuri și numai că nu ne trăgea de mânecă zicându-ne că în sus e drumul spre cascadă. Iar sus am intrat direct în curtea celor oameni, el meșter lemnar. iar ea tulnicăreasă. Ne-au servit cu dulcețuri de toate fructele pădurii, cu clătite cu dulceață, ne-au îmbiat și cu o vișinată, tanti ne-a cântat din vreo două tulnice. Iar la final să ne prezinte expoziția de obiecte de lemn făcute manual, expoziție care era cu vânzare. Păi ți-era și rușine să pleci cu mâna goală, mai ales că erau și foarte frumos finisate.
Hai să ne uităm acum mai atent la celălalt drum dacă nu cumva există și pe el marcaj. Pe pancarta cea mare de deasupra drumului scria destul de clar, drept înainte și în 2 km ajungem la cascadă. Facem doi pași înainte și dăm și peste marcaj. Mare minune dacă nu cumva au pictat cei de la muzeu marcajul și pe copacii de pe drumul celălalt ca să treacă lumea mai întâi pe la ei.
De-aici am ieșit din pădure și ni s-a deschis o panoramă demnă de înșirat pe pânză și agățat pe perete.
Era și cazul să ieșim din pădure, căci intrasem în satul Pătrăhăițeşti, un mic sat în care puteai număra casele, dacă nu pe degetele de la o singură mână, atunci sigur sunt suficiente două. În poarta unei case, pe care scria muzeu, era parcată și cealaltă mașină de bucureșteni ce ne depășiseră pe drum. Era alt muzeu de meșter lemnar, care nu părea a avea la fel de mult succes ca primul. În primul rând nu te trăgea nimeni să intri înăuntru. Am mai făcut 2 pași și am găsit o locație de cazare, numai bună de testat viața la un sat din mijlocul Munților Apuseni.
Aici se îngusta de-a binelea poteca. Privind de departe ziceai că ți se cam înfundă, te-a adus marcajul până la locația de cazare. Dar apropiindu-te puteai vedea că mai exista o trecere firavă printre 2 garduri mari.
S-au terminat și gospodăriile pătrăhăițeştenilor.
Am sărit un gard,
am traversat o pajiște, am ocolit un deal și apoi am intrat din nou in pădure.
De data aceasta mergeam pe lângă râu. Pe semne că ne apropiem, în mod sigur pe cursul acestui râu se formează Cascada Pătrăhăițeşti. Traseul a devenit ceva mai accidentat și urcușul mai pronunțat. Noi urcam și cascada nu mai apărea. Nu-mi aduc aminte să fi fost așa lungă ultima parte de traseu și nici cădere de cascadă nu auzeam în depărtare, doar un susur domol de apă curgătoare. S-a terminat și acest ultim urcuș și într-o deschidere a pădurii apăru o cădere impresionantă de apă.
Nici că ar fi fost așa mare cascada nu-mi mai aduc aminte. Să luăm o mică pauză pe băncuțele improvizate din niște stinghii de lemn prinse între trunchiuri de copaci. Ne-am așezat ca niște spectatori privind spre Cascada Pătrăhăițeşti.
La coborâre ne-am întâlnit și cu cei ce parcaseră mașinile aproape de Muzeul Pătrăhăițeşti. Și tocmai ce ziceam mai devreme că trebuie să fi fost reținuți la muzeu și tulnicele achiziționate le atârnă greu în spate, de au întârziat așa mult. De-abia terminasem ideea și vocile lor apărură printre copaci. Și ghici ce?! Fiecare adult avea dupa el câte un tulnic.
Pe la jumătatea drumului de întoarcere am găsit o tufă mare de mure și atât mi-a fost să le-o arăt fetelor că nu le-am mai putut scoate de acolo. Am pornit cu pas mărunțel spre pensiune, că pe loc nu puteam sta. Răzvănel zice: "Pași, pași!", dacă stai într-un loc. Am ajuns acasă, a început bebe să se învârtă de foame și fetele nu mai ajungeau. A fost nevoie de o intervenție telefonică cu vocea lui Răzvănel pe speaker ca să reușesc să o desprind măcar pe mami din lanul de mure, care în pas vioi se prezentă în nici 20 de minute la apel.
Mâine vom merge la Cascada Vârciorog.
