Așteptam de ceva vreme weekend-ul ăsta. Era primul weekend în care puteau să meargă cu noi și Claudia cu Dan. Am schițat vreo 3 variante pentru această excursie și tot eu am ales varianta finală, verificând doar ca nu cumva să pun pe listă obiective pe care le văzuseră. Am făcut rezervare la Râșnov. Sâmbătă, în drum spre cazare trebuia să facem o plimbare pe platoul Bucegilor, iar duminică, înainte de întoarcere spre București, o plimbare pe la Prăpăstiile Zărneştilor. Cazarea la Râșnov am schimbat-o de vreo 3 ori până la momentul plecării, din diverse motive. Și oricum, până la urmă am stat în al 4-lea loc. Nu cu mult timp înainte de plecare s-au hotărât și Cristina cu Marius să meargă. Acum nu știu unde vor sta, dar lasă că o să găsim noi o soluție. Tanti la care urma să stăm avea o cunoștință care cică sigur nu avea toata pensiunea ocupată și putea să îi găzduiască pe Cristina și Marius. Deci, pentru siguranță, exista această variantă de backup. Și pentru o și mai mare siguranță şi-au luat și cortul cu ei. Dacă gașca din București urma să se întoarcă acasă duminică, noi intram în concediu pentru 1 săptămână și urma să ne însoțească în continuare gașca de la Constanța.
Sâmbătă dimineață am reușit să plecăm în jurul orei 10. Am mers ca vântul și ca gândul până la Breaza, unde ni s-a înfundat. Acolo unde dispare una din cele 2 benzi ale lui DN1, ne-a așteptat o coadă de câțiva kilometri. Am întârziat vreo oră pe aici. Pe la Comarnic am mai început și noi să ne dezmorțim roțile. Din Sinaia am urmat drumul spre Târgoviște și înainte de Cota 1400, Transbucegiul ne-a devenit călăuză până la Cabana Piatra Arsă. Aglomerație mare și aici. Câțiva kilometri de mașini parcate și pe o parte și pe cealaltă. Pe alocuri se circulă doar pe un singur fir și astfel se mai și blocau. Ne-am strecurat până la urmă și ne-am îngrămădit mașinile una ici și alta colo. După ce am luat o gustarică, am pornit să urcăm agale spre Babele.
Dar ce?! Poți urca agale cu Dan și Claudia?! Ei cică să alegem pentru azi un traseu foarte ușor că nu sunt antrenați. De fapt, au vrut să ne fugărească acum. Într-o oră eram ajunşi la Babele.
Vremea frumoasă a adus aici pe platou un număr impresionant de persoane.
Pe de o parte veneau telecabinele pline și apoi mai erau și cei veniți cu șirul acela de mașini întins de la Cabana Piatra Arsă până departe în direcția opusă, cam cât vezi cu ochii.
Dan face inaugurarea noului aparat foto.
Poze la Babe și la Sfinx nu prea aveai șanse să faci decât înghesuit printre alte personaje.
Mai facem o pauză de o gustarică și ne hotărâm să mergem și la Crucea Caraiman, în ciuda faptului că estimam a ne întoarce pe-nserate.
Dar gașca a zis că a fost prea scurt traseul și mai trebuie să facem ceva în completare. Crucea Caraiman să fie.
Să aruncăm un ochi spre Cabana Caraiman.
Într-o oră eram la Crucea Eroilor.
Clau, pe tine nu te deranjează lumina? Cum poți sta cu ochii larg deschiși?!
Am ajuns mai repede decât estimasem. Asta e bine, avem posibilitatea să stăm mai mult aici să admirăm.
Juma de oră cu pauza de senviş inclusă. Cât am stat aici, la cruce, m-a sunat doamna de la pensiune să îmi spună că booking-ul i-a bulibăşit rezervările și are supracazare pe o cameră. Dacă nu am vrea noi să luăm 2 camere la cunoștința ei și a 3-a la ea. La care eu răspund, păi în cazul ăsta de ce nu ne mutați pe toți?! Pentru că am prefera să stăm împreună. Și până la urmă toți am stat în noua locație.
Cu pauza asta la cruce s-a eliberat de tot terenul. Au venit și caprele negre.
Ce noroc pe Claudia și Dan să întâlnească capre negre de la primul traseu! Noi am umblat o grămadă pe munte până să ni se arate caprele la față.
Pesemne că au fugit toți la telecabină. Și ne-au lăsat pe noi să facem poze în voie.
