Mă trezesc pe la 6 dimineața și ies afară din cabană. În față se văd Munții Rodnei în lumina roșiatică a răsăritului de soare. Aseară nu am apucat să îi văd căci am ajuns la îmbinarea dintre zi și noapte. Ultima rază de lumină a fost cu adevărat prețioasă, ea a fost cea care ne-a călăuzit pe drumul acela nesuferit care se vrea a fi drum național. Am văzut drumuri forestiere mult mai bune. Dacă ajungeam doar puțin mai târziu am fi urcat pe întuneric și ar fi fost cel mai probabil infernal.
Dar oare nu cunosc acele vârfuri din zare? După dispunere și înălțime aș îndrăzni să cred că sunt: Vârful Ineu, cel mai înalt, imediat în stânga lui Vârful Ineuț și cel mai din margine, tot în stânga, Vârful Roșu. Dacă e așa, par a fi mult mai aproape decât știam eu. De fapt, știam că de la Cabana Rotunda până la Vârful Ineu este o distanță foarte mare și mare parte din ea se poate merge cu o mașină, dar să fie mai serioasă. Cum mașina noastră nu e așa serioasă când vine vorba de astfel de drumuri, nu prea luasem în calcul posibilitatea vizitării Vârfului Ineu astăzi. Planul făcut acasă avea două opțiuni posibile pentru astăzi: una ar fi să mergem la Cascada Cailor și alta ar fi să vizităm renumitele mănăstiri ale Bucovinei. Ambele opțiuni au un neajuns destul de mare: trebuie să plecăm cu mașina de aici pe un drum destul de supărător.
Ca fiind ziua noastră astăzi ar trebui să o petrecem într-un mod special. Și ce ne place nouă mai mult și mai mult să facem? Să mergem pe munte! Deci varianta cu mănăstirile cam pică. Acum aproape că a apărut în vizor o a 3-a opțiune: să urcăm pe Vârful Ineu. Varianta asta din urmă nu ar mai necesita nici deplasare cu mașina dacă durata traseului este una rezonabilă. Lasă că mă dumiresc eu mai tare când s-or trezi și restul. Acum să mă bag înapoi la nani că am respirat aerosolii din zori.
Pe la ora 9 începe să se miște lumea prin cabană. Primul lucru care îl facem: ieșim afară și privim munții. Acum am și eu pe cine să întreb ca să îmi confirme că cel pe care îl privim este Vârful Ineu. Chiar da! Nu prea eram surprins, dar bucuros. Și cam cât se face până acolo? Vreo 4 ore. Perfect! Deja se stabilise planul în capul meu. Apoi vine și restul răspunsului: doar până la Lacul Lala. Răspunsul se dorea a fi descurajator, dar nu prea reușise din prima, iar continuarea nu mai avu niciun efect, deja rotițele se puseseră în mișcare.
Mami, îți mai aduci aminte că acesta a fost primul nostru vârf de peste 2000 m pe care am urcat și care a declanșat în noi dragostea de creste montane? Ce zici dacă de ziua noastră am merge pe Vârful Ineu? Răspunsul fu simplu: Mi-ai citit gândurile! Cum am putea sărbători mai frumos aniversarea noastră?! Păi hai să ne mișcăm! După puțin timp apărură și Gina cu Elena. Le comunicăm schimbarea de plan. Nu au comentat nimic. Nu aveau nici cea mai vagă idee ce le așteaptă. De fapt, nici noi nu prea știam ce ne așteaptă.
Luăm micul dejun fără să ne grăbim și pe la 10 jumate reușim să pornim la drum.
Ne întâlnim cu o turmă de capre foarte sociabile ce coborau de pe munte singure, singurele, fără să le îndrume cineva, nici cioban, nici câine.
Ne continuăm drumul în urcare ușoară și cum ajung în vârful dealului văd că ajunsesem în apropierea unei stâne. Eram puțin mai în fața fetelor. Oile nu erau acasă. În schimb se vedeau blănițele la vreo 2 câini ciobănești.
Ori nu m-au văzut ori nu mă consideră un pericol și nu mă bagă în seamă. Mă așez în așteptarea fetelor ca să nu-i stârnesc prea devreme.