Dimineață ne trezim la fel cum ne-am obișnuit în acest concediu, ușurel. Vârciorog este o cascadă la fel de aproape, situată la capătul unui traseu lejer, demnă de un concediu de relaxare. Traseul clasic ce pornește din șoseaua principală l-am parcurs cred că de două ori, prima oară doar împreună cu Cornelia și a doua oară și cu ai mei. În urmă cu 2 ani am vrut să facem ceva mai diferit, să pornim pe jos spre Cascada Vârciorog, să continuăm de aici în sus spre Piatra Grăitoare, apoi să mergem pe creasta Bihorului, să punem piciorul pe vârfurile Curcubăta Mare, cunoscut și sub numele de Bihorul Mare, și Curcubăta Mică, să coborâm apoi pe la Cascada Pătrăhăițeşti. Un traseu îndrăzneț ai putea spune, mai ales dacă ai în echipă niște fani mure și zmeură. Dar nu am reușit să nimerim nici drumul spre Cascada Vârciorog, nici la Piatra Grăitoare nu am ajuns și nici pe la Cascada Pătrăhăițeşti nu am coborât. A fost un circuit larg, am mers pe creastă si am trecut peste vârfurile Bihorul Mare și Curcubăta Mică.
Să mai încercăm o dată anul ăsta să nimerim drumul spre Cascada Vârciorog, pornind de la pensiune pe de-a dreptul peste dealuri, fără a ocoli pe la șoseaua principală.
Nu am fi avut șanse să nimerim fără să întrebăm. Văzusem cu o zi înainte un fel de uliță formată între ogrăzile oamenilor ce părea a se duce în direcția în care aveam noi nevoie. Dar la un moment dat ulița se termina în curtea unor babe.
Dacă ar fi fost ceva mai binevoitoare să ne explice cum să ne continuăm drumul spre Vârciorog, le-aș fi zis bătrânele. Erau două și amândouă ne puneau să coborâm la asfalt și să continuăm de acolo. Dar noi nu și nu. Ele probabil ne îndrumau așa în ideea să nu ne rătăcim pe drumurile acelea încurcate. Mai întrebasem un căruțaș înainte și ne-a zis din fuga calului că da, suntem pe drumul cel bun, s-o ținem drept înainte, doar că drept înainte am intrat în ograda acestor babe.
Văd eu că nu am cu cine să discut, încerc să mă orientez singur, arunc o privire mai la vale și văd o altă bucată de uliță ce continua în direcția noastră. Asta trebuie să fie că știu că și data trecută am mers pe ceva de genul ăsta. Ca să ajungem la ulița noastră am fost nevoiți să coborâm un deal mai accentuat pe de-a dreptul. Nu ai fi putut coborî pe aici cu căruța, dar nimic exagerat pentru o coborâre la picior.
Pesemne că pentru căruțe drumul cobora puțin mai în urmă. Ulița aceasta ne-a condus până la o bifurcație: un drum continua spre dreapta și părea a duce spre șoseaua principală, iar celălalt spre stânga. Cel din urmă trebuie să fie al nostru.
Am mai întrebat vreo 2 oameni, cel de-al doilea ne-a explicat cum nu cred că se putea mai clar: "După ce se termină casele, urmați al 3-lea drum la dreapta, ajungeți în creasta dealului și de acolo coborâți pe partea cealaltă." După ce am urmat al 3-lea drum la dreapta, am ajuns apoi în situația de a alege dintre alte 3 drumuri de urcare, dar toate ajungeau în creasta dealului. Am testat 2 la urcare și unul la coborâre.
După ce am coborât pe partea cealaltă, am traversat un râu
și am ajuns în drumul marcat cu punct galben ce mergea spre cascadă. La baracă nu ne-a așteptat nimeni cu plăcinte calde. Nu-i nimic, nu am obosit așa tare să avem nevoie de energie suplimentară.
Și cascada nu e chiar așa departe. Uitasem cât de frumoasă este și această cascadă.
Ia să vedem unde duce drumul ăsta care urcă mai sus de la cascadă! Pe aici ar fi trebuit oare să urcăm spre Vârful Piatra Grăitoare data trecută, bineînțeles dacă am fi nimerit drumul spre cascadă?! Puțin mai sus dădea într-un forestier care avea continuare și în sus și în jos. Of, ce bine-ar fi fost dacă mi-ar fi funcționat harta la gps sau dacă aplicația Munții Noștri ar fi avut și Harta Munților Apuseni! Mi-aș fi satisfăcut și eu o curiozitate: încotro se duce drumul în sus și în jos. Hai să mai facem doi pași în sus că poate ajung deasupra cascadei. Și chiar așa a fost. Am ajuns deasupra Cascadei Vârciorog și nici nu a fost vreun traseu cine știe ce periculos.
