Trebuie să ne facem drum la Galați, dar nici nu mă îndur de un weekend frumos, să îl las așa să se risipească fără a vedea un munte. Stai așa că știu soluția la această dilemă: mergem în Munții Măcin. Cornelia vine în completare: parcă mai aveam și o cetate pe acolo de văzut. Așa este! Nu mai știu cum se numește, dar e situată undeva între Hârșova și Măcin. Scotocesc prin notițele mele și găsesc: Cetatea Beroe - Ostrov. Și din Munții Măcin ne mai rămăsese un traseu. Da, dar eu tot Culmea Pricopanului aș vrea să o vedem, căci e cea mai spectaculoasă și probabil singura care te face să te simți la munte. În urmă cu 4 ani, tot cam prin această perioadă, eram tot în Munții Măcin.
Pornim sâmbătă în jurul orei 11 pe autostradă spre Constanța, ieșim spre Slobozia, urmăm drumul spre Țăndărei, trecem Dunărea pe podul de la Giurgeni - Vadu Oii, trecem prin Hârșova, ne uităm la indicatorul spre Cetatea Carsium pe care am văzut-o cu altă ocazie, continuăm spre Tulcea pe asfalt bun până se bifurcă la stânga un drum județean, spre Măcin; ăsta e al nostru. Dinainte de Hârșova ne dirija deja gps-ul căruia îi dădusem coordonatele cetății, căci suntem pe drumuri mai puțin cunoscute sau mai bine zis chiar necunoscute nouă. Mai facem cam jumătate de oră până ne zice gps-ul: "Ați ajuns la destinație!". Suntem într-o localitate, nu am fost foarte atent care, trebuie să fie comuna Ostrov, satul Piatra. Iar Cetatea Beroe trebuie să fie pe dealul acesta din stânga. Hai să mergem ușurel, că trebuie să găsim un indicator. S-a terminat dealul și nu am găsit niciun indicator de obiectiv, în schimb am găsit un indicator "Bac Frecăței".
Facem la stânga, pe drum de pământ, după cum ne îndruma indicatorul. După 100 m apare și indicatorul Cetatea Beroe.
Este într-adevăr spre dealul în jurul căruia ne învârtim.
Nu înțeleg de ce nu este pus indicatorul de obiectiv la șoseaua principală. Dacă nu știi că aici trebuie să te oprești, ai cele mai multe șanse să treci mai departe fără să găsești cetatea.
Se vede bacul ce face legătura cu Insula Mare a Brăilei.
N-aș fi zis că e chiar așa mare trafic aici. Pare că toate mașinile, ori că vin dinspre Măcin ori dinspre Hârșova, traversează Brațul vechi al Dunării, spre Frecăței. Cred că la un sfert de oră trece un bac cu 3 mașini, că nu încap mai multe.
Acum hai în sus!
Este o potecă firavă ce urcă pieptiș spre vârful dealului. Bine că nu este prea mult de urcat. Dealul este acoperit în întregime de iarbă. Acum încotro? Hai spre marginea dinspre Dunăre, că pare a fi mai înaltă și cred că cetatea a fost construită să păzească trecerea pe Dunăre!
Aici parcă încep să se întrevadă forme de ziduri, pe care mai degrabă le ghicim a fi fost pe acolo.
Facem un tur. Pe partea expusă spre Dunăre avem plăcuta surpriză chiar să vedem niște rămășițe de ziduri.
Nu mai încape îndoială, aici a fost cetatea.
Putem acum să plecăm împăcați spre Măcin. Nu mai coborâm însă pe unde am urcat că am observat niște urme de căruță mai la vale.
Dacă au urcat cu căruța până aici trebuie să fie mai accesibil și pentru picior decât abruptul pe care am urcat. Și chiar ne întâlnim cu o căruță ce urca în viteză la deal. Cred că sus e locul de strâns iarbă proaspătă pentru animale. Ghici unde ne duce drumul, în șoseaua principală, chiar la indicatorul Bac Frecăței.
Nu ar fi fost mai bine să pună chiar aici indicatorul spre cetate?
Drumul spre Măcin e unul singur, nu avem cum să îl greșim, așa că scoatem din funcțiune gps-ul. Pe la Cerna prindem un punct de unde putem vedea o față a Munților Măcin pe care nu o mai văzusem până acum.