Fu liniște până când au apărut Cornelia și Elena. Atunci parcă au răsărit din pământ vreo 7 dulăi. 3 dintre ei s-au grăbit să ne inspecteze de aproape, ceilalți au rămas să supervizeze treaba de la distanță. Ei hămăiau, eu le vorbeam frumos, ei continuau să hămăie și să alerge spre noi. Era destul de greu să ascunzi sentimentul de frică. Am continuat să le vorbesc frumos. Și când au ajuns lângă noi, s-au calmat, parcă trecuse furtuna. Au trecut mai departe, îndepărtându-se ușor după coama dealului, doar să iasă din raza noastră vizuală. Cred că este o tactică parșivă asta pentru că acum dacă ne îndreptăm spre stână cei rămași la stână ne vor distrage atenția și ăștia ce au trecut pe lângă noi, anunțați de hămăitul celorlalți, ne vor ataca din spate. Așteptăm să apară și Gina, iar apoi ocolim stâna larg prin stânga.
Ne întâlnim cu drumul forestier.
Acum vedem versantul pe care urcă șerpuit drumul forestier și din loc în loc se văd oprite mașini, care pe unde s-au simțit nevoiți să părăsească mașina și să continue pe jos.
Nu sunt prea dese marcajele în această zonă, însă gps-ul mă ajută în ce direcție să mă uit după ele.
O familie cu 2 copii opriseră dubița puțin mai în spatele nostru și au pornit pe jos. Ne-au ajuns din urmă, ne-au cerut indicații referitoare la traseu și au pornit în pas alert înaintea noastră. Le spusesem că mai sunt vreo 3 ore de mers. Mămica uitându-se într-un ochi la mine: "Poate până pe vârf!" Aș fi vrut să le zic că doar până la lac, dar am simțit existența unui conflict în interiorul familiei. Probabil mămica nu avea chef să meargă prea mult pe jos, iar tatăl voia să urce la lac. Așa că răspunsul meu a fost un da convingător. Apoi le-am arătat pe unde merge pe traseul. Eram convins că înțeleseseră, dar cred că nu le-a plăcut faptul că aveau de urcat prea abrupt și au ales să meargă spre stânga pe drumul forestier, mai mult pe curbă de nivel. Doar că acel drum nu ducea unde trebuie, căci după curbă nu se continua în sus. Surprinzător, dar aveam să ne întâlnim cu ei mai târziu, în apropiere de Lacul Lala, noi de-abia ajungeam, ei plecau și se întorceau spre mașină. Eram foarte nedumerit cum au reușit, că de depășit nu ne depășiseră și nici pe alt drum nu prea vedeam cum au fi putut ajunge.
I-am întrebat:
- Înțeleg că ați găsit scurtătura!
- Ah, nu, am luat mașina!
- V-ați întors și ați luat mașina?
- Nu, am făcut autostopul.
- Și ați fost până pe Vârful Ineu?
- Nu, doar până la lac. Nu era timp să ajungem pe vârf.
Am mers de ne-au intrat picioarele în dos până la barieră și tot mai aveam o grămadă.
Facem pauză de masă. În meniu avem merișoare și afine.
Ajungem în șaua unde se bifurcă traseele. Unul continuă pe creastă, peste Vârful Ineuț, spre Vârful Ineu. Altul pornește la vale spre Lacul Lala.
Noi alegem varianta să coborâm spre Lacul Lala.
Ajungem și noi numaidecât la lac.
Este într-adevăr destul de târziu. Oare să ne încumetăm să mergem până în vârf?
Practic porțiunea cea mai lungă de traseu am parcurs-o. De acum ar fi mult mai puțin, însă doar de urcat. Dacă ne întoarcem acum ajungem pe lumină la cabană, dacă pornim spre vârf în mod sigur ne vom întoarce pe întuneric, dar vom parcurge pe întuneric porțiunea de drum forestier. Cum ar fi să spunem că de ziua noastră am urcat până la Lacul Lala?! Nu se poate, mergem în continuare!
Gina a zis că se oprește aici. Dar poate ar fi mai bine să ne întâlnim în locul până unde pot aiunge masinile, că noi s-ar putea să ne întoarcem peste Vârful Ineuț și să nu mai trecem pe la lac. Elena a zis că vine cu noi. Ești sigură că poți ține pasul cu noi? Da. Bun, atunci să pornim mai departe. I-am trimis un mesaj lui Dan în speranța că va reuși să trimită după noi o dubiță, respectiv pe nenea ăla cu care ne întâlnisem pe drum aducând un grup încoace. Să sperăm ca va putea veni din nou după ce va coborî mai întâi cu acel grup.