Hai că am zăbovit destul aici. Broski, că așa a primit poreclă de la var-sa, avea acum burtica plină și era pregătit de o nouă plimbare. Să ne întoarcem pe unde am venit? Sau să o luăm pe la asfalt tura asta? Parcă nu-mi venea să urc iar panta aia să traversăm dealul. Dar nici ocolirea nu suna prea bine. Dar ce ne tot plângem atât, ca e un amărât de traseu.
Hai să urcăm din nou dealul, să aibă ursuleții de unde să culeagă mure.
Și au cules iarăși mure de m-am plictisit. Acum un rucsac l-aș fi lăsat jos și m-aş fi întins în creasta dealului să trag un pui de somn. Dar cu Răzvănel nu e de stat, ca să poată dormi liniștit, eu trebuie să fac pași. Și cred că aș fi putut face liniștit drumul până la pensiune dus-întors și ursuleții tot afundați în tufișul cu mure i-aş fi găsit. Haideți acasă că nu mă mai ascultă spatele și apoi în seara asta am și programare la grătar. Cu greu, cu greu s-au lăsat duse. Hai la întoarcere să identificăm care este drumul adevărat. Ulița se înfundă acum într-un mărăciniș. Se vedea acoperișul pensiunii iar noi nu vedeam nicio continuare posibilă a drumului. Nu ne rămâne decât să sărim niște garduri și să o luam pe de-a dreptul. Nici așa nu a funcționat, căci a început să ni se înmoaie terenul sub picioare. Să ne întoarcem și să o luăm pe unde văzusem dimineață că trecuse căruța, cu toate că părea a traversa terenurile oamenilor. De parcă am fi fost la prima astfel de abatere! Măcar porțile erau deschise, ca o invitație, nu mai era nevoie să sărim gardul. Și gata eram acasă.
O mică pauză la orizontală pentru a veni vertebrele acasă și apoi să mă instalez în poziția de șef la grătar.
Nu foarte des îmi revine această onoare după care trebuie să recunosc că nu prea mă dau in vânt. Dar ce nu fac eu pentru un păstrăv la grătar?!
O nouă zi, un nou traseu. Azi pe ordinea de zi avem Detunatele. Ce sunt Detunatele astea că prea au o denumire răsunătoare?
Am aflat că sunt niște stânci de bazalt cu un aspect simpatic de coloane. Iar numele și l-au câștigat pentru că sunt foarte gălăgioase când bucăți rupte dintr-însele se prăvălesc la vale. Și sunt două la număr, că doar sunt Detunate și nu doar Detunata. Una este Detunata Flocoasă pentru că este acoperită de pădure,
iar cealaltă este Detunata Goală, ghiciți voi de ce.
De la Abrud se face un indicator spre Detunate. Traseul, sau mai bine zis traseele, că sunt două, spre Detunate pornesc din localitatea Bucium. Unul este triunghi roșu, iar celălalt punct roșu. Chiar din centrul localității, de la primărie, pornesc cele 2 trasee. Se poate observa pe bordura de la baza unui pod cum marcajul punct roșu este însoțit de o săgeată spre stânga, adică să traverseze podul, în timp ce triunghi roșu merge înainte.
Când am văzut prima oară marcajele nu-mi trecea prin cap că ele sunt cele pe care trebuie să le urmărim. După ce am întrebat câteva persoane am pornit la deal. Cică am fi putut ajunge cu mașina până sus dacă nu ar fi săpat să bage canalizare și/sau apă curentă chiar pe strada pe care urma să mergem. Mai bine, ca să ne lase să facem mișcare. Am dat numaidecât peste șanțul săpat în mijlocul drumului. E bine, suntem pe drumul cel bun. Doar a fost un pic cam incomodă trecerea. Bine că n-a fost prea lung. Urcăm noi ce urcăm până dam de un indicator spre stânga 500 m până la un popas și 1500 m până la Detunate.