Iar vedem indicatoare spre Casa lui Panait Cerna. De câte ori ajungem prin zonă ne atrag atenția aceste indicatoare, însă nu am oprit niciodată să o vizităm. Cine știe, poate odată și-odată tot o să oprim. Lăsăm acum drumul spre Tulcea în spate, noi mergem în sens opus, spre Măcin. Mai trecem pe lângă indicatorul spre Cetatea Troesmis. Aici am fost. Înainte de a intra în Măcin facem dreapta, pe drum pietruit, spre Mănăstirea Fântâna de Leac. Este un indicator la șosea, dar am impresia că scrie doar Mănăstire. Mănăstirea se vede în depărtare, undeva spre stânga, mai în față. Acolo trebuie să ajungem! Trebuie să virăm la un moment dat la stânga, când ne apropiem de carieră. Oricum este și aici un indicator spre Mănăstire. Ajungem în dreptul mănăstirii, porțile largi deschise ne invită înăuntru, însă noi știm că trebuie să ocolim prin dreapta și ajungem la locul de picnic. Parcăm mașina sub un copăcel. Sunt vreo 6-7 mașini venite aici la iarbă verde. Pare că nu mai este interzisă intrarea cu mașinile aici. Observăm un bucureștean care stătea ca pe ace și se tot învârtea în jurul mașinii. Să vezi că nenea ăsta pe noi ne aștepta!
Ne echipăm. Oare Răzvan e destul de bine îmbrăcat cu polărelul ăsta? Eu zic că da. Sunt 28 de grade, pe cer nu se vede nicio urmă de nor. Dar noi să ne mai luăm polarele? Bineînțeles! Dar știi ce n-avem? Șepcile! Mda. Nici măcar bandanele? Nici! Bine că avem fesurile! Pornim!
Înainte prin pădurice, în urcare ușoară.
Ajungem imediat la Fântâna de Leac.
Aici stau 2 bicicliști să se relaxeze și să își usuce tricourile. Trecem pe lângă ea, spre stânga. Ieșim din pădurice.
Începe să ni se arate relieful stâncos, neacoperit de pădure, al Munților Măcin.
Goliciunea asta a muntelui îți dă impresia că te afli la o altitudine mult mai mare decât ești de fapt.
Bandă albastră și cruce albastră sunt marcajele care ne însoțesc. Nu cred că avem nevoie de marcaj. Răzvan totuși mă atenționa de fiecare dată când vedea unul.
La un moment dat constat că se făcuse liniște și era așa de ceva vreme. Poteca era în continuare bătută, doar că lipsea marcajul.
Știu că trebuia să facem dreapta, dar unde l-am pierdut? Mai urcăm un deal și arunc un ochi în urmă. Se vedea ceva mai sus marcajul nostru. Nu-i nevoie să ne întoarcem, putem continua urcarea de aici și ne vom întâlni cu marcajul chiar acolo unde se vede.
Îmi lipsește antrenamentul. Iarna asta am fost cam leneș, am hibernat și mișcare spre deloc. Se simte. Am zis că o să îmi revin ușor, ușor și o să fie mai bine de la un traseu la altul. Însă eu nu simt nicio îmbunătățire de la traseul anterior până acum. Ah, am uitat bețele la mașină. Păi ăsta chiar că e motiv pentru care să simt greutatea mai mare. Dar nici nu vreau să ne întoarcem la mașină după ele. Poate dacă era vorba de alt traseu, ne-am fi întors. Continuăm așa. Când nu oi mai putea, ne întoarcem. De fapt, am plecat de la început cu premisa că este foarte posibil să ne întoarcem pe unde am plecat. Din acest motiv nu am vrut nici circuitul să îl facem în sens invers, că jumătatea mai spectaculoasă îmi părea a fi aceasta.
Ne reîntâlnim cu marcajele. Hai că am urcat ceva.
Să fie oare o balenă?!
Ia uite a venit și nenea bucureșteanul după noi. E clar, aștepta pe cineva să îi deschidă drumul.
Ajungem într-o șa în care se despart cele 2 marcaje: cruce albastră se duce la stânga, bandă albastră la dreapta.
Noi continuăm pe bandă albastră, dar unde s-o fi ducând cruce albastră!?
- Mai poți, tati? mă întreabă Răzvan.
- Nu prea mai pot, îi răspund, gândind că mă va mai păsui și nu îmi va mai spune "Hai, tati, hai!", la fiecare pauză de respiro pe care o fac. Ce-i drept fac și pauze cam dese.
- Păi atunci hai să mai stăm, să ne 'elaxăm!
Hai că la asta nu mă așteptam.
- Facem pauză când ajungem acolo, jos în vale. O să facem și pauză de masă și de joacă.
Cum am trecut pe versantul nordic al muntelui parcă s-a schimbat vremea. Nu, nu a început ploaia. A început vântul să sufle cu putere. Fesul de pe cap nu mai avea rol de parasolar acum, ci chiar l-am tras pe urechi ca să țină de vânt.
Ajungem în valea dintre 2 vârfuri sau poate chiar 3. În spate aveam Vârful Caramalău,
în față aveam Vârful Vraju.
În dreapta se mai putea distinge parcă un al treilea, însă nu știu să poarte vreun nume.