Privind în sus, spre vârf, vedeam încă foarte multe persoane acolo.
Asta e bine, înseamnă că nu suntem decât chiar așa de întârziați, poate doar cu vreo oră și jumătate. Fluxul de oameni acum este în mod evident invers sensului nostru de mers, toată lumea coboară. Numai noi urcăm. Nu prea cred că toate aceste persoane au urcat pe jos de la Cabana Rotunda. Cred că sunt veniți toți cu cele 2 dubițe ce ne-au depășit pe drum.
În Șaua cu Lac sunt campate vreo 2 corturi. Parc-am sta și noi aici. Suntem puțin invidioși pe cele câteva persoane care se bucură de acest ambient.
Ne continuăm urcușul spre Șaua Ineu, cea care face legătura între Vârful Ineuț și Vârful Ineu. Mai avem ceva, ceva.
La tot pasul ne întâlnim cu alte persoane care coboară de pe Vârful Ineu. Toți ne felicită că l-am adus la munte pe Răzvan și ne încurajează că nu mai e mult până în vârf. Cred că se cam vede pe fața mea că au cam început să mă lase forțele. Noroc cu oamenii ăștia că îmi mai transmit puțină energie.
Am ajuns într-o nouă șa. Acum putem privi spre vestul Munților Rodnei. Până acum toată această parte era ascunsă în spatele crestei Ineului.
Hai că nu mai e mult și totuși mai e juma de oră.
Când mai aveam mai puțin de 100 metri de vârf coborau și ultimii turiști. Numai bine că vom avea vârful doar pentru noi. Ar fi fost bine totuși dacă mai rămânea unul să ne facă și nouă o poză la toți 4.
Mi-era teamă că va bătea vântul foarte tare pe vârf și va fi extrem de frig, precum îmi aduc aminte de Pietrosul Rodnei. Dar nu a fost deloc așa. Dacă până acum mai bătuse vântul, acum s-a liniștit de tot. S-a instalat un calm... Am privit bine în toate direcțiile, nu era vorba de liniștea dinaintea furtunii.
Nu prea mă pricep la geografia zonei. Nu știu încotro să mă uit după Vârful Pietrosul Rodnei.
Nu știu ce vârf o fi acela cu o cruce în vârf. Nu mi-am făcut deloc temele înainte de a veni aici. Să îmi fie rușine! Replica aia cu lasă că mă documentez pentru data viitoare cred că am folosit-o și data trecută.
Ăsta trebuie să fie Vârful Ineuț.
Uite că până la urmă am ajuns de ziua noastră pe Vârful Ineu, un vârf de referință pentru noi.
Și Elena a ajuns pentru prima oară la peste 2000 m. Am cam subestimat-o eu când am crezut că nu va putea ține pasul cu noi, când, de fapt, a fost cam invers, eu nu puteam să țin pasul cu ea.
- La mulți ani, mami!
- La mulți ani, tati!
- La mulți ani, vouă!
- La mu'ti ani!
Și uite-așa voioși am pornit la vale. Gina ne-a anunțat că a prins un loc liber într-un microbuz și nu ne mai așteaptă. Foarte bine a făcut! Ne bucurăm pentru ea. O persoană este salvată. Să vedem acum ce noroc vom avea noi.
Ajungem înapoi la Lacul Lala. Aici mai erau vreo 4 tineri. Hai că poate îi așteaptă și pe ei vreun microbuz și li s-o face milă și de noi. Dar nu, când am ajuns în dreptul lor, ei și-au ridicat în spate rucsacii cu echipamente de campare și au pornit în direcția de unde veneam noi. Mda, se duc să pună cortul la Șaua cu Lac. Facem o mică pauză și pornim prin lanul de jnepeni spre Șaua unde se unesc cele 2 trasee: cel care coboară de pe Vârful Ineuț și cel pe care vom merge noi dinspre Lacul Lala Mare. Acum nu mi s-a mai părut așa urât ca la venire.
Când ne apropiam de șa am început să auzim voci. Începusem să ne bucurăm. Să vezi că ne așteaptă și pe noi cineva să ne ia cu mașina. Când scoatem capul din jnepeni constatăm că iar ne-am înșelat. Erau alți doi drumeți ce se îndreptau spre Șaua cu Lac, unde urmau să campeze. Căutăm cu disperare o veste bună la telefon, Dan ne anunță că nenea mai are un transport de făcut și apoi o să vină după noi. E o veste destul de bună, dar să nu ne culcăm pe o ureche. Să pornim apăsat la vale! Ar fi bine să parcurgem pe lumină cât mai mult din traseu, că apoi o să avem viteza cam limitată. Și dacă n-o veni nimeni după noi, să nu mergem toată noaptea pe drum.