Ce ne trece nouă prin cap!? Nu citim noi bine panoul indicator. La stânga este popasul dar Detunatele sunt înainte. Bara verticală din dreptul Detunatelor trebuie că și-a pierdut căciula, iar sageata spre stânga se referă doar la popas. Urcăm noi vreo 500 m și iar ne trece un gând fulger.
Auzi?! Dar dacă săgeata spre stânga era de fapt și pentru Detunate?! Hai să ne întoarcem să o luăm spre popas! Măcar la popas om avea pe cine întreba, pe aici e posibil să mergem nu 1,5 km, ci 5 și să nu găsim pe careva să întrebăm, și nici marcaj nu era. După ce am ascultat indicațiile panoului am dat și peste marcaj triunghi roșu. Am mers 100 - 200 m și am dat peste adevărata poteca marcată cu triunghi roșu, căci aici din stânga, de la vale venea triunghi roșu și se continua la dreapta, la deal tot triunghi roșu. Nu am mai urcat mult și am ajuns la popas.
Aici alte indicatoare ne-au lămurit că suntem pe drumul cel bun. Foarte intersant mi s-a părut faptul că aici e parcare cu plată. De-aia cred ca nu urcă nimeni aici cu mașina. Și încă una de reținut: comandați plăcintele la urcare ca să fie gata când vă întoarceți. Din senin a apărut acum și marcajul punct roșu. Trebuia să fi venit de undeva din stânga, dar nu am observat nicio joncțiune cu vreo potecă din stânga. Mai încolo am observat o breșă într-un gard și în continuare se forma o potecă ce intra în pădure, dar nu tu indicator, nu tu marcaj. Nu cred ca e drumul nostru.
Cornelia rămâne totuși aici și eu plec în recunoaștere pe drumul mai lat ce mergea drept înainte. Am dat de marcajul punct roșu, dar triunghiul roșu nu l-am mai găsit. Am ajuns până în dreptul unui izvor.
Aici punct roșu intra în pădure și continua în urcare, călare pe rădăcini de copaci.
Între timp am aflat prin telefon că Cornelia descoperise că poteca cealaltă purta marcajul nostru, triunghi roșu. Și am hotărât să mă întorc gândind că plecasem singur în cercetare. Abia apoi am observat că venise cea mai mare parte din gașcă după mine. În cazul ăsta s-ar fi înclinat balanța și trebuia Cornelia să ne urmeze. Dar ne-am întors tot noi și am luat-o pe acolo.
Imediat ce am intrat în pădure parcă am fi pătruns pe un tărâm de poveste. Verdele mușchiului acoperea aproape totul.
Doar poteca bătută de prea mulți drumeți ieșea în evidență. Aerul era răcoros și pe alocuri, când treceai prin dreptul unor vagăuni subpământene, te lovea un puternic aer rece.
Și pentru că eram încinși dupa atâta mers prin soare, unii dintre noi au simțit acum plăcerea de a testa aparatul acesta de climatizare naturală stând în bătaia directă a suflului venit din subteran.
Din dreapta a venit marcajul punct roșu și a fugit repede în stânga, cât pe ce să nu-l observăm. Noi am continuat însă pe marcajul pe care am început. Puțin mai încolo au început să ni se arate printre coroanele arborilor și renumitele coloane de bazalt. Într-adevăr impresionante.
Nu am oprit pentru ședința foto acum gândind că mai încolo vom găsi o deschidere mai mare. Dar ne-am cam înșelat. Mergeam, ghiceam parcă printre ramurile copacilor că ce era mai frumos lăsam în urmă, iar vreo deschidere nici gând să mai apară. Cele 2 marcaje se intersectează iar într-o poieniță. Aici ne-am oprit să facem pauza de masă. Nu întâmplător am zis să ne oprim aici, dacă nu vedem Detunatele în pauza de masă, măcar să vedem Roșia Montană.
Marcajul punct roșu pare a urca înspre stânci, probabil acesta este traseul ce merge pe deasupra lor. Iar marcajul triunghi roșu pare a continua înainte, îndepărtându-se de Detunate, probabil acesta este un traseu care face înconjurul lor.
Noi vom face cale întoarsă de aici. Am oprit la ședința foto acolo unde ni s-a părut nouă a fi cea mai bună poziție.
Apoi am pornit la vale. Asta să fie Detunata Flocoasă, oare?!
