Am văzut Valletta din prima zi, în care am ajuns aici, însă doar de la distanță și am privit-o de-atunci în fiecare zi, de peste drum.
Azi ne-am planificat să mergem la pas pe străduțele ei.
Ne luăm după google maps, să luăm cică autobuzul de la o stație mai apropiată de noi, adică cea dinainte de capăt. Părea o idee bună la prima vedere. Se apropie primul autobuz, îl las pe Răzvan la înaintare să îi facă cu mâna, că tare îi plăcea modalitatea asta de a opri autobuzele. Nu semnalizează să oprească în stație, îi fac și eu semn, nimic, trece în viteză mai departe. Poate nu i-am făcut semn din timp și semnele copiilor nu le bagă în seamă, mi-am zis eu în gând. La următorul o să avem grijă să îl semnalizăm toți. Al doilea oprește la 50 de metri înainte de stație doar să coboare pasageri, cică nu are loc pentru noi. Ce-i drept suntem 11. Vine al treilea, ăsta oprește în dreptul nostru să urcăm. Eram cu Răzvan în fața ușii și când să punem piciorul în autobuz aud: "Tatiiii!". Era strigătul Corneliei și era din ăla serios, care mă sperie. M-am retras imediat din fața ușii să fac loc celor din spatele meu să urce. Era clar că nu vom mai urca în ăsta. Acum să vedem ce s-a întâmplat.
- Nu-mi găsesc cardul de autobuz.
- Păi l-am văzut azi dimineață pe pat și l-ai luat de acolo.
- Da, mi-am schimbat geaca și l-am băgat în buzunarul celei noi.
- ?!
- Și cred că mi-a căzut când am scos telefonul, căci l-am pus în același buzunar cu telefonul.
Fix același lucru l-am pățit eu când am vizitat Zoo din Londra. Am avut cardul de metrou în același buzunar cu telefonul și telefonul îl scoteam destul de des. Obișnuiam să verific dacă mai am cardul, doar că verificam după ce băgam telefonul la loc. Și colindasem ceva - ceva prin Grădina Zoo, de când scosesem telefonul, până la ieșire, când îl băgam la loc. Degeaba am apelat la un angajat al grădinii zoo să îl căutăm, de-acum ne îndrumau spre ieșire pentru că se termina programul, dar a fost binevoitor și ne-a însoțit în căutare, însă nu l-am mai găsit. N-am putut decât să mă gândesc la același deznodământ. Acum deja făceam calcule cum e mai avantajos, să cumpărăm alt card, să cumpărăm bilete de autobuz de acum încolo sau să schimbăm tipul de card.
Pana una, alta să refacem traseul pe unde am venit, că poate avem norocul să îl găsim pe drum! Mergem pe faleză, până aproape de casă, fără să găsim nimic. Mergem puțin și în direcția opusă, tot nimic. Mai rămâne să traversăm cele 2 străzi până în fața blocului nostru și să verificăm până în casă. Ochiul de șoim a lui Sorin îl observă de aici, așteptând pe jos, aproape de intrarea în bloc: "Nu-i ăla de acolo?" Mă uit și eu în direcția aia. Distingeam parcă ceva alb pe jos. Aș fi zis mai degrabă că e o hârtie, un gunoi, altceva, în niciun caz cardul Corneliei. Mai vede omul bine, dar nici în halul ăsta, că mi-ar trebui binoclu ca să văd că acolo este un card. Din cauza asta nici nu prea aveam speranțe chiar ăla să fie. Adi deja plecase în direcția respectivă să verifice traseul până în casă, în timp ce Cornelia renunțase, fiind convinsă că nu l-a uitat acasă. Și ghici ce!? Chiar "mizeria" aia albă de pe jos era cardul Corneliei. Hai că avem noroc.
Ne întoarcem în stația de autobuz. Încă unul care nu oprește. Încă unul care oprește doar să coboare pasageri. Cred că ar fi ocazia perfectă să traversăm cu feribotul până la Valletta. În 8 minute este următorul feribot spre Valletta și facem 5-6 minute până la locul de plecare. Să ne grăbim!
Ajungem cu 2 minute înainte orei de plecare. Descoperim o coadă frumușică. Asta e de bine, înseamnă că nu a plecat. Dar nici nu a venit măcar. Nu se vede nimic nici la orizont, că de aici se cam vede tot traseul până la Valletta. În spatele nostru era stația de autobuz spre Valletta, capătul de linie. Și aici autobuzele erau destul de libere. Trece unul liber[...], mai trece unul gol... Ce facem? Îl luăm pe următorul? Nu! Așteptăm feribotul! Ca să ne plimbăm și cu feribotul ăsta. Citisem că merită această plimbare pentru o vedere frumoasă asupra Insulei și Fortului Manuel.
