Ieșirea aceasta în nordul Moldovei avea ca scop principal un traseu în Munții Hășmaș. Și tocmai pe acesta să îl ratăm?! La plecare prognoza meteo arăta vreme superbă pentru o săptămână, dar na, acuratețea prognozei scade cu cât se depărtează de punctul de origine. Inițial am zis să începem mai întâi cu Hășmaș, apoi ne-am răzgândit și am zis să încheiem cu el. Astfel am avut o vreme de vis în primele 2 zile, apoi a început să se întoarcă. Era cât pe ce să nu mai ajungem deloc în Hășmaș din cauza ei. Dar pentru ziua 5, cea de plecare spre casă, am văzut șanse de ploaie spre 0, chiar dacă urma să fie foarte înnorat. Avem distanță mare de parcurs până la București și nu prea ne-am încadra și cu o tură până pe Vârful Hășmașu Mare, însă măcar până la Piatra Singuratică am putea merge.
Pentru mine drumul până la Bălan avea câteva semne de întrebare, adică nu știam în ce stare este. Așa că seara dinainte am plecat în recunoaștere și eventual să găsim cazare acolo aproape. Drumul am constatat cu bucurie că este foarte bun, ba chiar mai asfaltau pe alocuri. Însă de găsit o locație de cazare nu prea. Orașul Bălan, căci e oraș, a fost parcă constituit în fugă, construind repede niște blocuri să aibă muncitorii unde să locuiască și să nu facă naveta zilnic cine știe de la ce depărtare. Cu alte cuvinte este un oraș industrial, însă nu prea pare să se fi extins de-a lungul timpului.
Am văzut de unde pleacă traseul, ne întoarcem. După ieșirea din oraș, pe partea dreaptă o pensiune. Oprim să vedem. Pare părăsită, mă latră un câine fioros care nu era legat. Ajung în fața ușii și sun mai mult împins de câine care nu prea îmi mai lăsase cale liberă de întoarcere. Cu greu iese un nene, iar odată cu el iese din interior o duhoare de spațiu neaerisit, cu aer greu de respirat. Deja luasem hotărârea că nu vom sta aici, am zis însă să întreb prețul camerei duble pe noapte. Cică 100. Mulțumesc. Întorc spatele și plec. Foarte contrariat că nu îmi convine prețul, proprietarul mai spune ceva în spate. Însă cine îl mai ascultă. Eu mă bucuram că a ieșit la ușă ca să își potolească potaia și pot pleca liniștit. Direcția Izvoru Mureșului!
Pe drum mai oprim într-o localitate, unde am văzut a exista o pensiune. Nu era nimeni în locație, însă era lăsat un număr de telefon. Sunăm! Nenea avea mai multe pensiuni și ne-am dat seama că nu a înțeles unde suntem după ce am așteptat vreo 20 de minute și nu mai apărea. Sunăm din nou. Cică el ajunsese la pensiunea din Izvoru Mureșului. Stați acolo, că venim noi! Ajungem în fața pensiunii din Izvoru Mureșului și nu aveam pe unde intra cu mașina în curte și nici unde să parcăm mașina la stradă. Am oprit în stradă să vedem poate iese cineva să ne îndrume ce să facem. Era o singură bandă, linie continuă și deloc acostament. Colac peste pupăză a ajuns în spatele nostru și mașina de poliție. Am plecat.
Am oprit apoi la prima pensiune ce ne-a ieșit în cale care avea și parcare și ceva clienți. Întrebăm de camere libere. Tanti nu vorbea românește, dar parcă aș fi înțeles din gesticulări că ar avea. Nu am învățat încă limba maghiară. Îl cheamă pe fi-su. Nici acesta nu știa o boabă de română. De ce l-o mai fi chemat!? Până la urmă a reușit să ne zică nu.
Hai să căutăm alta! Ia stai așa, să nu ne depărtăm totuși prea tare, că aici în spate mai e o căbănuță și cred că are alți proprietari. Dăm cu spatele până în dreptul ei, căci întorsesem deja să plecăm. Aici era parcată o mașină de Brașov. Întreb: Dvs sunteți proprietarul? Da! Și aveți camere libere? Avem! Cât ne costă camera pe noapte? 90! Gata, aici stăm! Nu aveam în plan să plătim mai mult de 80, dar chiar mi-au plăcut proprietarii. Erau niște oameni simpli, un cuplu destul de vârstnici, primitori, zâmbăreți, cu vorba domoală. Se ocupau cu umplerea cămării de toamnă.
Am văzut și noi coada unei vulpi aici în spate. Și proprietarul ne-a confirmat că circulă destule animale sălbatice pe aici. Dar noi putem dormi liniștiți că suntem în siguranță.
A doua zi dimineață plecăm din nou spre Bălan. Oprim în parcare.