Dacă la urcare am mai întâlnit doar un grup de vreo 4 persoane, acum am întâlnit foarte mulți, cred că un autocar întreg, pentru că jos am găsit un autocar cu șoferul citind un ziar, parcă așteptând să i se întoarcă pasagerii. Am ținut de data asta marcajul triunghi roșu, până în sat.
Am ieșit chiar în drumul pe care urcasem. Tot am sperat să ieșim după șanțul ăla nesuferit, dar nu am scăpat de el.
Cam atât, acum să ne întoarcem la pensiune. Asta era ultima noastră zi petrecută în zonă. Maine urmează să plecăm, dar în mod sigur vom reveni.
Dimineață le-am făcut program fetelor să tragă o fugă până la Peștera Ghețarul Scărișoara. La 9 deschidea peștera și până la 11 le-ajunge timpul să vadă ghețarul și să se întoarcă în Gârda de Sus. Aici urma să aibă loc joncțiunea și să plecăm împreună spre Abrud. La ora 1 pleca Mocănița din Abrud și noi trebuia să fim în ea. Și aproape că ne-am sincronizat. Cât timp am așteptat, am zis să fac poze la o biserică de lemn din apropiere.
Iar ele, pe lângă Ghețarul Scărișoara, au văzut-o pe cumătra vulpe.
Doar că joncțiunea a avut loc la aproape ora 12 și a trebuit să alergăm un pic ca să prindem mocănița. Nu am prins noi locuri la alegere, dar cel puțin am prins locuri, unii într-un vagon, alții în altul. Am fost ultimii care am urcat în tren. După ce ne-a taxat, nu a mai stat mult și am plecat.
Pentru că am fost și cu Mocănița de la Vișeul de Sus, aceasta de la Abrud a fost eclipsată complet. Probabil dacă ar fi fost prima plimbare cu mocănița, atunci ar fi fost o experiență inedită. Însă, în situația de față, nu am putut decât să privesc comparativ. Locomotiva și vagoanele te teleportează în urmă cu câteva decenii. Vântul te bate peste față, împreună cu niscaiva funingine de la locomotivă, iar dacă ești mai puțin norocos te frige și câte o așchie de cărbune încins. Peisajele nu pot spune că nu există, dar sunt mult inferioare celor de pe Valea Vaserului.
Acolo poți spune că linia ferată trece prin sălbăticie, aici merge în mare parte prin apropierea șoselei. Așa de aproape este de șosea în unele locuri încât nu-mi puteam explica de ce nu am observat-o când am trecut pe acolo. Dar privind în urma trenului am înțeles de ce. Vegetația era așa abundentă încât nu vedeam șinele dar și trenul parcă pășise cu grijă să nu lase vreo amprentă.
Un lucru mai puțin plăcut a fost trecerea printr-un cartier de țigani. Aici toată șleahta se urca în tren din mers și apăreau agățați de vagoane din toate părțile. Parcă eram într-un film western în care mai mulți cowboy luau cu asalt câte un tren pentru jefuirea pasagerilor. Nu a fost cazul în situația de față. Toti pasagerii clandestini erau pașnici, erau probabil și ei dornici de plimbare căci nu au foarte des ocazia să se plimbe așa cu mocănița, având în vedere că circulă doar în weekend și doar în vacanța de vară a copiilor. La ieșirea din cartierul lor, trenul a oprit să coboare pasagerii urcați din mers, că vorba aia, din mers nu e chiar așa greu să te urci, mai greu e să cobori și doar n-ai vrea să se accidenteze careva. Am fost avertizați să nu facem poze în cartierul lor că nu le place.
Am făcut vreo 45 de minute până la capăt de linie, în Câmpeni. Cred că m-aș fi plictisit dacă dura mai mult. Acum am apucat să fac și eu niște poze la locomotivă și la tren de-a-ntregul căci la plecare nu am apucat.
La întoarcere, aceleași peisaje, dar parcă sunt altfel.
Diseară avem rezervare la Sâmbăta de Sus. Pe drum ne-a udat un pic și ploaia, iar deasupra Munților Făgăraș stăteau niște nori negri și urâți, parcă adunați să nu ne pară rău că ni se termină concediul și să ne dăm seama ce vreme frumoasă am avut.
A doua zi dimineață fetele ne-au părăsit în zori. Iar noi, înainte de a pleca spre casă, am tras o fugă pe la Mănăstirea Brâncoveanu, locul potrivit pentru a-l împărtăși pe Răzvănel.