Undeva în lateral, mai erau 2 tineri alături de o persoană mai în vârstă ce părea a fi ghid, care le povestea de zor diverse întâmplări, cu denumiri de munți, pasuri, chei, cabane. Iar aceștia îi sorbeau cu atenție fiecare cuvințel. Nu auzisem de niciunele din denumirile prezentate de nenea. Mai am multe de învățat. La un moment dat aud de Grohotiș, era vorba de unul din masivele muntoase ce se pot vedea în față. În sfârșit un nume cunoscut.
Ne-am propus ca la 6 jumate să decolăm spre mașini.
Așa am făcut, ca să ajungem cu ultima rază de soare la mașină.
Primesc o întrebare: Păi noaptea pe drumul ăsta plin de serpentine fără parapeți?! Lasă că la mașină ai faruri ca să mergi noaptea, dar pe jos, noaptea, fără frontale, e cam greu. Cel mai bine s-a văzut asta în Iezer, când 7 oameni am mers vreo 3 ore in beznă cu doar 2 frontale. Acum am fi fost 6 cu 4 frontale, dar mai bine lasă, că ne putem încadra să ajungem lejer la mașini pe lumină. La întoarcere am admirat din nou zările, acum cu altă luminozitate și alt colorit. Parcă și mașinile noastre rămăseseră cam singurele parcate acolo lângă drum. Câteva persoane întârziate se mai îndreptau acum spre cruce, dar urmau în mod sigur să înnopteze la cort, întrucât le-am vazut izoprenele. Am ajuns numaidecât înapoi la Babele, am hotărât să ocolim Sfinxul, cu toate că era posibil să găsim mai puțină lume și să putem face o poză cu mai puține personaje.
Dar ne-am declarat cu toții mulțumiți cu tura de azi și că vrem să ajungem mai repede acasă. Vorba vine acasă. Uneori acasă este și locația cortului, dacă acolo urmează să înnoptezi și se presupune că va fi cald și bine. De data aceasta, acasă era la o pensiune din Râșnov.
Pe de-o parte apunea soarele.
Pe de cealaltă parte răsărea luna.
Când am ajuns la șosea, parcă am intrat în frigider.
Până acum muntele ne mai proteja de vânt și ultimele raze de soare, chiar și firave cum erau ele, ne mai păstrau cât de cât un confort la capitolul căldură. Acum se pornise și vântul, menit parcă să gonească în vizuină ultimele viețuitoare rătăcite. Noroc că nu aveam de mers decât vreo 200 metri până la mașină. Termometrul de la mașină zicea că erau 13 grade. Instalația de climatizare a mașinii cred că uitase cum se mai produce căldură, se obișnuise să bage doar aer condiționat. Nu ne-a încurcat deloc lipsa parapeților și nici multitudinea de serpentine, ba a fost chiar plăcut pe lângă ce avea să urmeze. Am ajuns cam în dreptul gării din Sinaia și ne-am oprit, nu pentru ca așa ne-am fi dorit, ci pentru că așa ne-a impus coloana de mașini din față. Viteza medie de mers cred că era undeva la 5 km/h. Și așa am mers până după Bușteni. Ne-am adus aminte de ce ocolim noi Valea Prahovei în weekend. Tot mă chinui să îi înțeleg pe aceea care vin săptămânal și pierd vremea în aceste coloane. Iaca noi am prins una dimineață, de o oră, și alta seara, de încă o oră și jumătate. Noroc ca tanti de la pensiune a fost drăguță și ne-a așteptat. Cred că e obișnuită cu aceste probleme legate de trafic. Era în jurul orei 11 noaptea când am ajuns, dar nu a apucat să moară nimeni de foame, doar că unii erau cu gândul la un pahar de vin. Era atât de frumos aici încât am uitat repede de părțile mai puțin roze ale excursiei și ne-au rămas în minte doar cele frumoase. Mâine e o nouă zi. Marius si Cristina sunt porniți să ajungă în Făgăraș, să urce pe Vânătarea lui Buteanu. Dar până mâine au timp să se răzgândească, căci noaptea e un sfetnic bun.
Duminică ne-a dat bebe trezirea la 8, că altfel cred că aș mai fi dormit vreo oră. Peste noapte nu a fost nevoie de căldură, spre deosebire de săptamâna trecută. Și am început să mișunăm prin casă. Afară gazdele stăteau întinși pe șezlong să prindă ultravioletele de dimineață.
Am localizat gașca de la Constanța care deja intrase pe Valea Prahovei. Gașca era formată doar din fete, că Nelu a zis că nu are chef de plimbare.