Aici ne întâlnim pe rând cu 2 grupuri ce făceau circuitul în sens invers. Primii nu se aflau pentru prima oară pe acest traseu, însă li s-a părut că s-a lungit traseul înte timp. Cred că le împărtășesc acest sentiment. Și apoi le-a cam dat de furcă prezența marcajelor în mod aleator, când prea multe, când deloc. Cei din al doilea grup erau cam osteniți.
- Pe aici se coboară spre mănăstire? ne întreabă bărbatul și își continuă drumul cu pas apăsat spre marginea abruptă dinspre sud.
- Nu, nu pe acolo, trebuie să ocoliți mai întâi vârful acela și apoi se va face coborâre spre stânga.
- Dar sper că nu mai avem de urcat niciun vârf, continuă femeia căreia se vedea că îi cam lipsea energia.
- Nu, nu trebuie să mai urcați pe Vârful Caramalău, îl ocoliți prin dreapta.
Noi ne oprim aici să luăm pauza de masă.
Și am reușit să ne repunem în mișcare după 1 oră. Ce-o fi aia? Să fie oare o vulpe?
De ce or fi venit ultimii 2 din direcția Vârfului Vraju? Căci traseul văd că îl ocolește prin stânga.
Păi aveam să aflăm puțin mai târziu, din direcția opusă dacă vii, drumul mai evident urcă pe vârf,
doar la baza lui dacă te uiți spre dreapta o să vezi pe o stâncă marcajul aproape șters.
Cornelia are sufiecientă energie să urce și pe Vârful Vraju.
Continuăm. De-abia acum se coboară într-o vale, unde traseul nostru îl întâlnește pe cel cicloturistic.
De sfinxul ăsta îmi aduc aminte, i-am zis Sfinxul din Măcin.
Și formațiunea asta e interesantă. Oare ce-o fi vrând să ne zică, arătând așa spre cer?!
Aici deja a ajuns umbra cea mai mult decât răcoroasă.
Urmează un urcuș mai serios spre Vârful Piatra Râioasă.
Însă nu prea îmi mai arde de urcat. Asta cred că este și ca urmare a faptului că am pornit pe traseu după-amiază. Alt tonus ai când pornești dimineața și ai toată ziua la dispoziție pentru plimbare. Că nu degeaba este vorba aia: "Cin' se scoală de dimineață, departe ajunge!". Ce-ar fi să urmăm de aici traseul cicloturistic,
că tot acolo trebuie să ne scoată, în cel mai rău caz se mai întâlnește o dată cu poteca noastră și atunci vom reveni la ea. Descărcăm și harta Munților Măcin de pe internet pentru a ne asigura de acest lucru, cu toate că este evident că altfel nu are cum să fie. Și bineînțeles că harta ne-a confirmat: marcajul bandă albastră urcă pe creastă, trece pe la Vârful Piatra Râioasă, Vârful Sulucul Mare, coboară după Vârful Sulucul Mic și se întâlnește cu traseul pentru biciclete, după care continuă împreună până la drumul de mașină. Perfect!
Un lucru interesant am observat față de ultima oară când am fost pe aici: fiecare vârf are o plăcuță cu numele.
Coborâm pe marcajul cicloturistic. Parcă e mult mai bine la vale. Ceva mai încolo ne întâlnim cu marcajul bandă albastră, care parcă iese din tufișuri. De acum mergem pe drum însoțiți de apă. Nu se compară cu ce am avut de traversat săptămâna trecută spre Cascada lui Ciucă, acum doar ne udăm puțin pe tălpi.
Ajunși la "nivelul solului" privim spre Mănăstirea Fântâna de Leac. Mai avem ceva, ceva de mers. Nu știu de ce credeam că va fi mai aproape. Încă 20 de minute de mers și suntem la mașină. Răzvan prinsese între timp și un pui de somn. Să fi tot dormit vreo oră și cred că ar mai fi dormit, însă ajunși la mașină simțeam nevoia să las rucsacul jos. Bună alegere am făcut urmând varianta mai scurtă, căci e 7 jumate, dacă mai urcam si pe restul vârfurilor oare ajungeam la 9?
Nenea bucureșteanul, ce ne-a urmat la începutul traseului, nu a revenit încă la mașină. Când l-am pierdut pe drum am crezut că s-a întors, dar poate a continuat pe cruce albastră sau poate și-a căutat un loc de campare. Hai să pornim spre Galați. Sa trecem cu bacul la Galați sau la Brăila? Păi ajungem numai bine la bacul de 8, la Galați, ce sens mai are da ocolim pe la Brăila? Așa că prindem un apus de soare peste Galați, văzut de pe bac.
Mâine o să mergem în plimbare pe la Mănăstirea Tudor Vladimirescu și apoi la Zoo Gârboavele, unde am mai fost și anul trecut, dar ne-a plăcut, așa că revenim.