Cică ar fi parcare cu plată, dar nu e nimeni să ne ia banii. Așa că ne echipăm și pornim la drum.
Prima parte a traseului este comună cu un drum forestier de pământ. Când ajungem aproape să părăsim forestierul, ne dăm seama că am uitat bețele la mașină. Nu vreau să urc fără bețe, dar nici nu-mi arde să mă întorc după ele. Se sacrifică Cornelia. Noi o vom aștepta la intrarea în pădure.
De aici traseul ia un aspect mai înclinat.
Ai putea spune că de-abia de aici începe. Până aici am fi putut lejer să venim și cu mașina, doar că nu aveam de unde să știm. În plus nu mă simt confortabil să las mașina parcată pe drumuri forestiere. Nici nu știi cum iti poți găsi mașina mutată, zgâriată, lovită, strâmbă, că a trecut vreun tractor târâind niște bușteni năzdrăvani care se gândesc să își schimbe traiectoria chiar în dreptul mașinii tale.
Pornim în sus pe potecă! De aici totul devine cam monoton.
Aceeași cărare, aceeași copaci, nimic diferit.
Mă gândeam că o să fim cam singuri pe traseu, ca fiind în timpul săptămânii și vremea fiind cam închisă de parcă ar sta să plouă din clipă-n clipă. Dar noi avem încredere în prognoză, de asemenea și vreo 2 alte grupuri de câte 2 persoane.
Mai scoaem puțin nasul din pădure.
Poteca noastră se bifurcă la un moment dat, când simțeam apropierea de Cabana Piatra Singuratică. Am impresia că varianta din dreapta ducea tot la Piatra Singuratică, însă ocolind puțin pe la vreo belvedere. Noi ne continuăm drumul nostru fără ocolișuri.
Ieșim într-un final din pădure și ne întâlnim cu celălalt traseu ce urca spre cabană tot din orașul Bălan. Acesta pornea de undeva mai spre capătul orașului și pare că urcă mai intens pe un traseu pietruit, de parcă ar fi un grohotiș. Ar fi fost o idee ca la coborâre să urmăm acest traseu, dar nu a primit destule voturi de încredere.
Mai avem de urcat doar o ultimă pantă înierbată cu o înclinație peste media de până acum.
Se vedea deja gardul ce prejmuiește terenul cabanei.
Ajungem sus. Cică proprietate privată.
Of. Nu prea înțeleg cum vine asta, dar nu cred că ni se adresează nouă să nu intrăm, căci nu mai avem altfel cum să facem consumație la cabană. Interzis accesul cu mijloace de transport motorizate. Cred că vrea să oprească trecerea motoriștilor și celor care urcă, dacă o fi posibil, cu autovehicule offroad.
Ne oprim să ne odihnim în fața cabanei și să privim Piatra Singuratică, căci pentru ea am venit.
Avem și refugiu.
Pe Cornelia o trimit în recunoaștere dacă se poate cațăra pe stânci. Citisem că ar fi instalate niște elemente ajutătoare pentru a le escalada. Păi nu i-a trebuit mult. Nu am apucat să zic tot ce aveam de zis, că și plecase.
La cățărat înainte!
Am plecat și eu la puțin timp în urma ei, să îi fac câte o poză. Dar cine să o prindă din urmă!? Noroc că s-a oprit ea să ne facă nouă poză de sus.
Și astfel am prins-o puțin vizibilă printre stânci.
Mie îmi ajunge cât am urcat. Cornelia nu prea dă semne că s-ar întoarce. Parcă văd că o să ne strige din vârful stâncilor. Nu de alta, de urcat s-ar putea să fie ușor de urcat, de coborât e mai dificil. Te uiți înapoi și te întrebi: "Dar eu oare pe unde m-am urcat!?". Nu a fost chiar așa, în câteva minute apare și ea.
Pfiu! Am răsuflat ușurat.
- Păi ce credeai? Că o să mă urc până în vârf?
- Sincer? Te cam cred în stare.
- Nu am urcat că era destul de nasol.
În direcția opusă față de stâncile de cățărat continuă traseul spre Vârful Hășmașu Mare.
Mă uit la stânci și văd 3 vârfuri ascuțite. Cum de s-or fi chemând Piatra Singuratică!?
Tare-aș vrea să mergem și pe Vârful Hășmașu Mare. Dar nu prea e timp, că trebuie să ajungem și acasă astăzi.
Eu zic că ar fi momentul să pornim la vale. Că așa de stat am mai fi tot stat.
Și astfel se încheie ieșirea noastră în nordul Moldovei, cu 2 zile de drumeție, 1 zi de tranzit și de umplere a tuturor sticlelor cu apă de la izvorul din Șaru Dornei și 2 zile de plimbare pe la mănăstiri și grădini zoo.