Într-un final ajunge și feribotul nostru, cu o întârziere de vreo 20 de minute.
Aș putea spune că au sărit un traseu. Nu mai contează. Ne găsim locuri pe "acoperiș" și pornim.
Fortul și Insula Manuel.
Ne apropiem de punctul terminus.
Coborâm în Valletta,
lăsăm în urmă feribotul
și urcăm spre oraș.
Ne îndreptăm direct spre Palatul Grandmaster.
În spatele nostru este palatul, doar că intrarea se face din partea opusă.
Ocolim și descoperim un oraș împodobit ca de sărbătoare.
Oare ce-or fi sărbătorind!?
Este deschisă doar armureria palatului.
Păcat că partea cealaltă este închisă pentru renovare. Aceea cred că era partea pentru care am acordat acestui palat o importanță foarte mare. Ne mulțumim și doar cu armureria acum.
De acum program liber de plimbare prin oraș. Hai să o luăm pe faleză ca să vedem forturile de vizavi.
Ne oprim într-un părculeț, să ne astâmpărăm foamea.
Fortul St. Angelo
Fortul Rinella
Suntem aproape de capătul peninsulei.
De la terasa pe care am ajuns nu avem trepte pentru a coborî direct jos, trebuie să ne întoarcem, să ocolim puțin și să ne îndreptăm spre Fortul St. Elmo.
Fortul St. Elmo
Alegem să îl admirăm doar din exterior.
Continuăm cu turul peninsulei.
Am nimerit să vizităm Valletta într-o zi foarte importantă. Azi se sărbătorește Sfântul Paul Naufragiatul, ocrotitorul Maltei.
Din acest motiv a fost așa decorat întreg orașul,
iar în apropierea Fortului St. Elmo oamenii pregăteau un spectacol de artificii.
Înainte de a ne întoarce acasă, am vrea să mai vedem ceva, suntem curioși să aflăm ce se ascunde sub cupola aia mare, pe care am privit-o în fiecare zi de pe malul opus. Aceasta dă identitate Vallettei. Nu a fost chiar ușor să intrăm în interior. Ajunși la poartă, analizăm programul, ar fi trebuit să fie deschis, dar nu era. Ne mai învârtim puține pe aici, că poate întârzie să deschidă, având în vedere că doar de un sfert de oră ar fi trebuit să fi deschis, după pauza de prânz. Noroc cu niște măicuțe care veniseră și ele să viziteze biserica, acestea au sunat la preotul bisericii și au aflat că o să o deschidă peste jumătate de oră. Ne mai plimbăm puțin, fără a ne depărta prea tare.
Am revenit puțin mai târziu, altfel cred că am fi plecat.
Autobuzul îl vom lua chiar de la capătul orașului.
Trecem prin Porțile vechi ale orașului.
Privind cetatea din acest loc îmi pare foarte asemănătoare cu Cetatea Alba Carolina.
Uite-un panda! Răzvan, pe care îl urcasem pe umeri pentru că obosise, acum a cerut jos să alerge spre ursuleț. Împreună cu Găbița se apropie de el. Ei, nici prea tare. Parcă s-a speriat! Răzvan se depărtează. Panda după el!
Răzvan și Gabi aleargă mai tare, nici panda nu se lasă. Trec amândoi pe lângă mine, mă iau și eu după ei. Panda făcea semne disperate. De sub costum aud o voce fragilă. Cum!? Stai așa! Că panda vorbește românește. Îi era și lui dor să vorbească cu cineva de acasă.
La revedere, Valletta!
Azi am fi putut să mai vizităm și Palatul Inchizitorului, Ħal Saflieni Hypogeum și Templul Tarxien, dar să nu exagerăm...
Seara ieșim pe faleză în așteptarea artificiilor, căci aflasem din sursă sigură, chiar de la cei care le pregăteau, că la ora 10 seara vom avea spectacol de artificii. Noi ne-am prezentat la timp, însă artificiile întârziau să apară. Până la urmă au început niște tunete la intervale regulate de timp, precum niște salbe de tun. Nu au cum să fie astea, pentru că ce instalau oamenii ăia arătau ca niște artificii din alea normale, de-ți luminează tot cerul. Mai așteptăm. Au început apoi și niște artificii, dar le dădeau cu țârâita, câte una la 2 minute. Am urmărit vreo 10 din astea, apoi pauză. Cred că asta a fost tot. Pornim spre casă dezamăgiți. Iar în timp ce ne întorceam acasă, auzim sunetul altor artificii și de data asta părea că sunt una după alta, fără pauză. Nu se poate, tocmai acum când plecasem. Fuga înapoi! 5 minute de artificii neîntrerupte. Dar știu că oamenii ăștia sunt pricepuți în testarea răbdării noastre, iar noi trebuie să ne mai antrenăm la capitolul ăsta.