Am studiat puțin împrejurimile, căci de-aici se vedeau foarte bine Munții Bucegi și Masivul Piatra Craiului. Am aflat că gazdele au colindat destul de mult munții pe vremuri, până la venirea primului copil. Astfel am avut ocazia să schimbăm niște impresii și să mai furăm niște idei de excursii. Am primit îndrumări și despre locația de unde se văd cel mai bine munții dimprejur, undeva în spatele grădinii.
De aici se văd Munții Bucegi
Masivul Piatra Craiului
și Măgura Codlei și un colțișor din Masivul Postăvaru.
Între timp a scos nasul afară toată lumea. Claudia și cu Dan se grăbeau să fugă spre București. Nici de mâncare nu au mai avut nevoie. În scurt timp însă, le-a luat locul gașca de la Constanța, care a venit cu forțe proaspete, dornice de colindat. Le-am părăsit puțin ca să mergem să-l împărtășim pe Răzvănel. De-acum știam drumul spre biserică. Chiar dacă l-am împărtășit la aceeași biserică ca și săptămâna trecută, tura asta "de băut" i-a dat alt preot.
Am mai pierdut puțin vremea pe la pensiune cât să ne mutăm direct în noua locație, unde am fi avut în mod normal cazare și pentru seara anterioară și pentru seara ce urma, dar șirul întâmplărilor a schimbat puțin aceste lucruri.
Acum putem să ne vedem de plimbare. Cu o seară înainte propusesem 2 variante. Varianta 1 să mergem pe Vârful Măgura Codlei și varianta 2 să mergem la Prăpăstiile Zărneştilor. Cristina fusese încântată de ideea de a vedea pe vârf harta României, acum, după ce discutase cu gazdele de la pensiunea unde înnoptasem, s-a răzgândit, voia să mergem la Prăpăstiile Zărneştilor. Era destul de cald afară, iar în Măgura Codlei cel mai probabil urma să fierbem, pe când în Prăpăstiile Zărneștilor era răcoare. Deci Prăpăstiile Zărneștilor să fie.
Am mai fost pe aici în urmă cu câțiva ani, dar așa doar în fugă, era seară, iar noi eram avizi să vedem cât mai multe lucruri. Am văzut atunci îndeajuns cât să ne convingem că trebuie să revenim. Iaca am revenit, acum să le vedem în întregime.
Mă așteptam să găsim mai multe mașini parcate pe margine. Din acest motiv am și lăsat mașinile parcate destul de departe de intrarea în canion, crezând că nu vom găsi mai încolo locuri de parcare.
La barieră nu ne-a așteptat nimeni să ne ia banii, după cum fusesem avertizați. Am intrat gratis în parc.
După ce am trecut de barieră ne-au întâmpinat niște pereți masivi, aproape verticali, numai buni de escaladat. Dovadă era numărul destul de mare de alpiniști ieșiți și ei la o plimbare pe verticală. Iar noi stăteam cu gura căscată uitându-ne în sus după ei.
Trebuie să țină cineva locul și Corneliei, să ia la rând toate grotele.
Tot traseul prin chei este străjuit de ambele părți de pereți înțesați cu pitoane.
Cred ca am numărat vreo 7-8 panouri de prezentare a traseelor de cățărare.
Nu cred că am văzut mai multe prin alte părți. După ce am terminat de admirat toate traseele de escaladare, am identificat pe stânga intrarea în Cheile Pisicii, pe unde pleacă traseul spre Refugiul Grind și Vârful La Om.
Ce ziceam de grote?!
Mai încolo, pe dreapta am mai văzut o intrare în niște chei, însă pe hartă nu le-am putut identifica.
A urmat un ultim urcuș și cam ăsta a fost tot traseul prin Prăpăstiile Zărneştilor. Însă doar eu cu bebe am mai urcat, pe restul i-am pierdut la baza acestei ultime pante, îi cuprinsese foamea.
De aici se putea urca spre Cabana Curmătura pe 2 poteci marcate.
Pe un traseu se făceau vreo 2 ore, pe celălalt vreo 4 ore. Bănuiesc că unul e mai scurt, dar mai abrupt, iar celălalt mai lung, dar mai domol, ca să aibă fiecare plusuri și minusuri.
Iar drumul forestier părea a mai continua, dar nu știu încotro.
Cristina si Marius trebuiau să plece spre București, așa că era cazul să ne întoarcem. Acum să admirăm cheile și din sens invers. Parcă s-au mai înmulțit și alpiniștii între timp.
Am ajuns repede la mașini și am plecat care încotro: Cristina și Marius spre București, constănțencele au plecat la plimbare prin Râșnov, să vadă Peștera Valea Cetății, iar noi ne-am oprit la pensiune pentru programul de seară.