De acum merge ușor drumul. Am ajuns la barieră în vreo 30 de minute. Mai facem o mică pauză aici. De fapt, aici îi spusese Cornelia lui Dan că eram, în urmă cu jumătate de oră când vorbiseră la telefon. Dacă vine mașina acum, o să zică că am stat pe loc.
Hai că ne-am odihnit suficient. Pornim din nou în pas alert. Cu ochii eram spre vale, căci de aici vedeam tot drumul șerpuit și când mai vedeam câte o mașină, ziceam asta e a noastră. Dar nu venea în sus. Seara se lăsa din ce în ce mai tare. Noi priveam în continuare spre vale după lumini de faruri. De acum nu mai urmăm poteca marcată, ci mergem pe drumul de mașină, ca nu cumva să ratăm întâlnirea cu mașina salvatoare. Ce să-i faci? Speranța moare ultima! S-a lăsat întunericul de-a binelea, aprindem frontalele. Elena nu avea frontală, dar s-a descurcat să-și facă o improvizație cu telefonul. Parcă mergem mai accelerat acum, de când s-a lăsat noaptea. Drumul nu ne mai este familiar, căci nu mai vedem decât la 2 metri în față, așa că pedalăm. Avem grijă doar să urmărim drumul de mașină. Din când în când mai apar niște ochi lucitori pe marginea drumului. Ne liniștim când ne dăm seama că sunt doar niște căluți. Scot o interjecție "uău", asta a fost aproape, am trecut pe lângă o ditamai groapa. Aici se surpase terenul și cred că am fi putut intra lejer toți, chiar și pentru o mașină ar fi putut fi o capcană fatală. Chestia e că am văzut groapa abia când am trecut prin dreptul ei, dacă ar fi fost în fața noastră cred că ar fi trebuit să punem frână cu scârțâieturi. Pfiu, am scăpat întregi. Mai coborâm vreo 2 serpentine și ne bucurăm tare când vedem că putem ocoli pe la o distanță destul de mare stâna care ne-a făcut niscaiva probleme la urcare. Ceva nu era în regulă, drumul pe care ne aflam nu părea a duce unde trebuie. De fapt, nu mai eram deloc pe drum acum, eram pe o pajiște întinsă. Mă uit pe gps și văd că trebuie să virăm puțin spre stânga și ajungem din nou pe drumul forestier. După încă o curbă văd o mașină cu farurile ațintite spre noi și în plus mai învârtea și o lanternă parcă căutând ceva. Gata, nu mai încape îndoială, pe noi ne caută. Se pare că până la urmă a venit Dan să ne recupereze. Dubița lu' nenea ce trebuia să vină după noi se stricase și rămăsese pe coclauri. De-abia a ajuns înapoi și l-a anunțat pe Dan că nu mai poate veni. Tocmai la timp a ajuns Dan după noi că la vreo 100 m în față era o altă stână cu vreo 3 dulăi, numai din câte am văzut din mașină, și nu știu cum o mai scoteam la capăt. Inițial am calculat că am mai fi avut vreo 2,5 km de mers, dar erau de fapt vreo 5. Am mai fi avut vreo 1 oră jumate de mers pe întuneric dacă nu venea Dan după noi.
Totul e bine când se termină cu bine. Și per total a fost o tură foarte frumoasă, numai bună pentru o zi aniversară. La bilanțul final a ieșit toată lumea întreagă. Doar Gina și Elena acuzau niște dureri de genunchi. Să fie oare de la încălțările nu tocmai adecvate pentru teren accidentat și cu distanță considerabilă de parcurs!? Iar pe Elena am cam fugărit-o după lăsarea nopții, dar nu s-a plâns deloc, cu toate că o cam dureau piciorușele. Ce să zic!? Trebuie să îi dăm o medalie pentru că a rezistat eroic până la final.
De acești munți nu ne vom sătura niciodată. Ne-am propus ca data viitoare să venim totuși cu mașina până unde se poate și apoi să mergem pe traseu Lacul Lala, Vârful Ineu și la întoarcere să mergem pe Vârful Ineuț și Vârful Roșu.
